Abandonul școlar și ignoranța care a marcat prea multe generații de elevi. Gabi Bartic, BRIO: ”Unde nu sunt bani, nu e nici școală”

Miercuri, 27 Aprilie 2022, ora 14:36 2259 citiri
Gabi Bartic

Abandonul școlar a afectat generații întregi în România, iar problema nu este de ieri, de azi. Lipsa de acțiune a guvernelor a condamnat elevii români la o viață fără oportunități de angajare, fără șanse egale, și le-a răpit dreptul de a încerca măcar să își depășească condiția. Sistemul de învățământ gratuit este doar o glumă pentru acești copii.

Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației, a declarat în 22 aprilie că rata abandonului școlar este sub 5% în mediul urban și peste 25% în mediul rural. Mai mult, a spus că rata abandonului școlar în România a fost de 15,6% în anul 2020.

Ministrul a spus că a semnat și contractele de finanțare a 1.415 școli cu risc mare pentru abandonul școlar, care vor primi până la 200.000 de euro per unitate de învățământ tocmai pentru a combate fenomenul.

Gabi Bartic, CEO Brio, a explicat că abandonul școlar este o problemă de sărăcie și că ”acolo unde nu sunt bani, nu e nici școală”. În plus, referitor la programul de finanțare a școlilor, susține că ar trebui să se pună accent pe lucrurile care chiar îi ajută pe copii să meargă la ore, nu să fie investiți banii în văruirea pereților sau în cumpărarea unui munte de cărți.

Ziare.com: Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a anunțat în urmă cu câteva zile că rata abandonului școlar din România este sub 5% în mediul urban și peste 25% în mediul rural.

De ce credeți că mediul de proveniență își pune amprenta atât de puternic și creează o discrepanță atât de mare?

Gabi Bartic: Voi începe extrem de abrupt, subiectul nu-mi permite prea multe ocolișuri. Abandonul școlar e, în proporție covârșitoare, o problemă de sărăcie. Fie că e cauza primară – familia e prea săracă să poată suporta costurile asociate mersului copilului la școală (rechizite, îmbrăcăminte, manuale, de cele mai multe ori transport spre și dinspre școală etc), fie că e o cauză secundară – familia nu poate să se lipsească de ajutorul copilului în gospodărie sau nu `vede` valoarea educației în parcursul ulterior al copilului – abandonul școlar e strâns legat de sărăcie. Și atunci, e legat și de geografie: mai mulți oameni săraci sunt la sate decât la orașe. Mai multe familii needucate sunt la sate decât la orașe. E cumva evident că determinarea e similară și în sens invers: cele mai performante colective de copii și cel mai redus abandon școlar sunt în orașele mari, cu salarii mai mari etcetera. Sigur, în această zonă inferioară a clasamentului abandonului școlar intervin și alți factori: calitatea actului educațional, calitatea colectivului de profesori, baza materială a școlii etc. Dar, fie că vorbim despre cazuri individuale, fie despre comunități, abandonul școlar e legat de sărăcie. Cinic voi spune: acolo unde nu sunt bani, nu e nici școală.

Ziare.com: Ministrul Educației a anunțat și că a semnat contractele de finanțare pentru 1.415 școli cu risc mare pentru abandonul școlar, iar fiecare instituție de învățământ va primi până la 200.000 de euro. Cîmpeanu a dat și câteva exemple privind utilizarea banilor, printre care: excursii, participarea la tabere, achiziția de echipament IT, echipament sportiv, plata orelor remediale și orelor de meditație.

Cum considerați că ar trebui folosiți banii cu pricina astfel încât să existe un impact real și semnificativ asupra scăderii ratei abandonului școlar?

Gabi Bartic: Prin programul PNRAS (Programul National de Reducere a Abandonului Școlar), Ministerul a declarat că va susține școli cu grad ridicat de abandon pentru a combate acest fenomen. Prin program a fost dată școlilor libertatea de a alege tipul de ajutor cu care să combată abandonul, iar cele enunțate de dumneavoastră sunt unele dintre direcțiile indicate de Minister în elaborarea bugetelor pentru aceste proiecte. Pe scurt, Ministerul a elaborat un ghid și a enunțat niște direcții (dar și niște principii bugetare) pentru ca școala să gestioneze aceste alocări, știut fiind că școala știe cel mai bine care sunt acei copii în risc de abandon, precum și nevoile lor pentru a minimiza, dacă nu elimina, acest risc.

Cum au decis școlile să creioneze programele acestea, ce măsuri au trecut acolo, am doar vagi informații (unele dintre cele mai triste), dar voi răspunde ultimei părți a întrebării: cred cu tărie că dotarea școlii, că plata profesorilor și că instruirea lor sunt utile. Cred, de asemenea, că dotarea bibliotecii e esențială pentru orice școală (e discutabil dacă dotarea aceasta trebuie să cuprindă cărți de la o sigură editură, dar orice început e bun). Și mai am și alte exemple.

Pentru această problemă specifică, a abandonului școlar, a sărăciei extreme a unor copii care nu-și permit sau nu găsesc un plus în mersul la școală, cred că niște clase văruite, cărți în bibliotecă sau profesori care au făcut niște cursuri la munte și la mare sunt absolut, dar absolut inutile. Voi repeta, nu inutile în contextul mai larg al educației acelei comunități, al școlii din acele comunități, dar inutile în contextul acesta specific al abandonului școlar. Al sărăciei. Și voi spune ce e demonstrat că funcționează în această situație (există zeci de ani de studii pentru acest fenomen și rafturi întregi de literatură serioasă). Copiii săraci vin la școală pentru că: au burse sociale corelate cu statutul și care le permit depășirea decalajelor, au o masă caldă, au transport decontat, au parte de educație individualizată (se știe că la acești copii apar cele mai mari decalaje), au programe remediale dedicate care îi ajută să țină pasul cu restul copiilor.

Dacă aș fi fost director de școală cu copii în risc mare de abandon, în acest tip de program aș investi. Știu, sunt foarte mulți aristocrați ai internetului care, din confortul casei spun că școala nu e cantină sau furnizor de servicii sociale, însă voi spune așa: până copilul nu va vedea educația aceea gratuită la care, zice-se, are acces din partea statului, ca fiind gratuită cu adevărat, și nu o investiție pe care nu și-o permite, până atunci tot ce vom face va zgâria doar la suprafață cumva problema, dar nu o va rezolva.

Ziare.com: Care credeți că sunt cele mai mari obstacole ale acestei inițiative? Ar trebui să existe un plan privind modul în care se vor cheltuii banii, sau fiecare școală ar trebui să decidă care sunt nevoile elevilor înscriși?

Gabi Bartic: Cel mai mare obstacol al acestei inițiative este constituit de beneficiarii înșiși ai programului: și aici mă refer la școlile care trebuiau să ceară banii. Ei trebuie să aibă capacitatea instituțională și de management de a vedea, izola problema, de a se detașa de tot restul de probleme cu care operează și de a gândi un program cap-coadă. Cu buget, cu pași de implementare și așa mai departe. Și acum fac eu un pas în spate și vă întreb: știut fiind că aceste școli sunt școli din medii vulnerabile, câți directori ai acestor școli credeți că au mai scris proiecte, au mai gestionat programe pe 3 ani, au mai gândit bugete etc? Sau măcar au capacitatea și timpul de a face acest lucru.

Las întrebarea deschisă și voi spune așa: știu directori care nu au vrut să fie pe aceste liste. „Lista rușinii” i-au zis, de parcă ei sunt vinovați pentru sărăcia comunității. Că nu au vrut să acceseze aceste fonduri, negând evidența și refuzând șansa unor copii la educație însă mi se pare aproape o crimă. Iar că alți directori, bazându-se pe promisiuni din partea unor experți care le-au scris și depus proiecte care rezolvă probleme ale unor furnizori, nicidecum cele profunde, ale comunității, mi se pare deficiențe de management pentru care, sper, vor exista la un moment dat niște linii trase. Cred sincer că școala nu se poate sustrage veșnic de la rolul ei social, baricadându-se în cancelarie sub deviza „noi îi învățăm fizică și chimie, de restul să se ocupe altcineva”.

Ziare.com: Circa 247.000 de școlari și elevi de grădiniță au primit tichete în valoare de 500 de lei pentru haine de rechizite, din totalul de circa 430.000 de copii eligibili, prin Schema Națională de Sprijin pentru Elevii cei mai defavorizați. Iar asta la doi ani după ce le-au fost promise.

În primul rând, considerați că acest gen de măsură are un impact real? În plus, dacă a fost nevoie de doi ani ca aceste tichete să fie distribuite, credeți că este realist să vorbim despre acordarea celor 200.000 de euro per școală despre care am discutat anterior în viitorul imediat apropiat? Vedeți posibilă o implementare rapidă?

Gabi Bartic: Cred că orice bani care merg către copiii defavorizați sunt buni. Nu pot simpatiza cu idei de genul „o să-i cheltuie pe băutură”. NU toți oamenii săraci sunt răi și vicioși. Sper că banii aceia vor fi cheltuiți pe probleme serioase legate de educație, dar nu pot judeca copiii care-i vor da părinților, unii în situații atât de grele, încât orice judecată e inutilă. Și cam atât pot spune despre cei 500 de lei. Sunt bani extrem de puțini pentru noi, extrem de mulți și extrem de greu veniți pentru cei ce au pierdut 2 ani așteptându-i. Dacă însă cei 200.000 de euro veniți prin PNRAS vor fi cheltuiți pentru orice altceva decât combaterea, pe bune, a abandonului școlar, aceasta ar fi o problemă extrem de gravă. Și cred că ar merita o supraveghere atentă acest subiect.

Ziare.com: Cam în cât timp putem observa rezultate ca urmare a unui astfel de program ce țintește reducerea abandonului școlar?

Gabi Bartic: Noi am făcut, vara trecută, un program de educație remedială. Făcut cum scrie la carte, cu evaluare serioasă inițială, cu profesori dedicați să lucreze serios cu copiii fie în mod individual, fie în grupuri, dar dedicat pe problemele identificate, cu testare de progres și testare finală. Am obținut rezultate absolut remarcabile (salturi de 25 de puncte pe o scară de la 1 la 100 pe materiile predate). Așadar, pentru copiii în risc, acest salt face diferența între „nu are sens să merg la examen” și „pot să iau examenul”. Un asemenea program, multiplicat la nivel național. Dublat de acțiuni sociale, de intervenție în mediul de proveniență, putem să sperăm că se pot obține rezultate serioase și nu foarte greu. Trebuie, însă, exact ce am spus: implicare, seriozitate și responsabilitate. Pare simplu, dar, de cele mai multe ori, nu e.

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News