Ce au în comun Vladimir Putin și Saddam Hussein. Invazia rusă în Ucraina începe să semene cu cea a Irakului în Iran

Sambata, 11 Martie 2023, ora 18:24
4933 citiri
Ce au în comun Vladimir Putin și Saddam Hussein. Invazia rusă în Ucraina începe să semene cu cea a Irakului în Iran
Vladimir Putin și Saddam Hussein/ FOTO: .trtworld.com

Invazia lui Vladimir Putin în Ucraina începe să semene cu cea a dictatorului irakian Sadam Husein în Iran, scrie analistul Leonid Berșidski pentru Bloomberg.

Orice comparație istorică este o exagerare - istoria nu se prea repetă. Și totuși, pentru un cititor al capitolelor din biografiile lui Saddam Hussein care se ocupă de războiul dintre Irak și Iran, paralelele sunt inevitabile, scrie autorul.

Încercând aparent să împiedice ca Revoluția Islamică din Iran să se răspândească în marea comunitate șiită din țara sa, Saddam Hussein a lansat mai întâi raiduri de bombardament asupra aerodromurilor militare iraniene și apoi a trimis tancuri care au intrat în țara vecină la sfârșitul lunii septembrie 1980. Putin, de asemenea, a încercat să prezinte invazia sa ca fiind preventivă - pentru el, „regimul neonazist” din Ucraina crea o „anti-Rusia”, un cap de pod al Occidentului ostil, lângă granițele Rusiei.

„Nu dorim nici să distrugem Iranul, nici să îl ocupăm”, declara ministrul irakian de externe Tariq Aziz cu 11 zile înainte de începerea invaziei. Declarațiile oficiale rusești au fost aproape la fel. În octombrie 2022, Putin însuși a afirmat: „Nu ne-am stabilit niciodată obiectivul de a distruge Ucraina”.

Obiectivele militare ale lui Saddam în 1980 au fost la fel de vag definite ca și cele ale lui Putin în 2022: specificități înecate în retorică naționalistă. În timp ce Putin s-a comparat cu țarul Petru cel Mare, care, potrivit lui, a recucerit o mare parte din teritoriul istoric rusesc, Saddam s-a autointitulat un alt Sa'd Ibn Abi Waqqas, generalul arab care a învins o armată persană numeric superioară în anul 636, sau chiar un alt Nabucodonosor, regele babilonian care a cucerit Ierusalimul în 587 î.Hr.

Asemenea lui Putin în februarie 2022, Saddam în 1980 și-a văzut țara câștigând un blitzkrieg (viziunea sa provenea, oarecum contraintuitiv, din victoria israeliană în Războiul de Șase Zile din 1967).

„După toate mărturiile, el se aștepta ca războiul să dureze doar câteva zile - să se încheie prin mediere la prăbușirea rezistenței iraniene”, a scris Said Aburish în „Saddam Hussein: The Politics of Revenge”, publicat în 2000.

Greșeli similare

Forțele irakiene au avansat de-a lungul unui front larg, cucerind câteva sate și orașe și părând inițial mult mai puternice decât adversarii iranieni slab înarmați. Cu toate acestea, asemeni Rusiei lui Putin, Irakul nu a reușit să distrugă forțele aeriene iraniene la sol și să stabilească o superioritate aeriană deplină, iar în curând a devenit clar că linia frontului era prea lungă pentru ca trupele irakiene să mențină presiunea inițială. Asemenea lui Putin, 42 de ani mai târziu, Saddam a subestimat spiritul de luptă al inamicului său; tinerii voluntari iranieni, adesea slab pregătiți, s-au dovedit a fi pe măsura armatei sale profesioniste.

Efraim Karsh și Inari Rautsi au scris în biografia lor politică din 1991: „Aflându-se înrădăcinate timp de luni de zile în poziții defensive pregătite în grabă și supuse la greutățile climatului și la atacurile sinucigașe ale milițiilor iraniene, trupele irakiene au început să își piardă orice sens al scopului. Această pierdere de voință, care s-a reflectat în relatările privind problemele de disciplină și în numărul tot mai mare de dezertări, precum și în numărul mare de prizonieri de război irakieni luați și de arme abandonate, a fost exploatată la maximum de regimul revoluționar de la Teheran.”

Dacă acest lucru vă sună familiar: au tot fost relatări despre moralul scăzut, despre evitarea obligațiilor și chiar despre revolte în rândul trupelor rusești invadatoare.

Blitzkrieg-ul a eșuat în mare parte din cauza faptului că Saddam a încercat să își comande singur invazia – „până la acțiuni la nivel de pluton și bombardarea unor ținte tactice minore”, potrivit lui Aburish. Implicarea aparent puternică a lui Putin în deciziile tactice până în primăvara anului 2022 amintește de mâna grea a lui Saddam - și nici Putin, nici Saddam nu au servit vreodată în armată, la niciun nivel.

În primăvara anului 1981, forțele lui Saddam nu mai avansau; în plus, în luna mai a aceluiași an, iranienii au recâștigat orașul Khorramshahr, important din punct de vedere simbolic, pe care propaganda irakiană îl numea Al-Muhammara (practica de a folosi nume diferite pentru orașe este răspândită și astăzi - multe canale Telegram pro-Kremlin, de exemplu, folosesc numele sovietic, Artiomovsk, pentru orașul Bahmut, unde în prezent au loc cele mai grele lupte din război). Acest eșec l-a determinat pe Saddam să fortifice granița cu Iranul, temându-se de un contraatac, lucru pe care Rusia îl face astăzi în regiunile Belgorod și Kursk, în urma succeselor militare ucrainene din toamna trecută.

În același timp, la fel ca Moscova patru decenii mai târziu, Bagdadul, cu comerțul său plin de viață și fără lipsuri sau măsuri defensive vizibile, nu arăta și nu se simțea ca o capitală a unei țări în război.

„În loc să concentreze cea mai mare parte a resurselor irakiene pe efortul militar și, aidoma Iranului, să sublinieze virtutea sacrificiului, președintele irakian a încercat să demonstreze poporului său că poate purta un război și, în același timp, să mențină o atmosferă de afaceri ca de obicei”, au scris Karsh și Rautsi.

Asemeni rușilor de astăzi, irakienii au acceptat pierderile de pe câmpul de luptă, nu în ultimul rând pentru că guvernul lui Saddam a oferit familiilor îndoliate mașini gratuite, terenuri și credite de construcție fără dobândă. Guvernul lui Putin, de asemenea, plătește compensații suficiente pentru a cumpăra o mașină nouă de fabricație rusească.

Războiul dintre Irak și Iran, unul dintre cele mai lungi conflicte din secolul XX

S-a dovedit că ambele țări au fost capabile să susțină încă șapte ani de lupte care au durat mai mult de șapte ani, în care au fost pierdute și recâștigate bucăți relativ mici de teritoriu, în care s-au folosit arme chimice și în care orașe iraniene au fost bombardate și atacate cu rachete, în timp ce Saddam - precum Putin în ultimii doi ani - a lansat atacuri de represalii împotriva infrastructurii civile pentru a compensa incapacitatea sa de-a câștiga decisiv pe câmpul de luptă.

Această reziliență de ambele părți a fost, în parte, explicată de atitudinea SUA: superputerii i-a picat bine un război lung între inamicul înfocat, ayatollahul Khomeini, și dictatorul pan-arabist Saddam. SUA au înclinat în mare parte în favoarea Irakului, considerându-l pe Saddam, un conducător secular, ca fiind răul cel mai mic, dar au vândut în secret arme Iranului în cadrul acordului Iran-Contra. În conflictul actual, bineînțeles, SUA și aliații săi sunt ferm de partea ucrainenilor, dar nu vor interveni direct, iar Rusia, cu rezervele sale vaste atât de forță de muncă, cât și de armament, nu este Iranul din anii 1980, astfel încât beligeranții sunt mai mult sau mai puțin echilibrați, asemeni Iranului și Irakului de pe atunci.

Războiul, totuși, este obositor. În 1987, conflictul dintre Iran și Irak era unul dintre cele mai lungi conflicte regulate din secolul XX, iar Saddam era gata să-și retragă trupele în conformitate cu o rezoluție a Națiunilor Unite, dar nu a fost suficient pentru Iran, care, la fel ca Ucraina de astăzi, a cerut reparații extinse. Abia un an mai târziu, după o serie de eșecuri pe câmpul de luptă, Iranul a acceptat rezoluția - cu Irakul ocupând încă o parte din teritoriul său. Acest lucru i-a permis lui Saddam să revendice victoria. Aburish a scris: „A luat în greutate, a zâmbit mult, a mers cu un aer de fanfaron, a ținut discursuri de laudă la adresa luptătorilor săi, a anunțat planuri de a construi monumente, a primit oaspeți arabi care îi ofereau felicitări și, cu una sau două ocazii, s-a alăturat spontan mulțimilor în interpretarea dansului nativ chobbi. Faptul că peste 360.000 de iranieni și irakieni muriseră și peste 700.000 fuseseră răniți și că războiul a costat aproximativ 600 de miliarde de dolari au fost uitate temporar.”

Pentru cei ca Saddam și Putin, orice rezultat care le asigură o ascensiune continuă este o victorie

Putin ar putea sărbători într-un stil similar (poate fără dans) dacă un eventual acord de pace îi va permite să păstreze orice teritoriu cucerit. Atunci când obiectivele războiului sunt, în esență, nedeclarate, și mai ales ani mai târziu, după ce obiectivele inițiale s-au estompat, dictatorii au multă flexibilitate pentru a juca rolul de învingător. Pentru cei ca Saddam și Putin, orice rezultat care le asigură o ascensiune continuă este o victorie.

Cu toate acestea, este puțin probabil ca Putin să returneze vreun teritoriu în mod voluntar, așa cum a făcut Saddam în 1990, când era deja concentrat pe invazia Kuweitului. Acea altă aventură a fost cea care i-a pecetluit soarta, dar numai după ce SUA intervenit cu soldați pe teren, și chiar și atunci, nu imediat.

Odată cu invadarea Ucrainei, Putin s-a scos din rândurile liderilor europeni și a întors Rusia spre Asia. Cu toate acestea, comportamentul său la cârma Rusiei a semănat adesea cu cel al unui dictator al petrolului din Orientul Mijlociu; Saddam, al cărui model recunoscut a fost Iosif Stalin, este deosebit de asemănător. Amândoi au avut origini umile și au trăit în sărăcie, amândoi au râvnit la un rol istoric, amândoi au îmbrățișat violența și represiunea și amândoi au construit sisteme corupte, nepotiste, susținute de agenții de securitate finanțate din belșug.

Adevărul inconfortabil încorporat în această paralelă istorică, desigur imperfectă, este că până și Saddam, al cărui regim nu a dobândit niciodată arme nucleare, ar fi supraviețuit ca conducător autoritar al Irakului și inițiator de războaie agresive fără o intervenție militară directă a SUA. Cu un aparat de represiune puternic care ținea sub control o opoziție fragmentată și slăbită, irakienii erau dispuși să tolereze aventurile sale militare mai puțin strălucitoare, chiar dacă acestea au dus la pierderi de vieți omenești. Precedentul Irak-Iran poate fi o indicație că nu există nici un imperativ pentru o pace rapidă, concluzionează analistul.

Anturajul lui Putin nu crede în implicarea Ucrainei în atacul terorist de la Crocus. Teama de a-și contrazice șeful
Anturajul lui Putin nu crede în implicarea Ucrainei în atacul terorist de la Crocus. Teama de a-și contrazice șeful
Oamenii din cercul apropiat al președintelui rus Vladimir Putin cred că nu există nicio dovadă a implicării Ucrainei în atacul terorist din sala de concerte Crocus de la periferia Moscovei,...
O duzină de militari ucraineni au terminat primul stagiu de pregătire pentru a pilota F-16. Vor urma un nou program în Franța
O duzină de militari ucraineni au terminat primul stagiu de pregătire pentru a pilota F-16. Vor urma un nou program în Franța
Primii piloţi ucraineni instruiţi de Royal Air Force au obţinut certificarea şi îşi vor continua pregătirea în Franţa, a anunţat sâmbătă Ministerul britanic al Apărării. O duzină...
#Rusia, #invazie, #Ucraina, #Vladimir Putin, #Saddam Hussein, #razboi, #Irak, #Iran , #Razboi Ucraina