Războiul dezvăluie eșecul Europei de a ține cont de avertismentele repetate cu privire la gazele rusești. Diferența de percepție dintre Est și Vest

Într-o dimineață geroasă de iarnă, Europa s-a trezit cu un șoc. Rusia a întrerupt gazul pentru Ucraina. Companiile au început să raporteze scăderi ale livrărilor prin țara de tranzit. Apelurile pentru reducerea dependenței energetice de Moscova au răsunat pe tot continentul.

Asta a fost în ianuarie 2006. Șaisprezece ani mai târziu, printr-o altă criză a aprovizionării și apoi prin anexarea Crimeei de către Rusia, Uniunea Europeană se află aproape în același loc: punând la cale modalități de a reduce dependența de cel mai mare furnizor de gaze și pregătindu-se pentru oprirea fluxurilor.

Realitatea incomodă pentru Europa de Vest politica energetică a venit mereu dintr-un scenariu diferit. Ambiția Europei este de a conduce lupta globală împotriva schimbărilor climatice, renunțând la combustibilii fosili, dar până acum nu a reușit să se traducă într-un rol mai slab pentru gaze în economie. Și asta înseamnă și Rusia.

Scăderea producției interne de gaz înseamnă că UE este mai dependentă decât oricând de furnizorii străini.

În același timp, pârghia politică din ce în ce mai mare pe care Rusia și-a construit-o cu Nord Stream, o conductă submarină care leagă Rusia de Germania și ocolește Ucraina, a tras un semnal de alarmă în foștii membri comuniști ai UE. Apoi, politica Berlinului de apropiere economică de Kremlin a deschis calea pentru extinderea proiectului de gaze – Nord Stream 2 – care a fost oprit de Germania abia după invadarea Ucrainei de către forțele ruse pe 24 februarie.

„În ciuda semnelor de avertizare, mulțumirea Rusiei nu a reușit să prevină un război în Europa”, a declarat Manfred Weber, președintele Partidului Popular European, cel mai mare grup politic din Parlamentul European. „Europa a fost prea naivă, prea concentrată pe cooperarea economică”.

Mesajele politice din ianuarie 2006 erau clare: Europa trebuie să-și diversifice sursele de energie. Iar amploarea provocării era deja vizibilă câteva luni mai târziu.

În octombrie, președintele rus Vladimir Putin a sosit la Dresda pentru a cincea sa întâlnire cu cancelarul german Angela Merkel a anului. El și-a prezentat viziunea pentru Germania: Nord Stream va transforma țara dintr-un simplu consumator în cel mai mare hub de gaze din Europa.

Țări precum Polonia, care a aderat la UE în 2004, împreună cu alte țări din fostele blocuri estice, avertizaseră deja asupra utilizării gazului ca armă politică de către Rusia.

Radoslaw Sikorski, pe atunci ministrul polonez al apărării, a comparat Nord Stream - care a ocolit teritoriul polonez - cu Pactul Molotov-Ribbentrop care a împărțit Polonia între Germania și Uniunea Sovietică înainte de Al Doilea Război Mondial. Liderii Franței, Germaniei și Italiei au minimalizat preocupările.

Apoi, înainte ca controversata conductă de sub Marea Baltică să înceapă operațiunile, livrările de gaz rusesc către Ucraina au fost oprite din nou la începutul anului 2009, pe fondul unei alte dispute privind prețurile dintre cei doi vecini aflați acum în război.

Exporturile către mai multe state membre UE au fost mai întâi reduse drastic, la temperaturi de îngheț, și apoi oprite, subminând și mai mult reputația Ucrainei ca țară de tranzit pentru aproximativ 80% din gazul rusesc la acel moment.

Asociația comună dintre companiile germane BASF AG și EON SE cu Gazprom a văzut primul gaz pompat în noua lor conductă în 2011. În același an au început studiile privind opțiunea de a adăuga Nord Stream 2. Decizia Germaniei de a renunța treptat la energia nucleară după dezastrul de la Fukushima urma să consolideze rolul Rusiei ca furnizor strategic.

Reacția din Europa de Est a fost o hotărâre și mai mare de a diversifica aprovizionarea. Polonia, care s-a bazat pe Gazprom pentru aproximativ 70% din importurile sale de gaz, a început construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate, urmărind livrările din țări precum Qatar și SUA.

„Acest lucru a subliniat diferența de percepție dintre Europa de Vest și de Est cu privire la rolul și intențiile Rusiei ca principal furnizor de gaze”, a declarat Jerzy Buzek, membru al Parlamentului European și fost prim-ministru polonez. „Invazia Ucrainei a fost atunci un moment revelator pentru mulți din Occident, în timp ce Estul a câștigat deja mai multă independență înainte, tot datorită sprijinului financiar și de reglementare al UE”.

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 a adâncit și mai mult falia energetică de-a lungul Oder-Neisse, granița post-Al Doilea Război Mondial propusă pentru prima dată de Uniunea Sovietică la Conferința de la Ialta din 1945 și care formează și astăzi granița dintre Polonia și Germania.

Comisia Europeană concepea planuri de diversificare a aprovizionărilor, dar provocarea a fost că politica energetică rămânea în mare parte în mâinile statelor membre. Ele aveau dreptul suveran de a decide cu privire la alegerea surselor de energie și de a urmări interese diferite.

Pentru a renunța la gazul rusesc, UE miza pe o acumulare de surse regenerabile și pe economii mai mari de energie. În timp ce ponderea surselor, cum ar fi solare și eoliene, a început să crească, natura lor intermitentă pe fondul opțiunilor de stocare limitate a însemnat nevoie de rezerve.

„Ar fi trebuit să luăm cu toții politicile privind clima, energia regenerabilă și eficiența energetică mult, mult mai în serios decât am făcut-o”, a declarat Peter Vis, consilier principal la Rud Pedersen Public Affairs din Bruxelles și fost oficial de rang înalt la Comisia UE.

Ceea ce a reușit să convină executivul UE a fost o supraveghere mai strictă a contractelor de gaze cu Rusia și a regulilor care au sporit securitatea aprovizionării cu gaze în regiune în cazul unei crize.

„Luaţi-vă pălăria şi plecaţi!”, îi îndeamnă Viktor Orban pe oficialii UE. „Politicienii sunt conduşi de logica războiului”

Premierul ungar Vikor Orban a afirmat vineri, 19 aprilie, că oficialii care conduc instituţiile UE trebuie înlocuiţi după alegerile europarlamentare, întrucât nu merită încă o şansă,...

România, al treilea mare producător de petrol din UE. Țările care o întrec

Cei mai mari producători de petrol din Uniunea Europeană au fost, în 2022, Italia (4,5 milioane de tone), Danemarca (3,2 milioane de tone) şi România (3 milioane de tone), conform datelor...