Sărmanul ICR

Luni, 15 Noiembrie 2021, ora 07:004162 citiri
Sărmanul ICR

ICR e un bun barometru al eternei lupte româneşti între Occident şi Orient, între civilitate şi bacșiș, între management şi haos. O instituție condusă, în timp, atât de intelectuali consistenți, cât şi de titani ai mediocrității; un spațiu în care reprezentanțele creative conviețuiesc cu sucursalele care trag mâța de coadă și fac pișcotăreală; un loc în care se pot întâlni oamenii cu CV bun și șoferi ai lui Dragnea. Și, firește, un sediu al magnificei bârfe și delațiuni balcanice – toată lumea știe orice despre oricine: când, unde, cu cine, cât.

Citeste toate textele scrise de Ovidiu Raetchi pentru Ziare.com

La drept vorbind, faptul că ICR a scăpat cu zone încă performante din atacul PSD asupra sa e uluitor; la fel cum e aproape de neînțeles cum de nu s-a prăbușit în contextul haosului statutar în care a fost suspendat pe fondul raportului ambiguu de forțe din Parlament, fără o conducere legală, cu angajații trimiși în judecată de propria conducere pentru recuperarea unor drepturi salariale, plasat într-un unghi de autoritate mort, la Senat, acolo unde grupurile reformiste și cele conservatoare se pot bloca reciproc prin comisii. Această nesfârșită criză trebuie să ia sfârșit în cel mai scurt timp, pentru că e inadecvat să pretinzi unor oameni de litere să te reprezinte cu demnitate în marile capitale culturale ale lumii în vreme ce ei sunt neglijați și umiliți sistematic de propriii politicieni.

Pentru a se putea însănătoși instituțional, ICR are nevoie de câteva condiții minimale. Are nevoie, în primul rând, de o conducere tânără, calificată cu precădere în managementul cultural. Vârsta poate fi un indicator al capacității de a evita festivismul aplaudac. Desigur, cooptarea în conducere a unor figuri cu propria agendă de creatori (scriitori, filosofi, modiști) are măcar avantajul de a pune în poziție de decizie oameni care înțeleg fenomenul artistic. Totuși, astfel de jucători vor rezista cu greu tentației de a-și aranja o mică expoziție acolo, o traducere dincolo. Și acest reflex omenesc-prea-omenesc e încă inofensiv în raport cu tentația grupurilor culturale și ideologice – oricât de rafinate – de a-și exclude grupurile rivale de la resurse (așa e omul de cultură, supărăcios). Din acest motiv spuneam că ar fi ideal ca deciziile finale să revină unor manageri culturali care nu au ambiții de jucători în vreme ce sunt arbitri. Despre scenariul unor politruci care își pregătesc din vreme o pensie tihnită în fruntea Institutului nici nu vreau să vorbesc. Până și Dragnea a rezistat unor presiuni de acest gen. Până și Dragnea...

Pe de altă parte, îmi e greu să înțeleg de ce până acum ICR nu a încheiat o alianță strategică cu performerii dovediți de pe piața culturală românească – mă refer la cei capabili să vândă în mod convingător cultura într-un spațiu atât de dificil precum cel românesc. Cu primele cinci-șase edituri din țară, care reușesc cumva, cu multă creativitate și inteligență, să aibă rulaj pe o piață minusculă (piețuca de carte din România este, probabil, formula corectă). Sau cu un lanț precum Cărturești, care a dovedit în Republica Moldova că nu e doar un actor economic elegant și deștept, ci și unul cu sensibilitate națională. De câte ori a vorbit ICR cu Cărturești? De câte ori i-a cerut să facă echipă în Basarabia?
Într-o lume ideală, un ICR format din profesioniști ar fi protejat de politicieni de orice presiuni din rândul celor care visează să fagocitoze institutul. Din păcate, acest lucru nu se va întâmpla decât la un nivel foarte înalt (președinte, ministru de Externe). La nivel mai mic, de partide și Parlament, dimpotrivă, toată lumea va încerca să-și impună la Viena un nepot care l-a citit pe Vlahuță. Pentru a putea funcționa sănătos, ICR ar avea nevoie de un protector politic obiectiv și bine intenționat. Președinția este, totuși, o structură prea mare, cu responsabilități prea grave pentru a face micromanagementul Institutului (foarte obositor măcar în termeni de reclamații, plângeri, rivalități); la fel și MAE. Orice altă zonă guvernamentală (ministerul Culturii, de pildă) riscă să coloreze politic excesiv o echipă care ar trebui totuși să fie independentă și diversă. Cât despre Senat, acesta a dovedit că e blocat în propriile clivaje și nu poate funcționa decât rarisim în mod coerent și decis. Din acest motiv, singurul aliat solid și stabil al viitoarei echipe ICR rămâne societatea civilă. Nu balansul politic e soluția (politicienii vin și pleacă) ci aducerea vocii publice – prin transparență și performanță – alături de Institut pentru momentele în care asupra lui vor mai fi date asalturi de către grupuri de interese sau politruci vicleni.

Ovidiu Raetchi este un scriitor specializat în Orientul Mijlociu. Doctorand în istorie cu o teză despre procesul de pace dintre Israel și Egipt (1979) și doctorand în științe politice cu o cercetare care urmărește evoluția Frăției Musulmane din 1928 până astăzi, Raetchi are un master în cultura arabă și un altul în civilizația ebraică. Licențiat în științe politice, Raetchi a urmat studii postuniversitare de securitate la București și Garmisch-Partenkirchen. A publicat cinci volume de eseuri și istoria civilizației: "EsTeistica"; "Din Agora"; "Scurt Tratat despre Iubire"; "Soldatul Putin si Filosoful Dughin: Civilizatia Rusa in Fata unei Noi Erori Imperialiste"; "Avangarda Califatului: O Istorie Intelectuala a Jihadismului". A fost vicepreședinte al Comisiei de Apărare din Camera Deputaților, deputat de Diaspora și deputat de București.

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News