Cand va trece Romania BAC-ul?

Una din stirile care au inundat canalele media in ultimele zile vorbeste, ca intr-un recitativ care pare sa stirneasca o ipocrita surpriza cu fiecare noua sesiune, despre "dezastrul" de la examenul de maturitate al BAC-ului sau despre "esecul grav" de la Evaluarea Nationala. Pe scurt, doar 62.9% dintre cei care au participat la sesiunea de Bacalaureat de acum au promovat, cu cel mai scazut scor de promovabilitate din ultimii 6 ani, si 1 din 3 elevi de gimnaziu fie s-au "pierdut pe drum" in cei 8 ani de scoala secundara, fie nu au trecut cu bine de examenul final.

Si asta in conditiile in care expertii in educatie, ca si cei direct implicati in proces (de la parinti, elevi, pina la cadre didactice) au putut constata ca s-au "dat" cele mai simple si accesibile subiecte din ultimii ani. Pe de alta parte, in aceste sesiuni, atit la Evaluarea Nationala, cit si la examenul de maturitate s-au obtinut, de departe, cele mai numeroase medii de 10 din ultimii 7 ani, la Evaluarea nationala (892), si din ultimii 17 ani la Bacalaureat (232). Cum se poate explica acest - aparent - paradox? Un "dezastru" global sa fie insotit, simultan, de o reusita superlativa a "elitei"?

Raspunsul intr-o propozitie este simplu: sistemul de educatie romanesc este tot mai tot mai inechitabil si mai polarizat. Polarizarea extrema reflecta polarizarea sociala generala si se stabileste intre copii si tinerii ce provin dintr-un grup relativ inchegat, de vitrina, care fac parte din categoria "mostenitorilor" - in sensul evocat de Pierre Bourdieu - unui capital simbolic ce se consolideaza in categoria "celor ajunsi", pe de o parte, si cei tot ce provin din familii tot mai marginale si mai excluse, care devin un fel de paria fara scapare, si care, printr-un adevarat lant circular de profetie ce se autoimplineste, ajung sa isi integreze marginalitatea ca "naturala".

Daca in primul strat intra falii foarte diverse, de la familii de mostenitori la propriu ai retelei de nomenclaturisti ai sistemului comunist, care astazi sunt cei mai strasnici "investitori" si promotori ai "capitalismului", si care reprezentau aproximativ 200000 de persoane in ultimii ani ai comunismului, dupa evaluarea lui Vlad Georgescu, si care ne permit aproximari legate de ponderi de 3-4% in tesuturile sociale locale, daca includem retelele familiale in cercetari de tip prosopografic, pina la extrema cealalta a familiilor de romani ce populeaza, dupa standardele locale, "clasa de mijloc" (aproximativ 10% din corpul social), care si-au rinduit in mai mare masura biografia dupa repere meritocratice si care sunt in mai mica masura dependenti de stat.

In "partea" cealalta, o masa amorfa tot mai consistenta numeric, care traieste intr-un teritoriu social progresiv mai izolat, fie "dupa blocuri", respirind intr-o atmosfera de pauperizare si "democratizare" a mizeriei si a aspiratiilor, fie in acele Romanii ce nu apar la televizor, in care noua invitatie la "invatamint online" se opera efectiv in gospodarii cu latrina in curte sau neracordate la canalizare.

In fond, aceste date brute (si brutale!), care ne arata, de exemplu, ca peste 10 milioane de romani nu sunt racordati la canalizare si 1 din 3 nu au toaleta in casa (de departe pe ultimul loc si de mai bine de 10 ori peste media UE) ar trebui sa reprezinte principalul nod de plecare al oricaror reforme structurale, caci o schimbare a Romaniei reale trebuie sa aduca impreuna toate aceste falii tectonice care, asemeni geologiei istorice descrise cindva de Pierre Chaunu, traiesc nu doar in lumi sociale diferite, ci si in temporalitati distincte, unele dintre ele continuind sa isi duca zilele intr-un ...ev mediu perpetuu. La urma urmei, pe acest joc tensionat intre straturi sociale cu capital simbolic atit de diferit, mai degraba etanse, si intre care capilaritatile si schimburile sunt relativ putine, s-a articulat intreaga tranzitie postcomunista.

Acest proces s-a ingemanat mai degraba pe un teren al "pradatorilor", in care cei exersati si cu "expertiza" dobindita in comunism au reusit, transistoric, sa se pozitioneze in capul mesei, refuzind programatic ingemanarea unui cimp al armonizarii sociale si diminuarii inegalitatilor. Poate ca nu intamplator, volumul care documenteaza cel mai pertinent tranzitia, descriind cu date din arhive "beneficiarii" ei principali, se numeste "Mostenitorii securitatii", iar una dintre cele mai percutante analize sociologice, realizate de catre un cercetator ce a lucrat cu multe date de teren, descrie "ruptura" din 1989 in termeni de "Romania continua".

Sigur, Romania s-a schimbat enorm fata de episodul revolutiei, mobilitatea sociala nu a fost nicicind obturata, dar studiile efectuate asupra "Romaniilor din Romania" atesta cum dincolo de ceea ce pare mare val al prefacerilor, doar o minoritate relativa restrinsa a corpului social a depasit strategiile de supravietuire si este centrata pe dezvoltare. E adevarat ca astazi am ajuns, conform ultimei raportari din proiectul cu "creioane colorate" al guvernului, care anunta pentru urmatorii ani investitii de 100 de miliarde de euro, la un nivel al produsului intern brut la paritatea puterii de cumparare de 69% din media UE (fata de 35% in 1990, 26% in 2000) si se prognozeaza atingerea unui prag de 87% din media UE in orizontul anului 2025, dupa cum si Bucurestiul are astazi peste 140% PIB-ul in PPC/cap de locuitor din media UE.

Dar aceste cifre - aparent - generoase sunt obtinute printr-o disparitate salbatica, iar "Raportul de tara pe 2020" al Comisiei Europene nu se sfieste sa numeasca aceste diferente uriase intre regiuni in interiorul aceluiasi stat drept "anomalie grava". De exemplu, intre scorul conventional de 144% PIB in PPC/cap de locuitor din media UE al capitalei si 39% PIB in PPC/cl din media UE, in regiunea cea mai saraca a Moldovei sau cele din sud-estul Romaniei se construieste o prapastie ce ascunde accentuarea acestui decalaj de dezvoltare, care nu este doar inter-regional, ci si intre urban si rural.

De altfel, cita vreme cifrele sunt corecte, si la nivelul simtului comun traim aceasta contrarietate. Unde sunt bucurestenii "care o duc vadit mai bine decit majoritatea europenilor", cita vreme, prin partile esentiale, Bucurestiul e mai mult un amestec de Istambul si Minsk, decit de Viena si Paris? E limpede ca doar foarte putini (extrem de plini de resurse) influenteaza acest scor care, in pofida deficitului "celor mai multi", este cel indicat de statistici.

Astfel, cu o pondere ingrijoratoare a saraciei (aproximativ 1 roman din 4 traieste sub pragul stabilit de cercetatori al saraciei, ce reprezinta 60% din mediana veniturilor disponibile), intr-o Romanie reala in care 65% dintre cetateni nu isi pot plati o saptamina de vacanta intr-un an si 53% nu pot face fata din punct de vedere financiar unor situatii neprevazute, in care la mai bine de un deceniu de la intrarea in UE aproape 1 roman din 10 raspunde in sondaje ca nu isi poate permite (itemul e formulat la nivel de dezirabilitate!) cumpararea unei piini in ziua urmatoare (asta inseamna, efectiv, aproximativ 2 milioane de romani care nici macar un asemenea "ideal" nu isi pot stabili!), nu trebuie sa ne mire ca inchidem, cel mai adesea, alaturi de celalalt competitor "problema" (Bulgaria), toate clasamentele europene in privinta inegalitatilor sociale.

De exemplu, in Romania, raportul cvintilelor de venit S80/S20 (raportul dintre cei mai bine platiti 20% dintre romani si cei mai prost platiti 20%) este de 7.08 (si asta intr-o tara, obiectiv, mai saraca in termeni de PIB PPC/cl) fata de media UE, unde raportul este 5.05. Mai simplu spus, desi mai saraci decit "restul lumii", cei mai bogati sunt mult mai bogati, in termeni relativi, decit cei mai lipsiti de resurse, in comparatie cu acelasi raport in tari cu democratie consolidata, tari care au stiut de decenii, prin politici incluzive, sa atenueze aceste disparitati.

Sau ca sa inchei acest tablou aparent indepartat de dilema - educationala - de inceput, sa mai prezentam un "clasament" evocator. Care descrie in interiorul acestor straturi sociale ce au acces la resurse (materiale, in acest caz) ponderile fenomenului evocat, care in termeni simpli poate fi descris ca "putini au mult" si "mult mai multi au din ce in ce mai putin". Caci, daca este sa "citim" datele mai cu atentie, si indicatorul anterior era unul nivelator (se "extrageau" 20% din si "intreg" si se realiza calculul). Dar nu trebuie sa fii un statistician prea sagace ca sa observi ceva evident, si anume ca 20% e o cifra mult prea mare pentru a-i cuprinde pe "cei cu adevarat bogati".

Ori, un raport financiar din interiorul BNR este foarte expresiv in a delimita mai precis ponderile celor "care conteaza". Astfel, excluzind depunatorii obisnuiti, ce detin depozite bancare derizorii (sub 100 de lei), care aduna 3.9 milioane la scara intregii tari, restul de 6.4 milioane de deponenti au urmatoarea structura: 62% (3.9 milioane de cetateni romani, depozit mediu 1263 lei) detin 3.45% din valoarea tuturor depunerilor in banci, 8% (0.5 milioane, depozit mediu sub 100000 lei/aprox 20000 euro) detin 34% din valoarea economisirii, 1.65% (100 mii de persoane, depozit mediu 570000 lei / aprox. 120000 euro) detin 40% din valoarea totala a economisirii populatiei si doar...0.13% dintre deponenti (aproximativ 10000 de persoane, in medie 2.44 milioane lei / aprox. 510000 euro) detin 14.4% din economii.

Sau mai simplu si mai... strident: 0.14% (10000 de persoane) detin de 4 ori mai mult decit 3.9 milioane de cetateni care partajeaza, aparent, aceeasi tara cu ei. Si sub 2% dintre romanii de astazi au impreuna 54.4% din resursele financiare regasite in active bancare din intreaga Romanie.

Aceasta este, pornind de la cifre seci, adevarata fata a inegalitatii din Romania de astazi. Si in care "stinga" politica, "aparatoarea saracilor", este colectoarea cea mai invirtosata a averilor baronilor locali si regionali, iar "dreapta liberala" (ghilimelele sunt necesare pentru ambii termeni!) e alcatuita doar din niste copiatori stingaci ai naravurilor diverselor avataruri ale partidului stat iliescian, prima lor grija fiind aceea a "invata de la prima sursa" cum sa fure la fel de virtos ca "profesorii lor".

Iar noua opozitie flower-power, ONG-ista si corporatista, e mai preocupata de gilceve pe Facebook sau Twitter decit de construirea unei alternative credibile si oneste, la firul ierbii, cu oameni reali si "pe picioarele lor" (care, in sfirsit, exista!), o alternativa care sa infrunte lucid aceasta povara a inegalitatii.

Revenind la tema initiala, nu ar trebui sa ne mire ca cele mai scazute rate de promovabilitate se pot descoperi chiar in ariile regionale si in judetele care sunt, obiectiv, cele mai sarace (de exemplu, dupa ultima raportare, scorurile cele mai tragice la BAC sunt in zonele sudice iradiate de "mostenirea" lui Dragnea, precum Ilfov (32.2%) si Giurgiu (42.4%) si in care pecetea acestor inegalitati in termen de capital simbolic este cea mai pregnanta.

Apoi, cifrele evocate la inceput ca paradoxale nu sunt deloc "ciudate": in fond, cei cu "resurse" ar fi reusit oricum, caci resursele lor nu depind de scoala, ci de capitalul simbolic (mai bogat) al retelei familiale din care provin, care le-au permis mai "multe" (mediatii, acces la informatie, suport din partea parintilor, oportunitati de dezvoltare personala), iar notele mai numeroase mai mari se datoreaza pur si simplu subiectelor mai facile.

Daca s-ar fi dat subiecte "normale", ponderea notelor maxime ar fi fost similara cu cea din anii trecuti, caci acesti copii si tineri au fost in mai mica masura dependenti de impactul crizei actuale. Dar daca subiecte cu un nivel de dificultate asemanator cu cel din anii trecuti ar fi fost puse inaintea celor segregati, lovitura ar fi fost teribila, si ponderea celor care ar fi esuat ar fi fost considerabil mai ridicata, tocmai datorita accentuarii inegalitatilor, o data cu aparitia pandemiei. Probabil pe un asemenea calcul au mizat si cei din minister cind au gestionat evaluarile nationale de sfirsit de ciclu de scolaritate, pentru a nu-si inrautati suplimentar o perceptie publica a gestionarii crizei foarte critica. Dar dincolo de ascunderea dupa deget, ramine intrebarea? De ce scoala romaneasca este atit de schiloada si nedreapta?

Cauzele derivei sunt multiple si adanci. In acest text nu pretind ca voi examina tabloul intreg, care este extrem de complex si de nuantat, dar citeva tendinte generale gasesc ca sunt important de creionat pentru a construi argumentat mai apoi imaginea de ansamblu. Voi incepe cu cele structurale.

Primul factor major enuntat deja - inegalitatea sociala in crestere, care genereaza segregare si declinul performantei - este si prima sursa ingrijoratoare ce s-ar cuveni "atacata" in orice reformare coerenta a politicilor publice la nivel structural. Inegalitatea este insotita, de deficitul cronic de resurse si de investitii in sistem. Altfel spus, in lista prioritatilor nationale, dincolo de retorica goala, investitia efectiva in educatie este dramatic de scazuta in cifre brute, daca e sa o comparam cu cea din tari care dorim sa le luam ca reper.

Asadar, aceasta duplicitate ce strabate transideologic guverne de orientari diferite arata, factual, cum dincolo de vorbe s-a investit putin in educatie, iar atunci cind s-a investit, s-a facut prost, chiar daca au fost in joc fonduri europene consistente (POSDRU-urile fiind cel mai trist exemplu). Atunci cind se construieste un "proiect de tara" se impune sa decizi care sunt tintele, prioritatile, resursele alocate, retelele mobilizate. Ori, prin fapte, nu prin vorbe, educatia a ramas mai mereu la urma.

Avem astazi cifre alocate reale de aproximativ 2.7 din PIB (educatie + cercetare! - din proiectul Legii bugetului pe 2020), reusind "performanta" de a atinge un minim istoric, dar pe ansamblu, rareori ponderile acestor alocari au depasit 4% din PIB in perioada post-ceausista, in conditiile in care suntem unul dintre putinele state ale lumii care a prevazut explicit in legea fundamentala a statului (Constitutia) o pondere minima de 6% din PIB! Bunaoara, o imagine cu adevarat responsabila, care sa iti ingaduie o lectura comparativa si care sa iti spuna "pe ce butoane sa apesi" pentru a produce dezvoltare, arata convingator contributia educatiei la bunastarea unei societati. De exemplu, atunci cind se investigheaza "bunastarea societala", investitia in educatie este mereu evidentiata ca un factor decisiv.

In cadrul unui asemenea demers global (Prosperity index), printre cei 12 factori vitali ce contribuie la dezvoltarea societatii, pe linga guvernanta, respectarea drepturilor individuale, siguranta cetateanului si stat de drept, piata libera si facilitati economice, se adauga mereu si educatia si capitalul social (bazat indeosebi pe incredere interpersonala si institutionala). Si cu toate ca am progresat in anii din urma in acest clasament (ajungind cu scorul agregat al indicatorului general acum pe locul 47 la nivel international), progresul nu s-a facut datorita educatiei (aflata in zona "portocalie"; problematica, locul 61) si retelelor de incredere (din zona "rosie", grava, locul 116), ci mai degraba in rasparul lor.

Apoi, problemele demografice ale Romaniei s-au manifestat mai repede decit sistemul de invatamint a putut sa le integreze. Controloarea declinului cohortelor demografice, constant din 2008, cind aveam doar in invatamintul universitar 890000 de studenti, ajuns astazi la un prag aproximativ de 400000 de studenti, se bizuie de la bun inceput pe niste premise subrede. Caci daca numarul celor care urmeaza o facultate a scazut cu peste 50%, numarul posturilor didactice din sistem nu a urmat aceeasi panta descendenta.

Si ca totul sa mearga mai departe pe acelasi fundal de iresponsabilitate, la o capacitate de scolarizare in invatamintul superior din Romania la nivel de licenta, anul 1, de aproximativ 170000 de studenti (cifra e din 2017, dar nu a variat prea mult in ultimii ani), avem in mod efectiv un numar mai mic de 93000 de absolventi de liceu in cohorta 2020 care au absolvit cu succes Bacalaureatul (atit din promotia curenta, cit si din cea precedenta - in 2009 cohorta similara era mai mult decit dubla, de 205000) pe un numar aproximativ 62000 de locuri ca cifra de scolarizare oficiala, apropiata de propunerea expertilor din minister.

Desi ne plasam intr-una dintre pozitiile cele mai modeste la nivelul UE in ceea ce priveste inglobarea tinerilor in invatamintul superior (doar 24.6% dintre tinerii romani participa la o forma de invatamint superior, fata de 40% media UE), perseveram in activarea unui scenariu foarte improbabil: ca doua treimi (cita vreme factual de abia reusim sa atingem pragul de... un sfert) dintre cei care termina liceul cu diploma de bacalaureat sa devina efectiv studenti, pastrind un numar de profesori ce se aseamana cu cel din perioada in care studentii erau de mai bine de doua ori mai multi!

Implozia cantitativa demografica, accentuata de fenomenul migratiei, este insotita constant de degradarea parametrilor calitativi ai procesului de invatamint, caci o pondere tot mai importanta de cadre didactice (care in covirsitoarea majoritate lucreaza pe baza unor contracte pe perioada nedeterminata in sistem, asadar integrate indiferent de performanta) isi remodeleaza conduita in jurul solutiile de supravietuire, in care exigenta academica devine mai degraba o relicva istorica stinjenitoare.

Putine specializari ramin "in sine" cautate (precum informatica, psihologia, dreptul, medicina), iar imperativele pietei incep sa dicteze, firesc, cererea si oferta educationala in privinta atractivitatii profesiilor. Dar cita vreme indiferent cine a fost la putere, cu putine si pasagere exceptii, educatia a fost platita colectivist, asa incit si cele mai performante universitati si programe de studiu, dar si cele mai precare au primit, in esenta, aceeasi finantare, cercul vicios al conservarii acestei iluzii a sistemului care "functioneaza" s-a perpetuat.

Dupa cum atita timp cit la nivelul dascalului obisnuit se activeaza inferenta implicita: "voi" (studentii) "ne tineti" pe "noi" (profesorii, prin pastrarea pozitiilor din statul de functiuni), criteriile de exigenta si integritate sunt greu de prezervat. Ideea foarte generoasa si operationala din mandatul Funeriu a finantarii pe granturi de studii pe perioada intregului ciclu de studii a fost degraba abandonata, desi i-ar fi ingaduit profesorului sa fie autonom si sa decida fara presiunea pierderii postului "cine merita si cine nu" sa finalizeze facultatea.

De asemenea, dincolo de deficitul de netagaduit de resurse materiale si de infrastructura, cea mai mare problema a sistemului de invatamint romanesc e reprezenta structural tocmai de precaritatea capitalului de incredere interpersonala si institutionala, de dominatia fatalismului si asistentialismului care domina politicile publice din sistem. Sigur, patternul e general societal (capital social precar, datorat indeosebi unei increderi generalizate - increderea in omul simplu, necunoscut, "de linga tine" - foarte scazute, apoi un fatalism pronuntat, evitarea incertitudinii - temerea fata de schimbare - foarte pronuntata, distanta mare fata de putere - expresia autoritarismului din retelele organizationale, o perspectiva preponderent pe termen scurt, oportunista etc.).

Dar nu doar factori culturali ce tin de cultura nationala sunt implicati in simptomatologia evocata, ci si factori care tin de cultura organizationala a scolii, in diversele intrupari ale acesteia. Am evocat deja duplicitatea aproape "naturala" a actorilor organizationali, de la cei din minister, pina la cei ce administreaza unitatile de invatamint, si care stiu ca exista o "realitate din hirtii" (rapoarte, documente oficiale, "livrabile" din proiecte) si una nemijlocita intre zidurile reale ale scolilor, in care promiscuitatea, jocul la "supravietuire", descurcareala si parelnicia (ca sa preiau sintagma sugerata cu mai bine de un secol in urma de Dumitru Draghicescu: "totul e sa para ca este, nu sa fie cu adevarat"!) iau locul, mult mai des decit am fi dispusi sa acceptam, culturii meritocratice enuntata retoric in "prima realitate". Si intre cele doua realitati, mult prea adesea, se casca o prapastie umpluta, indeobste foarte lucrativ, de "implicarea" energica a sindicatelor din sistem, care sunt si cea mai persistenta frina in calea oricarei reforme reale, atunci cind, sporadic, s-a incercat asa ceva (mandatele Miclea sau Funeriu, de exemplu).

Dincolo de aceasta schizoidie organizationala rutiniera se impun si alte simptomatologii problematice, activate la nivel individual. Una dintre cele mai grave este, pur si simplu, cinismul ca mod de viata. Care produce din cind in cind si performante de comunicare institutionala "deosebite", precum recenta consideratiune a unui inalt oficial din ministerul educatiei conform careia un "copil care invata la scoala, nu neaparat cu mediatii, ar fi putut sa ia 5-6 rezolvind aceste subiecte" la evaluarea nationala. Asadar, un exponent decizional la cel mai inalt nivel recunoaste public ca misiunea scolii romanesti este sa produca, la capatul unui ciclu de studii, un personaj mediocru, la limita promovarii, iar pentru "mai mult", meditatiile devin inevitabile.

Intr-un mediu in care abandonul scolar timpuriu ramine foarte ridicat si practic neschimbat in perioda post-aderare (peste 16%) si in care scorul ajunge cu 10,5% mai ridicat in mediul rural decit in cel urban in privinta parasirii scolii, in care inregistram o dinamica negativa a analfabetismului functional (acum la un prag de 44%) in raport cu evaluarile precedente din ultimii 9 ani (a nu se uita ca studiile PISA se realizeaza asupra unor tineri care sunt, efectiv, prezenti la scoala, conform procedurii proprii de esantionare, si nu includ cifra celor ce au abandonat scoala, de 16%!), nu se poate sa nu cazi pe ginduri cind observi, pe de alta parte, ca profesorii romani care au participat la acest "dezastru" se considera "cei mai buni", "remarcabil pregatiti", mult mai buni, bunaoara, decit o fac in acelasi demers autoreflexiv colegii lor din Finlanda sau Japonia, considerate "exemple de reusita" educationala superlative si unde scorurile efective la testele standardizate ale elevilor probeaza nemijlocit reusita.

Sau atunci cind pornesti in demersuri de cunoastere complicate ca "expert" in educatie si incerci sa elaborezi modele explicative din scorurile unor indicatori agregati, cum altfel decit facind apel la o doza de cinism generalizat poti explica contrarietatea celebrului grafic in care elevii romani aveau cel mai prabusit nivel al motivatiei, scorul romanesc fiind pozitionat pe o extremitate a graficului care se abate de la orice regula asociativa (de tip corelational) cu alte variabile din sistem (precum selectivitatea), asa cum se intimpla in alte culturi nationale?

De ce sa ne mai mire ca elevii romani se simt printre cei mai "nefericiti" la scoala, au avut parte cel mai intens de experienta respingerii (se simt "outsideri" in mai mare masura) si percep sentimentul "apartenentei" la institutia care ii educa drept foarte precar, toate sensibil sub media europeana? In fond, imi amintesc cum in vremea in care operam cu un construct care acopera semantic si operational cel mai adecvat acest mod de raportare la lume, cinismul social, studiile au aratat oarecum frapant, alaturi de distanta fata de putere (ca simptom relational autocratic), ca atunci cind compari populatia generala cu cea din mediul educational (profesorii), cei din urma sunt mai cinici si autoritari decit "oamenii de rind", dupa cum atunci cind efectuezi o analiza intre diverse cohorte generationale in interiorul sistemului educational, cei mai tineri profesori sunt statistic semnificativ mai cinici si mai autoritari decit cei mai virstinci. Sau mai simplu spus, ceea ce asemenea rezultate atesta limpede este caracterul functional social al acestei deschideri fata de lume, care este cu atit mai pregnanta cu cit omul are "mai multa carte" si e "mai tinar", simptomul respectiv manifestindu-se astfel generalizat, si nu in restringere intr-un strat social anume (precum cei mai "saraci cu duhul" sau mai "striviti de socializarea comunista", ci dimpotriva!). Deci, in scoala romaneasca, optiunea pentru cinism si autoritarism pare a fi solutia biografica... cistigatoare.

Un alt factor care denatureaza eficacitatea sistemului educational este reprezentat de formele multiple de devianta tolerata asumate implicit cu o incidenta ingrijoratoare. Psihosociologii definesc devianta tolerata drept o forma de respectare a normei doar "de ochii lumii", caci dincolo de aceasta fatada retorica "onorabila", actorii implicati in jocul social "isi fac treaba" si "isi rezolva problemele" incalcind fatis norma. Si "toata lumea" stie ca asa stau lucrurile, dar "beneficiile secundare" ale unei asemenea strategii exced exigentele morale "impovaratore" si "rigide". Sunt intregi cortegii de asemenea practici, de la coruptia sistemica, inter-institutionala, la cea "banala", interpersonala, de la plagiat, pina la "maruntul"... copiat la examene.

Imi amintesc cum la o conferinta stiintifica desfasurata cu citiva ani in urma am prezentat rezultatul unui studiu care a stirnit rumoare printre expertii care teoretizau Banatul ca "cea mai buna lumea sociala posibila" din Romania (in multe privinte, indicatorii psiho-sociali, in termeni de capital social, angajament civic, spirit antreprenorial, implicare in actiuni voluntare etc chiar sunt mai "buni" decit in alte "Romanii", dar imediat te intrebi "oare cum o fi in alte parti", daca in "paradisul social romanesc" e asa?) si pe care l-am intitulat ca "functionalitate sociala a coruptiei". Cum sa fie coruptia "functionala", exclamau revoltat "specialistii"?

Cita vreme atit la nivel de realitate nemijlocita (ca si comportament pro-coruptie efectiv - mai mult de jumatate dintre subiectii banateni "au dat" ceva in ultimele 12 luni pentru a-si "rezolva o problema"), dar si de perceptie a "implacabilitatii coruptiei" (ca atitudine preponderent fatalista, conform careia numai "dind" o "scoti la capat") devianta tolerata ordoneaza logica relationala, este vadit ca optiunea corupta devine mai degraba regula in interactiunea cu "celalalt institutional" decit exceptia. Si atunci cind un coleg universitar lucid vorbea deunazi despre "frauda in educatie" ca "viol la adresa copilului", postind un mesaj al unei eleve care descria cu detasare cum "in liceul nostru si in altele trei din apropiere" puteai obtine, in anul de gratie 2020, raspunsurile la probele de la BAC pentru suma de 100 de RON data "persoanei X sau Y", sau relatind cum chestionindu-si studentii daca in cursul celor 12 ani de scoala, acestia au vazut "cu ochii lor" un caz de mituire a profesorilor, din 52 de intrebari puse a primit... 50 de raspunsuri afirmative, poti intelege o data in plus intinderea si "naturaletea" acestui fenomen, care a invadat si lumea educatiei.

Care traieste si creste prin consimtamintul nostru tacit. Iata, asadar, o alta "stare de fapt" care se impune reconfigurata, daca rivnim la o reforma adevarata a scolii. O reforma care trebuie sa se bizuie pe criterii meritocratice adevarate, validate de standarde de performanta confirmate in lumea democratiilor liberale si in mediile academice care au probat eficacitate in cunoastere si inovare, si care sa produca in mod efectiv o masa critica de cistigatori in sistem, capabili sa preia nodurile retelelor organizationale si care sa devina, ca sa vorbesc in jargonul epocii, modele de succes. Si care sa se intilneasca si cu procesul de jos in sus, al numerosilor actori din sistem onesti si cu har, dar care sunt coplesiti de muntele de complicitate si mediocritate, si care vor gasi in reusita primilor o motivatie suplimentara pentru perseverenta in lucrul bine facut, caci iata, "se poate" si "merita" sa devii mai bun.

Dar pentru ca toate aceste schimbari sa se petreaca, este nevoie de competenta si onestitate in a cunoaste adecvat lumea (cu mijloacele stiintelor sociale, nu cu "intuitii" si "iluminari", nici cu copieri mecanice ale "solutiilor de succes" de aiurea), de vizionarism si curaj (in capacitatea de a intelege "ceea ce vezi" in diagnosticul astfel configurat si a actiona in raport cu niste tinte si idealuri clare, fara ezitari) si o determinare vecina cu nebunia celui care crede ca, in pofida tuturor acestor desfigurari si inechitati, Romania mai merita o sansa. In fond, intregul proces al modernizarii societatii romanesti a fost, prin analogie cu un parcurs biografic individual, asemenea unei maturizari, pline de contorsiuni, rupturi si recaderi. Gasesc ca doar daca vom putea sa infruntam cu luciditate "ceea ce suntem" si vom purcede la un proces de "vindecare" institutionalizata a acestor strimbatati, vom izbuti ca societate sa promovam, in sfirsit, examenul de maturitate!

Pentru accesarea surselor din text, se poate parcurge textul integral alingavreliuc.wordpress.com

Alin Gavreliuc este profesor universitar la Universitatea de Vest din Timisoara, Facultatea de Sociologie si Psihologie, doctor in Psihologie sociala al Universitatii din Bucuresti (2003), cu abilitarea obtinuta in Psihologie la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca (2013). Este membru al Asociatiei Internationale de Psihologie Interculturala - IACCP (International Association for Cross-Cultural Psychology).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Veste teribilă pentru naționala României. Internaționalul scos cu targa de pe teren va lipsi la Euro 2024 VIDEO

Selecționerul Edi Iordănescu a primit o veste neplăcută de la unul dintre cei mai în formă internaționali români, în perspectiva participării României la Euro 2024. Astfel, Olimpiu...

România: riscurile de azi și ce se întâmplă (până) în 2035

Poate România ține pasul cu schimbările rapide care au loc în marile economii europene? Și ce-ar trebui să facă pentru a nu fi lăsată în urmă? O analiză de Sabina Fati. Un Raport al...