Șansele de reușită ale copilului, corelate cu nivelul de studii al părinților. Gabi Bartic, Brio: ”Rolurile părinților sunt primele pe care copiii le văd și le copiază”

Copiii ai căror părinți au un nivel scăzut de studii, riscă să trăi în sărăcie la maturitate, iar în anul 2020 doar 25% din populația României cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani avea studii superioare complete, procent ce plasa țara noastră pe penultimul loc în Uniunea Europeană.

Gabi Bartic, CEO Brio, a explicat pentru Ziare.com de ce parcursul educațional al părinților pune o amprentă atât de puternică asupra vieții copilului, dar și de ce așa zisa egalitate de șanse despre care se vorbește este mai degrabă parte dintr-o lume utopică, nu din realitatea societății românești.

Ziare.com: De ce sunt atât de puternic legate studiile părinților de parcursul educațional și profesional al copiilor?

Gabi Bartic: Nu doar studiile științifice demonstrează asta, ci și evidența: primele comportamente pe care le învață copiii sunt cele de acasă. Rolurile părinților sunt primele pe care copiii le văd și copiază, mai întâi în joacă, apoi, în lipsa altor modele, în viața reală. Copiii de ingineri ajung, inevitabil, să-și vadă părinții profesând, le văd reacțiile și atitudinile profesionale și le învață. Și apoi le e mai simplu să le reproducă. Dar acest mimetism nu se întâmplă doar în ce privește viața profesională, ci în general: copiii care-și văd părinții citind se vor „juca de-a cititul”, vor citi până la urmă la fel cu părinții lor. Cu corolarul trist al copiilor cu părinți abuzatori care rareori nu ajung abuzatori ei înșiși.

Mediul familial modelează așadar întregul parcurs al copilului. Există însă un punct de inflexiune. Acest lucru se întâmplă masiv până la intrarea în sistemul de educație. Acesta este motivul pentru care educația timpurie (creșă, grădiniță) sunt absolut esențiale mai cu seamă în mediile sărace și în cazul familiilor mai puțin înstărite. Pentru că, în mod evident, educația timpurie de calitate poate compensa fie și parțial lipsa perspectivelor de creștere pe care le dă mediul în care crește copilul. Și voi reformula cât se poate de simplu: dacă părintele nu reușește să imprime copilului (din motive diferite, dar cele mai multe țin de educație) perspectiva de a fi mai mult decât părintele, de a depăși condiția părintelui etc, acest rol esențial de a da o traiectorie ascendentă copilului e al sistemului de educație. Și acest lucru e bine să fie făcut cât mai de timpuriu. Creșa, grădinița, școala primară TREBUIE să facă acest lucru.

Specific pentru România este însă că în mediul rural nu (prea) există grădinițe. Despre creșe nu mai spun. Și atunci copilul provenit din mediul acela defavorizat ajunge la școală, la 6 sau uneori la 7 ani, în fața unor profesori demotivați, foarte rar calificați (știm cu toții că școlile din medii defavorizate lucrează de cele mai multe ori cu resursă umană extrem de slab pregătită). Și atunci, la vârsta la care copilul trebuie încurajat să crească, el e în fața unor adulți cărora jobul de profesor le e străin sau cel mult indiferent. Ce șanse are copilul acela poate să-și imagineze absolut orice om.

Ziare.com: Auzim adesea că se vorbește de egalitatea de șanse și auzim și mai des expresii precum ”dacă vrea să învețe, învață de oriunde”. Cât de reală este această egalitate de șanse în România?

Gabi Bartic: În general egalitatea de șanse e doar o deviză. E bună de fluturat, motivațional, ca și celebrul baston de mareșal aflat în ranița oricărui soldat. În realitate, nu prea are nimeni șanse egale la nimic, la educație cu atât mai puțin. Voi da un exemplu: copilul meu de 9 ani învață la un colegiu german din centrul Bucureștiului. Cum aș putea eu spune că el a avut aceeași șansă cu un copil care se trezește dimineața într-o casă fără acoperiș, cu 6 frați, care împrumută unii de la alții haine și care au prima școală la 6 kilometri (întâmplător mă refer la un caz concret pe care-l cunosc personal). Cum aș putea să mă uit în ochii copilașului din județul Călărași la care mă refer și să-i spun că poate învăța două limbi străine când el pornește dintr-o familie cu părinți atât de apăsați de aspecte simple, cum sunt acoperișul, hrană și hainele copiilor, încât școala e deja un lux? Pe care, de cele mai multe ori nu-l refuză, dar pe care nu și-l permit.

Școala aceea gratuită care ar trebui să le ofere egalitate de premise la care au acești doi copii acces arată diferit, au profesori diferiți, bază materială diferită, fundamente tehnologice diferite. Și, în mod fundamental, NU E GRATUITĂ. E simplu să spui „nu plătești școala, deci e gratuită”. E extrem de complicat când te gândești că pentru copilul din Călărași școala înseamnă pantofi pe care nu-i are, haine pe care nu le are, rechizite pe care nu și le permite, conectivitate pe care chiar dacă o are – nu are știința de a depăși probleme tehnologice inevitabile și așa mai departe. De aceea, revin, cred că egalitatea de șanse e doar o scuză a noastră pentru a nu ne uita atât de des și de serios către zonele defavorizate de populație. Da, știința, matematica de a III-a e aceeași și la București și la Călărași. Dar niciodată accesul la matematica de a III-a pentru cei doi copii nu va fi identic, chiar dacă intelectual ambii copii ar fi la fel de bine „mobilați”.

Ziare.com: La nivel teoretic, societatea românească, dar și evaluarea educațională, sunt bazate pe meritocrație. Ce ne arată, totuși, practica?

Gabi Bartic: Practica ne arată ceva extrem de simplu: că nu e. Și după ce dau așa vești, pot să și documentez enunțul: da, în școală, în teorie noi facem niște ierarhii bazate pe rezultate documentate (medii anuale, teze, examene finale etc) și aceste ierarhii permit accesul, după criterii extrem de riguroase, către o școală sau alta, către o clasă sau alta. Ei, la câtă rigoare avem la a ierarhiza toate aceste cifre nu cred că există dubii, ele sunt foarte corect împărțite. Ce nu spunem niciodată e cum apar acele cifre și câtă știință putem demonstra că există în spatele lor. Pentru că de fapt acolo e discuția. Ce cifre punem de fapt în tabele și dacă ele pot fi comparate. Și practica ne arată din nou că nu, ele nu prea pot fi comparate, că avem toleranțe extrem de mari la notare și evaluare, că notăm multe alte aspecte care nu sunt neapărat reprezentate de cunoștințe. Și atunci, cât adevăr există în enunțul „acces egal la educație” e și în „sistem bazat pe meritocrație”.

Similar, la nivelul oportunităților pentru adulți, societatea e la fel de haotică în a distribui așa-zise „egalități de șanse”: cum altfel am putea avea politicieni semi-analfabeți și conducători așijderea? Conceptul „fiecăruia după merit” e mai degrabă o caracteristică a micro-sistemelor (clase, grupe mici de oameni) unde simpla alăturare și conviețuirea constantă a unor persoane unele lângă altele „dă” niște măsuri ale capabilităților acestora extrem de greu de ignorat. Ca să fiu mai exactă, când ai în față 30 de copii care lucrează toți aceleași exerciții la Mate sau un departament de 15 oameni, e mult mai lesne și mai puțin opozabil să spui „acest copil cred eu că e cel mai sclipitor la Mate” sau ”acesta scrie codul cu cele mai puțin erori”. Pe grupuri mari, ne trebuie instrumente de măsurare pe care nu le folosim acum, nici în școală (unde, din fericire există soluții, doar că nu sunt folosite încă) și nici la nivel de societate (unde, din nefericire, nu există soluții dacă școala nu e un criteriu valid).

Ziare.com: Avem, desigur, și contraexemple. Părinți fără studii, care tocmai pentru că au avut o viață dificilă și-au împins copiii să studieze. De ce este nevoie în societatea românească pentru a determina oamenii fără studii să conștientizeze importanța acestora?

Gabi Bartic: E nevoie de un PR bun al școlii de bună calitate, al educației. E nevoie de oameni extrem de pregătiți și de buni în meseria de profesor. E nevoie de exemple de oameni care reușesc bazat pe ce știu, pe știință și nu pe alte criterii. Ca să „vinzi” ceva cuiva care respinge acest ceva, trebuie să îi arăți ca așa are mai multe posibilități, mai multe libertăți. Și aici sunt contra-exemplele despre care vorbeați: acei părinți au devenit conștienți că ar fi fost mai mult dacă ar fi studiat mai mult, așa că și-au făcut un scop în viață din a ajuta copiii să depășească acea barieră pe care ei nu au depășit-o.

Dar azi, acum, aici, acest lucru (profesori-model, oameni valoroși în locuri cheie etc) nu e valabil în niciunul dintre punctele enumerate. Și atunci cred că e nevoie de o reformă profundă atât a sistemului de educație, cât și a societății. (și gata, aș putea spune că am identificat soluția, doar că în mod evident, ea nu e simplă, ci din contră, extrem de complicată și, complicată fiind, aproape nefezabilă). Și atunci voi spune altceva: e nevoie de micro-reforme ale fiecărui micro-sistem. De micro-comunități, fie că ele sunt clase, comune, orașe care să procedeze altfel, să răstoarne concepte, să facă lucrurile altfel. Personal, cred că doar de jos în sus se poate reforma acest sistem. E mult prea mare ca să poată fi reformat de sus în jos.

Tânără reținută după ce a înlocuit banii părinților săi cu bancnote false. Cum au aflat aceștia ce a făcut fiica lor

O tânără de 24 de ani a fost reţinută, după ce a sustras bani din locuinţa părinţilor şi i-a înlocuit cu bancnote falsificate. Fapta a fost depistată când părinţii au încercat să...

Mai mulți copii ucrainieni, care fuseseră transferați cu forța în Rusia, s-au întors la familii. Kievul estimează că 20.000 de minori au fost deportaţi

Preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a declarat miercuri, că şaisprezece copii ucraineni care fuseseră "transferaţi cu forţa în Rusia" au fost "reuniţi cu familiile lor", după ce...