Instituția prezumției de vinovăție

Vineri, 24 Decembrie 2021, ora 12:092252 citiri
Instituția prezumției de vinovăție

Privirea în oglindă pentru a-ți vedea chipul trăitorului în comunism a eșuat tocmai din cauza erorii sau mai degrabă a lenei de a confunda libertatea cu libertinismul.

Tocmai de aceea prezumția de vinovăție nu a avut nici o șansă în zilele lui decembrie ’89.

Cea mai gravă eroare pe care au făcut-o majoritatea românilor din primele zile după fuga Ceaușeștilor a fost lipsa de instituționalizare a memoriei în virtutea căreia certitudinile au devenit un angajament cotidian. Îndoiala, discenământul, negocierea convingerilor au făcut parte din bagajul postdecembrist al prea puținor români. Libertatea a fost de la început substituită libertinismului, fiind văzută ca un dar al unei revoluții calibrate pentru uzufructul poporului de către cei care s-au jertfit în decembrie ’89. Nu ne-am pus nici o clipă problema că libertatea, mai mult decât oricare altă valoare ce definește condiția umană, se câștigă în timp, că e nevoie să plătim un tribut zilnic pentru a o dobândi. Așa se face că până în ziua de azi o bună parte dintre români sunt captivii unei libertăți pe credit, ușor de manipulat de către clasa politică și deopotrivă înjugați la carul ignoranței și prostiei.

Cu mulți ani în urmă am auzit o butadă care sună așa: dacă în comunism toți am fost vinovați, atunci nimeni nu este vinovat. Sistemul clientelar piramidal creat în jumătate de secol de dictatură a arhivat vinile de sus până jos, de la abuzurile atroce ale activiștilor de partid și ale Securității până la vânzătorul de la aprozar care vindea pe sub mână alimentele raționalizate și mai departe până la cumpărătorul care și el avea ceva de oferit. Serviciu contra serviciu, de la șpaga pe care o dădeau părinții pentru ca odrasla lor să treacă examenele pentru admiterea la Facultatea de Medicină, până la câștigurile ilicite ale barmanului care îndoia alcoolul cu apă. De la apartamente și mașini Dacia și Aro, până la covoarele de Cisnădie, toate obținute cu pile și relații.

Au fost vremuri grele, pline de lipsuri, de constrângeri, de umilințe? Sigur că au fost. Dar am convingerea că descurcăreala a condus nu doar la acele compromisuri de înțeles, acceptabile, ci și la compromisuri majore, care ar fi putut fi evitate. Privirea în oglindă pentru a-ți vedea chipul trăitorului în comunism a eșuat tocmai din cauza erorii sau mai degrabă a lenei de a confunda libertatea cu libertinismul. Tocmai de aceea prezumția de vinovăție nu a avut nici o șansă în zilele lui decembrie ’89 și nu se arată nici acum a fi un exercițiu obligatoriu de autocunoaștere.

Așa ne-am pomenit cu Ion Iliescu pe cap, absolvit de către marea adunare națională a poporului de toate păcatele trecutului său de lacheu al regimului comunist. Marea masă l-a primit necondiționat, fără a se îndoi nici măcar o secundă de moralitatea și bunele intenții ale fostului nomenclaturist. Scena balconului Sălii Palatului, din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când mulțimea a aclamat un lider cel puțin dubios al regimului comunist, nu a făcut decât să confirme concubinajul vinovat dintre Iliescu-FSN și majoritatea zdrobitoare a aparținătorilor sistemului comunist clientelar. De majoritatea aceasta necuvântătoare nu am scăpat nici în ziua de azi. Foștii pensionari din decembrie ’89 sunt acum pe tărâmul celor veșnice. Cum se explică, în această situație, faptul că cei mai mulți pensionari ai zilelor noastre sunt

cablați tot la camarila PSD, așa cum o demonstrează sondajele de opinie postelectorale? Studiile și analizele de specialitate lipsesc sau sunt superficiale.

Suntem actorii, mai degrabă figuranții aceleiași realități în care prezumția de vinovăție lipsește din alfabetul cetățeanului. Pe de-o parte, aplicată propriei persoane, iar pe de altă parte având ca destinatar politicianul căruia i se aplică ștampila fără urmă de ezitare. Îndoiala și discernământul nu fac parte din instrumentele palpabile, definitorii ale unei societăți care încă nu își cunoaște calea de urmat. Suntem precum copiii care își așteaptă darurile de Crăciun, nimic nu ne tulbură, nimic nu ne e povară care să ne întregească supunerea în fața discernământului, în fața îndoielii, în fața lipsei întrebărilor pe care le-am ratat în urmă cu 32 de ani de la decembrie însângerat.

Venind în zilele noastre, unde a fost prezumția de vinovăție atunci când USL a făcut praf și pulbere instituțiile fundamentale ale statului? Mai departe, unde este prezumția de vinovăție atunci când Curtea Constituțioanală emite judecăți și sentințe pentru a servi partidul/partidele care au numit judecătorii instituției care e chemată să păzească Constituția? Unde e prezumția de vinovăție atunci când președintele Iohannis acceptă necondiționat un concubinaj contra naturii dintre PNL și PSD, care scârție din toate încheieturile în condițiile în care PSD joacă două roluri, pe de o parte guvernează, pe de altă parte joacă rolul de opozant al politicii guvernamentale? Acceptăm, cei mai mulți dintre noi, o mascaradă politică dâmbovițeană care se pliază pe lipsa noastră de neliniște comunitară.

Mercenari ai unor convingeri implacabile, primim totul de-a gata, am avut experiența cu Dragnea, avem acum experiența cu alianța PNL-PSD-UDMR. Nu e așa că prezumția de vinovăție ar trebui să ia chip, în condițiile în care o modificare radicală a Constituției e sigur că nu va fi operată de actuala majoritate solidă a guvernării?

Simbioza dintre alegătorii PSD și aleșii lor (prezentă, de altfel, și la celelalte partide), vinovată în primul rând din cauza ignoranței maselor și a profitului ilicit al politicienilor, a fost de-a lungul anilor și este și astăzi de o actualitate implacabilă. Nu știe stânga ce face dreapta și invers. Ideologiile sunt vânare de vânt, în condițiile în care se votează nu politicieni, ci partide, nu personaje de pe scena politică, ci liste de partid pe care găsim nu de puține ori oameni politici controvdersați, unii dintre ei condamnați.

În aceste situații, nu este legitim să aplicăm prezumția de vinovăție asupra baronilor din teritoriu, asupra beneficiarilor de fonduri europene care se duc pe apa sâmbetei pentru că primarul s-a dovedit incapabil să facă proiecte viabile pentru obținerea de fonduri europene nerambursabile?

Dacă am fi precum societățile vestice, bine așezate în matca discernământului (desigur că nu generalizăm), prezumția de vinovăție, a clasei politice și deopotrivă a societății civile, s-ar dovedi dăunătoare bunului mers al progresului și al dezvoltării. Dar la noi totul se consumă pe nisipuri mișcătoare, chiar și după trei decenii de dictat al convingerilor fudule.

Cum scăpăm de noi? E o întrebare pe care am mai reclamat-o în mai multe articole pentru Deutsce Welle. Răspunsul e, iată, un cofrag în care încă dăinue întunericul.

Deutsche Welle

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News