Viata dupa cancer: pentru prima oara, Elena se pune pe primul loc

Autor:C.V.
Miercuri, 17 Martie 2021, ora 21:101985 citiri
Viata dupa cancer: pentru prima oara, Elena se pune pe primul loc
Foto: Hospice Casa Sperantei

In luna martie, celebram dedicarea, implicarea, lupta si bunatatea femeilor care nu renunta.
Sunt femei care au supravietuit unor diagnostice grele, femei care se implica si ajuta acolo unde e cea mai mare nevoie, femei care stiu ca mai sunt atat, atat de multe de facut chiar si dupa un rece si descurajant "ne pare rau, nu se mai poate face nimic".

Iar pentru ca speranta se trage, printre alele, din povestile altor invingatori, chiar daca victoriile lor vin uneori la pachet cu tot atatea esecuri, Ziare.com si HOSPICE Casa Sperantei va prezinta zilnic, in luna martie, Pastila de Speranta: povestile unor femei care au purtat o lupta grea, una la care multi dintre noi nici macar nu pot sa se gandeasca, povestile unor Eroine.

"Mai, mami, nu-mi place cum arata sanul tau"

La tara, cand ai sere de ingrijit, pamant de lucrat si animale de hranit, nu e timp nici de povesti de dragoste, nici de boala. Elena s-a maritat de tanara, din dragoste. Apoi a muncit cot la cot cu sotul ei sa isi faca o casa a lor, sa aiba copiii tot ce le trebuie. Elena nu s-a pus niciodata pe primul loc, nici nu s-a gandit ca asta ar fi o optiune.

In 2018, a inceput sa o doara burta. Si-a zis ca e de la stomac, o fi de la ceva ce a mancat. Pana la urma, a venit de la Buzau la Bucuresti ca sa se opereze de fibrom uterin, apoi urma sa se intoarca la rutina ei din gospodarie.

"Mai, mami, nu-mi place cum arata sanul tau", i-a spus sotul intr-o seara. Ei asa isi vorbesc, sunt mami si tati de cand s-a imbolnavit Elena. S-au iubit si pana atunci, dar din 2018 incoace necazurile i-au apropiat atat de tare, incat Elena spune ca parca au devenit una si aceeasi persoana. Cand i-a spus sotul ca nu-i place cum arata sanul ei, Elena s-a necajit. Slabise dupa operatia de fibrom si parca nu se mai aranja pielea ca inainte. Apoi a inteles ca remarca era din grija, chiar din ingrijorare, si a promis ca la control va intreba si de san.

A venit la Bucuresti cu o matusa si cumnatul, sa o vada medicul ginecolog dupa operatie. I-a povestit femeii si de san, iar doctorita a trimis-s pe Elena atunci, pe loc, sa faca o mamografie. "Doamna doctor, stiti, eu am bani la mine, dar nu de ajuns, ca nu am venit pregatita". "Nu e nimic, iti dau eu". Elena isi aminteste cu lacrimi in ochi ziua aia. A fost ziua in care a aflat ca are cancer, dar tot atunci a primit si-o lectie despre umanitate si empatie. Umanizarea medicinei, medicii care-si pun pacientii pe primul loc nu sunt doar o utopie din serialele de la televizor.

Elena a plans tot drumul pana acasa, nici nu a putut sa ii spuna sotului ei ce necaz a dat peste ea. Cand a ajuns acasa, la Buzau, prima ei grija a fost sa-i spuna matusii sa-si ia niste rosii din solar. Apoi i-a povestit sotului cum asistenta i-a zis c-a venit la fix, are cancer. "Aoleu, de asta este?".

In octombrie, a inceput chimioterapia. Erau acolo alti pacienti, unora le era tare rau si cel mai frica le era de perfuzia rosie. Fix perfuzie rosie a primit si Elena, iar medicul ei ginecolog, femeia care i-a dat banii de mamografie, a tinut-o de mana pana s-a terminat perfuzia. Au fost opt sedinte in total, iar acum Elena le claseaza in functie de cat de grele au fost: prima, a treia si a saptea. La a saptea, nici nu mai stiut de ea. Radioterapie? 30 de sedinte si Elena facea atacuri de panica doar cand vedea aparatul, cand auzea tiuitul.
Acasa, plangea si sotul, plangeau si copiii, dar niciodata de fata cu ea. O rugau uneori sa-si puna un batic pe cap, nu puteau sa o mai vada asa, ii durea durerea ei. Nu se mai simtea intreaga, fara san, fara par. Intreaga ei existenta s-a rupt in bucati.

Acum, mai face masaje de limfedem, de drenare a limfei. Nu i-a spus nimeni sa aiba grija, sa nu se intepe, sa nu ridice, sa nu se loveasca la brat, ca o sa i se faca cat un butuc. Cu un os de peste s-a intepat, iar acum are nevoie de aceste masaje speciale, pe care le face la HOSPICE, ca sa-si foloseasca mana. Altfel, nici n-ar putea sa o miste.

"Mai bine sa avem grija de noi din timp"

Cand povesteste tot ce i s-a intamplat, privirea ei cauta un punct de sprijin. Ceva care s-o faca sa uite. Fixeaza in jur o culoare, o forma, un obiect oarecare si ramane impietrita pe el. Nici nu-i vina sa creada ca i s-a intamplat ei, zice ca boala, cancerul, e ceva din alta viata. Dar acum se simte mai ocrotita si iubita ca oricand. Elena are 44 de ani, vorbeste cald, cu diminutive. Spune tuturor femeilor ca "suntem frumoase, suntem puternice, insa avem niste limite". Mai bine sa avem grija de noi din timp decat sa aflam, la modul dur, cat putem indura. Elena are 44 de ani si, oricate greutati a avut de infruntat pana acum - caca viata ei a fost oricum, doar nu plictisitoare - abia acum a inceput sa se gandeasca si la ea. Elena are 44 de ani si, pentru prima oara in viata ei, si-a facut sprancenele. Pentru prima oara se simte frumoasa.

In luna martie, sarbatorim dedicarea, implicarea, lupta si bunatatea femeilor HOSPICE. Poti si tu sa onorezi lupta, demnitatea si curajul lor si sa fii alaturi de pacientii care infrunta un diagnostic incurabil printr-un gest simplu, care nu te costa nimic. Dureaza cateva minute sa completezi formularul prin care redirectionezi 3,5% din impozitul platit deja statului catre HOSPICE Casa Sperantei. Detalii pe https://www.hospice.ro/3punct5hospice/