Vanatoarea de noi generatii. Despre urgenta desecretizarii arhivelor fostei Securitati

Nimeni nu trebuie sa fie responsabil pentru faptele parintilor, rudelor, vecinilor, elevilor, studentilor sai!

Istoria neasumata a unui popor niciodata nu ar trebui sa poata deveni argument politic, arma politica sau exercitiu si argument in lupta politica. Avem acelasi trecut cu totii: Si cei care il arata cu degetul pe informator! Si cei care judecam de pe margine si ne credem lipsiti de pata. Inclusiv cei care acum suntem purtatori de stindard etic si avem opinii necrutatoare. Si fiul tau! Si nenascutilor nostri fii si fiice le facem cadou acest trecut.

Vanarea copiilor pentru faptele parintilor a mai existat chiar in istoria noastra recenta, a implementat-o taticutul Stalin, platea fratele pentru faptele fratelui sau, mama pentru faptele fiului etc. Practica asta nu a fost inventata acum.

Acum a fost doar resuscitata, ridicata din morti, credeam ca anii '50 erau departe, intr-o preistorie a istoriei noastre. Pana saptamana asta, politicienii erau vulnerabili pentru ceea ce faceau ei, nu prin ceea ce facusera parintii lor. Ce bine ca am involuat! Am infrant din nou!

Cazul Vlad Voiculescu nu este nici despre tatal lui si nici despre Vlad. Cazul acesta este despre involutia societatii romanesti, despre intoarcerea noastra la acelasi grad de nepregatire istorica pe care o aveam in anii '50.

Inspaimantator nu este faptul ca politica noastra cea de toate zilele dezgroapa armele stravechi ale Securitatii anilor '50! Ci faptul ca politica si-a dat foarte bine seama ca societatea romaneasca poate vibra din nou la ilogicul discurs de atunci.

Si mai grav este ca s-au gasit in presa destui care sa preia "stirea" despre Voiculescu, care inceteaza sa fie charismaticul politician de ieri, nu mai are cum sa fie generatorul de fapte si idei minunate, pentru ca tatal lui a fost colaborator. Acum devine doar fiu de securist.

Vom vedea reactiile societatii. Vom vedea cat de pregatiti suntem, de fapt, pentru a ne apara dreptul de a raspunde doar de faptele noastre. Oricare dintre noi. Cat de pregatiti suntem sa nu ne lasam manipulati de discursuri populiste si fitile strecurate previzibil prin presa in precampanii electorale. Vom vedea cat de maturi suntem din punct de vedere social si politic.

30 de ani de la Revolutie!

In anii 2000, la doar 10 ani distanta de Proclamatia de la Timisoara, politica romaneasca o rastignea pe Mona Musca pentru ca fusese colaboratoare a Securitatii.

Aceeasi lume politica, in perfecta cacofonie logica, continua sa defileze cu Basescu, pe care il iarta de toate legaturile cu incomodul sau trecut. Il iarta ca e de-al nostru. E de gasca.

Intre timp, au mai trecut alti 20 de ani, securistii vechi au mai imbatranit, au mai disparut natural din ciclul vietii, ca tot nu i-a deranjat nimeni. Au disparut tot nestiuti, tot liberi. Ce sanse mai are politica romaneasca sa mai foloseasca acum scenariul (sau "narativul", ca sa ne dam profesionisti) colaborarii cu Securitatea, cand ne-am plictisit cu totii de vechii securisti vestejiti prin jilturi.

Am obosit tot aratand cu degetul la Melescanu, Iliescu, ei nu mai pot fi obiect de interes public, pentru ca mesajul acesta s-a tot golit de continut. In cazul lui Melescanu, e aproape desemantizant sa mai spui ca e fost securist. Da. Stim! De 20 de ani stim, dar nu ne mai pasa, e si el om, ce-ati vrea acum, sa il punem la zid? Iaca nu il punem la zid, l-am pus in Parlament, unde era sa ajunga presedinte din neatentie. Ca ministru a tot fost.

Noul discurs politic nu mai poate incrimina fostii securisti, a expirat mesajul asta care, daca ne gandim bine, a fost de la bun inceput ipocrit: iesea stirea, iesea explicatia, apoi, dupa niste ani, revenea prin studiouri imparatul in hainele sale noi, unde cate un moderator uita sa il intrebe despre pricina colaborationista.

Il spalau, il impachetau, funda rosie ii puneau si mergea omul tantos mai departe.

Amintiti-va de cinismul lui Balaceanu-Stolnici si de tupeul inimaginabil cu care a continuat sa ocupe spatiul public. Pe Mona Musca nu a mai recuperat-o nimeni, pentru ca nu avea nimeni vreun interes special.

Sora a devenit si el obositor cu rezistenta lui cu tot, cu girafa si cu desenele lui, cu mesajele de pe Facebook, prea coaguleaza mesaj pozitiv, nu ii strica nici lui un linsaj public, ca prea e imaculat si se tine impecabil. In tara lui Melescanu, popularitatea lui Mihai Sora poate scadea la jumatate pentru acuzatia ca a fost securist.

Dubla masura. Dublul standard. Maxima ipocrizie. Nedefinirea vinovatiei. Moralitatea cu duble standarde.

Acum, in lipsa de legaturi ferme cu Securitatea, altele decat cele pe care le cunoastem deja, s-a trecut direct si ferm la a doua generatie. Acum revenim cu periculosul discurs de neincredere al anilor '90 si il aruncam in fata noii generatii de politicieni. Nu mai intrebam "Ce ati facut in ultimii cinci ani si ce ati mancat", ca in anii '90. Acum a venit momentul sa intrebam "Ce-a fost tac-tu?".

Astia scoliti in strainatate, imbracati casual, hipsteri, cu actiuni civice in cap, specialisti in ceva, care au demonstrat ca sunt capabili sa formeze echipe si sunt generatori de incredere si speranta. Speranta ca nu e inca totul pierdut. Acum astora ce naiba sa le reprosezi? Cu ce sa ii ataci? Pai cu stirea stirilor: tata-su a fost la Secu'.

Nu prea stim ce e aia Secu', Doi s-un sfert, ochi albastri. Am retinut insa cumva, ca informatie antropologica de baza, ca e raul cel mare Secu', ca de acolo nu astepti nimic bun. E bau-bau de sub pat, e monstrul din dulap. Ne e prea frica sa scormonim sa il vedem cum arata la fata. Secu' e chiar frica noastra fata de Secu'.

Ce este Secu' altceva decat fantasmele trecutului nostru

Daca ne intoarcem la origini, gasim raul primordial in punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, care cerea raspicat deconspirarea Securitatii. Si tot raspicat s-a mai vorbit despre asta inca vreo doi ani, dupa care mai putin vehement, apoi in sotto voce, din ce in ce mai discret, apoi in soapta. Apoi... Nimic.

Intentionat sau nu, publicarea arhivelor Securitatii a devenit incetul cu incetul un tabu, de care foarte putini au avut curajul sa se atinga. Timpul a rezolvat furia initiala, ne-au trecut nervii, ne-am luat cu democratia originala, tranzitie, capitalism de inspiratie iliesciana, ne-am luat cu treaba, cu vorba si am uitat de arhivele Securitatii. Nici ca da, nici ca ba.

Mai iesea cate un dosar care facea valva, se mai tragea cate un semnal de alarma pentru cate un smecher care se credea zeificat. Mai cadea cate un cap, mai cu seama inainte de alegeri, mai cate o dezvaluire a ziaristilor apropiati fostilor ochi albastri, mai cate o campanie de denigrare.

Intre timp, pe arhive s-a asezat praful gros timp de 30 de ani, sters din cand in cand de cate un istoric pasionat sau de cate un cercetator curios.

In societatea romaneasca, neiubitoare de lecturi in general, cu atat mai putin de lecturi incomode, s-a intemeiat incetul cu incetul adevarata legenda a securitatii, o securitate folclorica sa ii spunem, un mitulet rahitic despre un small big brother in puterea caruia am sta cu totii.

In zona asta incerta, in care nu a functionat nicio statistica, in care s-au asezat cortine de fum succesive, ne impiedicam de adevaruri incomplete, de referenti inexistenti si nu ne putem oferi o imagine corecta a trecutului.

Avem un sac de piese de puzzle, din care putem scoate numai doi pumni de piese. Restul pieselor raman in sac si sacul este incheiat la gura. Oricum, nu avem nici macar imaginea dupa care sa reconstituim intregul, imaginea aceea va fi rezultatul unui efort colosal de potrivire a elementelor si de reconstituire.

Imaginea aceea ne va inspaimanta. Imaginea finala ne va vindeca si ne vom putea duce mai departe vietile inainte.

Noi toti suntem complici ai acestui trecut. Inclusiv fiii celor torturati in inchisori. Noua ne e frica de continutul sacului aluia. O frica inexplicabila de un potential bine pe care nu prea stim daca sa ni-l dorim sau ba. Avem rezistenta la bine, asa cum imi spunea un bun prieten. Rezistenta la bine, fratilor.

Noi, ca societate, am tot repetat mimetic ceea ce ne-au invatat parintii nostri si dirigintii la cretinele ore de informare politica: securitate, informatori, dosare, socialism, viitor luminos.

Am invatat si noi banda asta pe de rost si alergam in ea ca un hamster in bolul de sticla. Asta e mostenirea parintilor nostri, continuam sa fim captivii acelui viitor luminos.

Isi imagina cineva ca fara o deratizare a trecutului nostru recent vom putea construi un viitor sanatos la cap? Traind, totusi, in prezent si nu in trecutul acela abuzator, in care statul ne viola toate libertatile posibile, dar faceam un C.A.R. si mergeam si noi 10 zile la mare prin sindicat?

Cine trebuia oare sa faca aceasta dezintoxicare? Cine trebuia sa inceapa spalaturile stomacale? Oare nu intelighentia noastra din anii '90? Cred ca nu se astepta nimeni de la un popor oropsit timp de 50 de ani de comunism sa isi articuleze vena democratica de capul lui, sa porneasca la lupta pentru dreptul la adevar. Fireste ca nu.

Elitele trebuiau sa faca asta, nu poporul. Intelectualii nostri. Tacutii nostri intelectuali din anii '90. Dar ei despre ce sa vorbeasca, din moment ce nu prea fusesera vocali in timpul comunismului, mai degraba as spune ca se pliasera lenes pe context, incercand sa supravietuiasca. Nu prea se ridicau la exigentele de curatenie politica a vremurilor.

Mai ramaneau dezidentii. Marii eroi ai inchisorilor, marile spirite care au rezistat in ciuda a tot si toate. Acest gen de statui de eroism nu erau usor de atins, de fapt, erau atat de neverosimile ca nu s-a mai putut nimeni apropia de ele. Doar ei se puteau masura cu iliescianismul, nimeni altcineva.

Lupta nu putea fi dusa decat de catre cei cu adevarat curajosi, doar de catre eroii nostri legendari. Cei care suferisera erau indreptatiti sa o poarte, iar noi ne-am simtit ridicoli si mici si i-am lasat pe cei mari sa ne duca luptele. Dar cei mari erau foarte putini. Prea putini. Iar noi, de rusine, nu le-am fost aproape.

Pe de alta parte, noi credeam ca securistii fusesera doar in tabara cu aia raii. Cand au venit primele dezvaluiri si am vazut cati din tabara buna sarisera, de fapt, gardul la cei rai, ne-am speriat in asemenea masura incat am refuzat sa mai stim adevarul. Ne-am refuzat trecutul.

Lasa, frate, gata, mergem inainte. Intre eroii absoluti ai inchisorilor si intelectualii care nu se ridicau nici ei la aceste exigentele morale, s-a deschis o prapastie peste care s-a asezat ipocrizia. Poporul a inteles-o, dar nu a stiut cum sa o gestioneze. S-a instalat neincrederea in idolii maximi, in prea bunii si prea curatii. Neincrederea intr-un bine posibil, care a devenit aproape imposibil de prevazut si acum e imposibil de vindecat.

Despre trecut, with love

Cand vorbim despre trecut, despre trecutul nostru vorbim: Securitatea, avorturile, copiii nedoriti, toate sunt capitole in acest trecut pe care trebuie sa ni-l asumam. Daca il ignoram, asta nu inseamna ca el a incetat sa fi existat vreodata. Vom suferi deschizand cufarul cu serpi, dar vom exorciza aceasta suferinta si apoi intram pe curat in noua noastra etapa. Vom intra vindecati de trecut si de foamete.

Nu mai radeti ca in prag de pandemie romanii au golit rafturile de mancare din magazine si nici nu s-au atins de produsele de igiena, care ar fi putut face diferenta intre contaminare si salvare. Dar nu. Noi preferam sa murim de coronavirus decat sa stam flamanzi cinci zile.

Noua inca ne e mult mai frica de foame decat de virus. De foame sa nu cumva sa murim, ca de infectii poate mai scapam. Groaza primordiala de foamete nu am depasit-o. Si nu e de ras, e de actionat.

Trebuie sa scapam de trecutul nostru toxic, pentru a putea trai in prezentul asta in care sa ne construim viitorul. Nu mai acceptati jocul acesta manipulator, in care oamenii faini sunt transformati in dusmani ai poporului, ai clasei muncitoare si ai lui Stalin.

Altfel, le vom lasa mostenire copiilor nostri tara pe care am mostenit-o noi de la parinti. Cu praful de 30 de centimetri pe arhivele nedeschise de 30 de ani.

Dezvaluirea arhivelor Securitatii

Problema trecutului nu este a unui partid politic. Nici macar a PLUS. Problema trecutului nostru ne apartine Romaniei. Ne apartine noua, ADN-ului nostru identitar. Trecutul niciodata nu ar trebui sa poata deveni arma politica pentru ca absolut nimeni nu se elibereaza de trecutul asta individual.

Trecutul este si al celui care scrie articolul, si al celor care comenteaza, si al celor care apara, si al celor care arata cu degetul inchizitor! Si al fiului sau! Si al copiilor copiilor nostri.

Eliberarea se face prin exorcism colectiv, asa cum s-a intamplat in Germania: aflam ce a fost, invatam sa iertam, punem punct si mergem mai departe. Nu vrem vanatoare de vrajitoare, nu vrem ca toti copiii sa poarte anatema parintilor. Trebuie sa iesim din cercul acesta vicios.

Haideti sa ne facem trecutul prieten! Haideti sa stergem praful de pe arhive si sa le scoatem la lumina!

Acest text nu ar fi existat fara discutiile purtate cu un mare prieten, care m-a ajutat sa dau si eu deoparte praful de pe arhive. Opiniile acestea sunt inspirate de el. Acest text ar fi avut cu siguranta alta forma, fara atenta privire a unei mari prietene. Le multumesc pe aceasta cale amandurora.

Oana Ursache (membru in Biroul National PLUS) este profesor invitat la Universitatea din Granada, unde preda cursuri de limba si cultura romana, specialista in predarea limbii romane ca limba straina, literatura comparata si culturologie.

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...