Seasons in the Sun

”Goodbye, my friend, it's hard to die

When all the birds are singing in the sky

Now that spring is in the air

Pretty girls are everywhere

Think of me and I'll be there

We had joy, we had fun, we had seasons in the sun

But the hills that we climbed were just seasons out of time.”

Primăvara e deja departe, și sfârșitul de vară/începutul bland de toamnă care au cuprins și zona pădurilor, a dealurilor line și a câmpiilor dinspre est ale Ucrainei, și regiunea cu climă blândă a Crimeei (inclusiv cea din nordul acesteia) s-au scurs și ele pe nesimțite. Întreaga Ucraină și Rusia au trecut prin, și de ele. Păsările cântă mai rar, sosirea serii nu mai este marcată de târâitul greierilor, natura își vede de ale ei și a venit frigul. Iarna bate la ușă dar, ucrainencele și rusoaicele sunt cu adevărat frumoase, viața continuă să pulseze și sunt convins că e al naibii de greu să-i spui „pa” sau adio. Fie și ca eventualitate, just in case, cum trebuie să o facă cam toți cei prezenți în această zonă de conflict.

Atât cei care luptă de partea ucrainenilor, care și-au apărat și își apără țara cu un eroism și o eficiență pe care nimeni n-a anticipat-o (peste 200 de decese în linia focului pe zi, în perioada ultimelor luni de lupte), cât aceia înrolați de cea a rușilor (unii „voluntari” - probabil fiind necesare mai multe rânduri de ghilimele pentru acest termen, în context - precum cecenii comandați de Ramzan Kadîrov), spălați efectiv pe creier de propagandă sau trimiși sub amenințarea tribunalelor militare să piară degeaba și în mod crâncen, arși de vii în tancuri, făcuți praf de artilerie, împuscați în cap de lunetiști. Sau, ce mai „norocoși”, nimeriți de gloanțele unei rafale (sau de schijele unei grenade sau ale unui proiectil de mortier) care îi lasă „doar” răniți și schilodiți, agonizând, cu viața și sângele scurgându-se încet din ei (piesa a doua, a lui Doru Stănculescu, e care ne dă și contextul)... Iar pierderile (umane și materiale, dar acum vorbim de cele dintâi) de partea rusă sunt secrete, însă în orice conflict atacatorul suferă mai mult, material și uman, decât cel atacat, mai ales dacă acesta e poziționat pe aliniamente pregătite.

Odată cu contra-ofensiva ucraneană raportul pierderilor se poate să se fi inversat. Însă nu e sigur, pentru că ceea ce au reușit ucrainenii a întrunit multe elemente de Blitzkrieg, forțele ruse neputând folosi (din diverse motive, inclusiv logistice) baraje intense de rachete (cu rază medie- lungă) sau de artilerie care să le provoace pierderi masive atacatorilor. Însă luptele urbane, precum cele din Iziumul sau Lîmanul eliberate, au măcinat și răpit numeroase vieți. Iar Ucraina e încă departe de a fi eliberată/întregită (în granițele de dinainte de 2014). La fel, lidershipul Rusiei, și mai cu seamă Vladimir Vladimirovici Putin, par a fi departe de a-și înceta zbaterile legate de o soluție militară care să-i avantajeze pe cât se poate, chiar în absența unor „instrumente” militare tactice suficiente și/sau eficiente. Ministrul apărării al Federației Ruse, Serghei Shoigu, a declarat, la final de octombrie, că mobilizarea parțială declarată de președintele-dictator al Rusiei la începutul lunii trecute (300.000 de oameni) s-a încheiat. Dintre cei 300.000 de militari, dintre care unii, conform unor surse diverse și multiple, au fost nevoiți să-și asigure/procure/ umpere ei înșiși de la efecte personale și truse medicale la echipamente militare de protecție (veste balistice) a parte au fost dizlocați deja în Donbass, Crimeea și celelalte regiuni ale Ucrainei aflate sub control rusesc. Fără, se pare, ca această consolidare a efectivelor să fie dublată cu una la nivelul tehnicii militare moderne și eficiente, dincolo de ceea ce înseamnă armament personal și de infanterie.

Războiul nu doar că e una dintre cele mai mari nenorociri și orori care există, dar, spre deosebire de alte tragedii, el înseamnă cel mai adesea sfârșitul. În cazul în care vorbim, sfârșitul a aproximativ/cel puțin 500 (cinci sute) de oameni în fiecare zi de lupte, asumând că pierderile umane medii ale armatei ruse sunt cu 50% mai mari decât cele ale ucrainenilor (observati că am scos complet din calcul victimele civile, deși conflictul are loc în zone populate). În fiecare săptămână dispare câte o comună rurală destul de mare (~3.500 de oameni), iar într-o lună.... mă și tem să fac calculul, se vaporizează (câte) un orășel mai mic (~ 15.000, populație).

………………

Am folosit cunoștințele de apărare și securitate internațională, de tactică și strategie și de ceea ce s-ar numi ”militaria” în general (inclusiv aspecte tehnice de fizică, matematică sau electronică aplicată) - atâtea câte sunt - potențate de cunoștințele de istorie (unde sunt mai ales autodidact, dar unul foarte preocupat de domeniu) și de științe sociale (unde am o licență, niște studii post-universitare, și am susținut public cu succes un doctorat, plus câțiva ani buni de predare și cercetare) pentru a îmi explica, și pentru a explica, pe cât m-am priceput, tragedia de la est de noi, care ne-a luat pe marea majoritate prin surprindere și care a generat inclusiv o criză la nivelul explicațiilor cât de cât specializate, în presă (poate cu un accent mai mare pe cea românească), dar nu numai. Acesta a fost rolul postărilor, articolelor pe care le-am scris și interviurilor pe care le-am dat.

Iar faptul că înțelegeam/înțeleg acest tip de realități poate mai bine decât alții, mai puțin interesați de/imersați în domeniu (în mod firesc, așa cum alții înțeleg numeroase alte chestiuni mult mai bine decât mine) nu m-a făcut decât să înțeleg și mai acut consecințele directe oribile și odioase ale războiului (pentru că înțeleg de exemplu ce efect poate avea o banală grenadă defensivă, sau uzualul proiectil de artilerie de tip șrapnel) și costurile uriașe indirecte ale acestuia (de la costul unei ore de zbor a unui F-16 românesc aflat dotare, așa la „mâna a treia” cum e el - dar modernizat - cu întreg armamentul acroșat și cu toți senzorii activați, care ne pare/ne-ar părea pe bună dreptate oricărui civil incredibil, la cheltuielile logistice chiar astronomice - aici nu mai e vorba de impresii și opinii - ale dislocării și menținerii active ale grupurilor de luptă NATO din Polonia, România, Bulgaria, Ungaria și Slovacia, în plus toate acestea petrecându-se vreme de criză economică globală).

Iar detaliul că m-am opus, inclusiv cu argumente de ordin militar (și conexe) celor care militau pentru „pacifismul cu orice preț” incluzând aici scenariul unei capitulări sau semi-capitulări a Ucrainei în fața uneei agresiuni ca la carte, conform modului în care aceasta este definită de documentele internaționale elaborate de ONU, nu înseamnă c-aș fi vreun dement căruia îi place războiul. Din păcate, realitatea a cam demonstrat că, făcând abstracție de cei afectați puternic psihic de el (și nerecuperați), unii chiar fără să ia parte direct la operațiuni militare (vorbim aici de diferite forme de PTSD/Post-Traumatic Sindrome Disorder), războiul este detestat cel mai puternic, și cu argumente, de cei care îl cunosc cel mai bine, adică au participat la el: veteranii, victimele civile și eventual reporterii de război.

Visul meu cel mai mare (sau mai fierbinte, că tot sunt încă anunțate temperaturi bine peste normalul termic al lunii noiembrie) ar fi să prind ziua (eventual la pensie) în care să-mi pot folosi expertiza în materie de ”militaria” inclusiv în contexte istorice, făcând tururi ghidate prin muzee sau tinând conferințe (desigur gratuite, cum se cuvine unui amator autodidact ce sunt) în care să explic aceste realități ale trecutului așa cum explicăm azi Holocaustul, iar auditoriului tânăr să nu-i vină să creadă că așa ceva a fost posibil, și cel de vârsta mea să ofteze și să se bucure că „asemenea vremuri” au trecut.

O zicală veche și frumoasă spune că fiecare dintre noi are un loc sub soare – probabil indiferent de anotimp. În subsidiar, ea se referă la un loc care să nu fie râvnit de altcineva, sau cel puțin să nu fie revendicat prin folosirea forței. Pentru ca această vorbă să ajungă să reflecte și un adevăr ar fi însă nevoie de parcurs niște pași, dacă ne obosim să gândim și pragmatic. Pentru că într-adevăr, și eu doresc dezarmarea (nu doar nucleară) și o consider utilă, cu condiția să nu provoace efecte mai grave decât starea de fapt actuală. Adică să nu rămânem într-o realitată similară ca date fundamentale, dar regresată tehnologic, în care oamenii să se ucidă dându-și unii altora cu în cap cu pari, sau ciopârțindu-se cu macete, precum în genocidele nu foarte îndepărtate în timp din Ruanda-Burundi.

1. Dezarmarea nucleară:

a) O dezarmare nucleară completă (strategică și tactică) post-1991 ar fi prezentat o serie de avantaje certe. De la cele financiare, uriașe (miliardele, nu puține, necesitate pentru „neutralizarea” graduală a propriilor arsenale fiind cu mult depășite de multele trilioane economisite prin menținerea lor activă, întreținere, modernizare, producerea de noi modele, exerciții/„jocuri de război” (cel mai rar) anuale, cercetare în domeniu (legat de ultimul aspect, trebuie să menționăm și faptul că, în destule rânduri, rezultatele cercetării avansate din domeniul militar - ori conexe, sau finanțate cu fonduri destinate acestuia - au putut fi aplicate/externalizate și în alte domenii). Din punct de vedere al securității am fi săpat de coșmarul (posibil, al) unui Holocaust nuclear, iar puterea unor state ar fi fost exprimată mult mai echilibrat în termenii justiției la nivel internațional. De exemplu agresiunii unui stat totalitar (însoțită de amenințări și la adresa altor state decât victima directă a agresiunii) cum a fost cea a Rusiei asupra Ucrainei i s-ar fi pus capăt în maximum 1-2 luni, prin intervenție externă (a NATO, dacă această alianță s-ar fi menținut), iar capacitatea de șantaj internațional a aceleiași puteri totalitare ar fi fost masiv diminuată.

În același timp, râmânând la nivelul analizei contextului internațional actual așa cum arată el în mod concret, capacitatea de descurajare a agresiunii altor state totalitare, cu demografie/economie urmând o pantă ascendentă susținută, și în nevoie de resurse (precum China comunistă) ar fi fost dificil de descurajat și ținut în frâu („recuperarea” Taiwanului și extinderea acesteia în zona Orientului Îndepărtat/a Asiei de Sud-Est, pe modelul Japoniei autoritariste și militariste înante și în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, sau chiar a Germaniei naziste). De asemenea, în aceleași condiții, ar fi fost dificil de asigurat securitatea (și poate chiar existența) statului Israel, din păcate un exemplu rar de democrație (deși imperfectă) în Orientul Mijlociu.

b) O variantă mai funcțională ar fi putut să fie reprezentată de dezactivarea ICBM-urilor (Intercontinental Ballistic Misiles)/a armelor nucleare strategice, și menținerea, cu rol de descurajare, în funcție de proporția de ICBM-uri deținută (printr-un tratat pe modelul START 2, dar dedicat armelor nucleare tactice) a unui arsenal limitat în cadrul puterilor nucleare existente. Această opțiune poate genera argumente atât pro, cât și contra. Voi enumera doar două, câte unul în fiecare sens. Crize de securitate precum cele prezentate mai sus, legate de China sau Israel, ar fi putut fi evitate. Pe de altă parte, atâta timp cât existența/producerea focoaselor nucleare n-ar fi fost interzisă, indiferent de distrugerea fizică a vectorilor cu rază intercontinentală (rachetele), ele ar fi putut să înceapă să fie fabricate din nou (în secret) de către puterile pentru care această tehnologie ar fi fost disponibilă/cunoscută.

2. Dezarmarea convențională:

Conceptual și în practică, aceasta este mult mai greu măsurabilă. Iar pentru o dezarmare totală (ce-o fi însemnând aceea, când la o adică poți ucide un om cu un cutter de hârtie - a se vedea deturnările de avioane din SUA, 11 septembrie 2001) stadiul nostru de evoluție spirituală e încă departe de cel necesar acestui pas. O alternativă de explorat e dezvoltarea și utilizarea în exclusivitate a armamentelor neletale, doar că deocamdată acestea tind să fie mult mai sofisticate și costitoare decât cele letale, deci la nivel de fonduri ce s-ar câștiga pe de-o parte s-ar pierde pe alta.

Ceea ce se întâmplă însă concret, incluzând conflictul la care ne referim (iar aici chiar avem de-a face cu ”military history in the making”) e dezvoltarea sistemelor de armament ”remote-controlled”, ghidate și conduse de la distanță. La nivel de produse existente deja pe piață turcii de la firma Baykar au făcut istorie inclusiv în Ucraina cu drona ”Bayraktar” („Stegarul”) TB 2. Lor li se adaugă și mini-dronele americane (înarmate) AeroVironment ”Switchblade 300” (care pot fi transportate, lansate și controlate de către un singur militar), folosite tot de ucraineni în același conflict, dar acestea constituie deja știrile zilei de ieri. Rușii au încercat să răspundă cu UAV-urile (”Unmaned Aerial Vechicle”, vehicul aerian fără echipaj uman, dirijat) mai degrabă improvizate (țara fiind sub embargo tehnologic și industrial din 1979) importate din Iran: (HESA) ”Shahed-131”, ”Shahed-136” și (Qods) ”Mojaher-6”. Care, cu toate limitările lor (în special folosul exploziv de mica/foarte mica putere, putând fi folosite doar ca armă de terorizare a populației și împotriva infrastructurii civile mici) au reușit (datorită razei lungi de acțiune, foarte mare pentru o dronă, până la 1.500 de km) să lovească ținte de pe întreg teritoriul Ucrainei (aici mă refer la primele două modele).

Mai aproape de ceea ce ar însemna știrile zilei de azi, avem deja și drona Bayhar ”Akıncı” („Achingiul”), în fapt un mic avion bimotor (motoare cu turbopropulsie, nu cu reacție), cu capacități aer-aer, inclusiv BVR (beyond visual range/dincolo de raza vizuală), aceasta fiind marea noutate ¹. De asemenea tancul T-14 Armata (testat de o grămadă de ani, dar încă neintrodus în uz) este prezentat de către responsabilii militari ruși făcându-se precizarea că ar dispune inclusiv de capacitatea de-a fi manevrat de la distanță, la fel cum se cunoaște că firme private americane/Pentagonul testează de ani buni vehicule cu șenile de mare mobilitate (din categoria tancurilor) sau elicoptere ² telecomandate.

Din același orizont temporal și de mai aproape geografic (din Estonia) vine o mica (la propriu) minune tehnologică pe care nu ai cum să nu o admiri, și care față de care cu greu îți poți suprima uimirea, oricât de puternic ar fi pacifismul care te anima. UGV-ul (”Unmanned Guided Vechicle”, vehicul fără echipaj uman ghidat) șenilat THeMIS, care ne aduce aminte de roboțeii și roboții țopăitori și alergători (fără a-ți pierde echilibrul) ai companiei Boston Dymamics, acronimele semnificând Tracked Hybrid Modular Infantry System (sistem șenilat hibrid și modular, pentru uzul inanteriei). Este vorba, după cum spune și denumirea, de un vehicol extrem de mobil, de mici dimensiuni, telecomandat, care datorită modularității foate fi folosit la o multitudine de misiuni, de la evacuare medicală (asemenea variante aflându-se deja în dotarea Ucrainei) la transport (de trupe, în număr mic, sau muniție/echipamente) sau purtător al unor sisteme diverse, de la radare/diverși senzori, echipamente de comunicații și deminare la rachete anti-tanc, anti-aeriene, mortiere cu autoîncărcare, mitraliere grele etc. Un mic „catâr” invulnerabil (pentru că nu are echipaj), destinat (deocamdată) nu să înlocuiască infanteria (deși - din nou - amintirea roboților made by Boston Dynamics nu-mi poate alunga din minte această variantă), și să o protejeze, să-i simplifice sarcinile și să îi pună la dispoziție (la eșalon militar de grupă, de la 10 la maximum 20 de oameni) un ansamblu de sisteme de armament indisponibile anterior la acest nivel ³.

Până relativ foarte recent problema cu aceste mașinării capabile de luptă (nu vorbim aici de drone sau echipamente destinate exclusiv observării/colectării de informații) era că pe de o parte erau foarte sofisticate tehnologic (deci fiabilitatea putea fi o problemă) iar pe de alta (dar relaționat cu primul aspect) adesea mai scumpe, sau mult mai scumpe decât sistemele de armament convenționale (a se vedea cazul T-14, și al întregii platforme de vehicule de luptă ”Armata”). Marea revoluție produsă de firma Baykar (creată de răposatul Özdemir Bayraktar, azi aparținând fiilor săi) este că a reușit să conceapă și producă astfel de sisteme eficiente ca mașinării de luptă, cu costuri/la prețuri rezonabile și, foarte important, fiabile (fiabilitatea dronei ”Bayraktar” TB 2 fiind deja demonstrată în două conflicte, cel azero-armean și cel ruso-ucrainean).

Acest tip de soluție ar avea marele avantaj că ar minimiza costurile umane (ceea ce nu e deloc puțin lucru), ajungând pactic să avem, într-un viitor posibil, armate de „roboți” (termen folosit aici convențional) luptându-se între ei. Doar că războaiele nu au (și probabil nici nu vor avea loc) numai în stratosferă, ci și în zone populate. Iar pe lângă aceasta costurile (pierderile) financiare ar rămâne constante. În plus, ar continua (aproape) cu siguranță să existe și categoria celor pentru care „roboții” ar fi inacesibili. dar ar rămâne accesibile succesoarele modernizate ale Kalașnicoavelor, sau ale vreunui alt model de armă care s-ar dezvolta urmând o rețetă similară, vândute legal sau „pe sub mână”.

Și pornind de aici ajungem de fapt la motivele care cauzează această aparentă (sau cât se poate de reală) absurditate numită război. Ele fiind multiple, o să trec peste ele, și cu voia domniilor voastre voi omite până și o simplă enumerare, pentru a trece la remediile, posibil de adoptat în prezent/viitorul apropiat, care ar putea contribui la îndreptarea lor. Și pe care eu unul le văd grupate în jurul a două mari tipuri de soluții.

Înainte de asta, haideți însă să convenim că dezarmarea, așa cum ar fi fezabilă în viitorul apropiat, ar putea fi definită stipulativ ca însemnând „cât mai puține resurse consumate pe arme și armamente”.

Revenind la categoriile de soluții:

- Democrația și democratizarea ⁴, care micșorează șansele arbitrariului în interiorul unei societăți dar și în afara ei, și pune forțele armate sub control democratic/popular. Reformulând ce spuneau un R. Dahl sau un A. Lijphart, un popor care nu e spălat pe creier de vreun tip de propaganda și e neîndoctrinat la modul agresiv, fiind organizat în mod democratic, nu a declarat și nu va declara niciodată, fie și prin reprzentanții săi, război unui popor cu caracteristici similare. Desigur, o democrație e mereu perfectibilă și trebuie învâțat și din lecțiile recente, fie ele mai grave (episodul alegerii lui Donald Trump ca POTUS, ca efect advers al unor alte excese), sau (aparent) mai banale (afacerea de corupție aproape „de manual” implicând conducerea Comisiei Europene și firma Pfizer, și încercarea care a avut loc vizând mușamalizarea acesteia - ca simptom al efectelor hiperbirocrărizii, „comitocrației”/„comitetocrației” meritocratice - cu ghilimele sau nu - și al modului în care acestea se pot manifesta inclusiv în perioade de criză), și încercată aducerea ei mai aproape de aspecte de tip participativ și deliberativ (excluderea, pe cât posibil, a situațiilor de „joc cu sumă nulă”). Dar democrația și democratizarea în sine nu sunt suficiente.

- Paradoxal, afirmația de mai sus a fost demonstrată tocmai de eșecul recent și total al unui (din păcate) qvasi-experiment în cadrul căruia s-a încercat ca acestea să fie impuse/promovate preponderent/aproape exclusiv prin forța armată, la dispoziția căruia s-au pus fonduri aproape nelimitate – și mă refer la intervenția, și prezenta prelungită a SUA și a forțelor Coaliției conduse de către aceasta în Afganistan. Nici spiritul, ”forma mentis” (care include și aspecte mai clar definite precum cultura politică de tip democratic) și nici aspectele procedurale necesare funcționării unei democrații nu se pot menține în lipsa unei stări economce minimal-decente a societății în cauză și a unui nivel de trai cel puțin substantial peste cel necesar supraviețuirii al (majorității) cetățenilor săi.

E vorba de o realitate simplă, care poate fi reprezentată grafic sub forma „piramidei lui Maslow”. Deci a doua condilie se coagulează în jurul acțiunii necesare/obligatorii de combatere a sărăciei extreme în lume/pe plan internațional. Penuria de hrană, accesul restrâns la apă potabilă (precum în Sahel/Africa Sub-Sahariană), nivelul de trai sub/la limita supraviețuirii precum în zone din Africa Centrală, regiuni ale Subcontinentul indian sau din Asia se Sud-Est - fără ca lista de exemple să fie exhaustivă - vor continua să genereze violență, ca alternativă la moartea datorată setei, inaniției, sărăciei extreme sau bolilor, iar aceasta va tinde să fie/devină organizată.

Soluția nu este înarmarea milițiilor celui mai rezonabil stat/sau warlord din regiune (desi probabil că și aceasta va rămâne necesară, pentru a împiedica monopolizarea resurselor de către facțiuni mult mai puțin deschise spre cooperare cu competitorii/concetățenii/vecinii, precum în cazul intervenției ONU în Războiul civil somalez, din anii 1990), ci investirea, coordonată de către ONU/marile puteri economice mondiale, în ajutoare de urgență (crearea de surse/reserve de apă, puțuri la mare adâncime, hrană și produse de igienă, depozite/rezerve de alimente și produse de strictă necessitate în regiunile afectate) mai eficiente decât armele livrate și deloc în concurență cu acestea din punct de vedere al costurilor, cele din urmă - destinate facțiunilor/statelor în cauză, identificate ca fiind „cele mai rezonabile” - fiind low-tech și având oricum prețuri scăzute, dar reprezentând totusi un factor de descurajare în absența căruia se poate ajunge la violență genelalizată la nivel societal precum cea a comuntității hutu împotriva minoritarilor tutsi în cadrul genocidului ruandez din 1994.

Prin urmare, combaterea sărăciei extreme și a lipsei de resurse indispensabile traiului ar trebui să aibă loc pe două planuri:

a) Ajutor umanitar, din fondurile și rezervele pentru ajutor ale Națiunilor Unite

b) Ajutor pentru dezvoltare sustenabilă, având ca bază fondurile ONU destinate acestui scop, preferabil sub o formă care să preceadă investițiile comerciale, prin extragerea zonelor afectate din criza climaterică/ecologică majoră, pacificare (relativă), crearea infrastructurii de bază (inclusiv sprijin pentru cea sanitară și educațională), sumarizat sprijin pentru locuitori la un nivel la care locuitorii acestor zone să poată devein clienți ai investițiilor și angajați ai investitorilor; investițiile comerciale (axate pe generarea de profit) care le-ar preceda pe cele pentru dezvoltare ar risca să-i transforme pe aceștia, datorită lipsei de alternative, în sclavi, și să mențină cercul vicios al sărăciei extreme. Acest al doilea nivel al demersurilor ar trebui să țină în mod obligatoriu cont și de normele actuale de sustenabilabilitate legate de mediu, prin folosirea pe cât posibil a tehnologiilor verzi, pentru ca acest început de modernizare să nu aibă loc la nivelul zilei de ieri/alaltăieri.

Alături de măsurile de întreprins pe cele două planuri menționate, mai trebuie adăugată a mare problemă, parte a crizei, care este necesar să fie transpusă în demersurile de soluționare a acesteia. Este vorba de chestiunea reprezenată de suprapopulare (explozia demografică), mai ales în zona Sahelului/Africii Subsahariene, și de provocările reprezentate de aceasta. Astfel, pentru a prezenta cel mai vizibil exemplu în acest sens, populația Nigeriei de la aproximativ 38 de milioane în anul 1950, la 108 milioane în 1995 la un estimat de 224 în 2022, la o populație de 924.000 de km pătrați (aproximativ de patru ori suprafața României).

Folosirea fondurilor pentru primele două scopuri ar trebui coordonată de către Națiunile Unite dar făcută, cu maximă transparență, prin mecanisme mult simplificate și flexibilizate față de cele actuale, încurajând participarea deschisă (similară mecanismului de ”crowd funding”) a entităților statale sau nonstatale, publice sau private, beneficiind inclusive de mici donații individuale sau ale companiilor, analoage procesului de sponsorizare, coordonând și armonizând prioritățile stabilite la nivel de ONU cu cele pentru care donatorii manifestă interes și preferințe (a se vedea preocuparea lui Bill Gates - filantropul, și a „Fundației Bill și Melinda Gates”, pentru rezolvarea problemei toaletelor în regiunile afectate de criza de apă). „Subiectivismele” inerente organismelor statale sau non-statale care ar fi dispuse să furnizeze ajutor pe ambele paliere n-ar trebui descurajate, ci dimpotrivă. Aceasta pentru că ele ar fi cele care ar da culoare și viață concretă contextului istoric, cultural, format din tradiția relaților comune în lipsa cărora aceste acte de empatie (fie ea și instituționalizată) n-ar trece cu mult de stadiul de idee abstractă.

Astfel, e de așteptat ca Olanda, Portugalia, Belgia sau Germania să sprijine fostele colonii (Ruanda și Burundi făcând parte din micul „imperiu colonial” al celei din urmă, în mod formal până la Tratatul de la Versailles), Franța lumea francofonă iar tările de cultură anglo-axonă statele și regiunile în care se vorbește (și) limba engleză.

În privința suprapopulării (a se vedea cazul Nigeriei), în tările care se confruntă cu această problem necesitățile momentului impun politici de control demograpfic. Recunosc că această propunere, avansată de mai mulți analiști, este una preluată de către mine relativ ”à contre-coeur”, considerând asemenea politici la limita legitimității democratice. Pe termen scurt și mediu însă, în măsura în care creșterea demografică explozivă și susținută e corelată cu o rată mare a mortalității infantile, cu sărăcia relativă a societății (capacitatea de exploatare/regenerare/generare a resurselor/bunăstării) față de numărul total al populației și/sau cu o densitate populațională ridicată, iar numitele politici nu au forma dură/brutală din China, urmând mai degrabă modelul Indiei, acestea pot fi pur și simplu necesare ca o alternativa preferabilă la malthusianism.

Toate aceste actiuni ar trebui precedate de o campanie de conștientizare/diseminare a situației dramatice din regiunile respective, cu detalii și imagini de impact, desfăsurată coordonat de organizațiile mass-media la nivel national, pe un tipar general elaborat sub egida ONU, folosind de exemplu modelul campaniei media de informare inițiate de OMS și/sau UE în perioada (și legată de) pandemia de Covid.

În concluzie, am analizat două căi prin care dezarmarea ar putea fi realizată, care nu sunt disjuncte și nu se exclud reciproc. Prima vizează dezarmarea nucleară și suprimarea unui tip de redundanță în domeniul apărării și securității care a fost recunoscută inclusiv de experți din cadrul celor două supraputeri în domeniu, chiar din timpul Războiului Rece. Nu vom intra aici în dezbaterea teoretică extensive și complexe privind faptul dacă descurajarea strategică prin „echilibrul terorii” a funcționat sau nu (cert este că nu s-a ajuns la un „conflict nuclear deschis/fierbinte”, dar acest lucru ar fi fost ipotetic posibil). Printr-un asemenea demers s-ar disponibiliza resurse uriase, rămânând de analizat în continuare până unde ar putea merge acest tip de dezarmare și care ar fi riscurile la nivel de securitate.

Cea de-a doua cale e una indirectă, care vizează eliminarea focarelor care generează cel mai frecvent conflicte, și diminuarea prin această metodă a cererii de armament (mai ales low-cost și letal). Confruntați cu aceasta, producătorii nu ar apela neapărat la reconversia producției, ci ar trece mai degrabă la fabricația unor echipamente mai sofsticate (și inițial costisitoare, dar care este de așteptat ca în timp, prin procesul cercetării și dezvoltării, să devină mai acesibile), care am mimimiza numărul de decese/victime posibile în caz de conflict ⁵. De asemenea, un mediu interațional animat de astfel de impulsuri ar încuraja elaborarea unui nou set de documente internaționale, ținând de Dreptul Internațional Umanitar (comportamentul acceptabil legal în caz de război și drepturile celor expuși la acesta) și fixând noi limite înarmării și tipurilor de sisteme de armament care pot fi folosite în limitele regulilor internaționale de drept.

Toate acestea ar fi probabil greu de realizat fără o reformă/sporire a autorității Organiației Națiunilor Unite, atribuindu-i mai multe caracteristici (apropiate) de tipul unui guvernâmânt global. Cel puțin deocamdată, acest lucru nu ar fi deloc posibil printr-o limitare a suveranități statelor, ci probabil prin acordarea unei mai mari puteri decizionale Adunării Generale. Cum ar putea fi făcut ONU mai puternic și mai eficient, dacă o legitimitate mai mare a deciziilor prin acordarea unor puteri sporite Adunării Generale (desigur, în detrimentul celei a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate) și cum ar putea fi cel din urmă demers balansat cu suveranitatea națiunilor rămâne un posibil parcurs politic extrem de complicat, și care la nivelul pașilor concreți de parcurs multiplică într-o progresie mai degrabă geometrică decât aritmetică întrebările enunțate aici.

Putem vedea, așadar, că provocările legate de existența războaielor, cu pleiada lor de orori, și de un process de dezarmare la nivel internațional posibil de realizat și credibil nu sunt legate numai, sau în primul rând, de probleme aferente/generate de structurile militare, sau de dorința și interesele „vânzătorilor de moarte” (producătorii de armament) de a face profit - desi o logică internă, care poate tinde să inducă auto-suficiența și o percepție asupra sinelui & celor asociați de tip „castă” în cazul componenților primelor, precum și prezența obiectivelor specifice (posibil prioritare) ale celor din urmă sunt cu certitudine o realitate ⁶. Legea cererii și a ofertei funcționează însă și la acest capitol, iar statele/guvernămintele, mai ales cele democratice, confruntate cu diversele nevoi cotidiene, nu vor ceda ușor fonduri substanțiale (pentru că armamentele chiar costă) indiferent de presiunile și lobby-ul făcut din cele două direcții menționate, pentru a le folosi în cazul unui conflict ipotetic. Pe de altă parte, să stabilești, la nivel de valori, că pacea e un scop prioritar să să te dedici ei este un demers nobil, dar nici pe departe suficient. Iar în anumite context, dacă devine rupt de realitatea concretă (a se vedea politica de ”appeasement” a Franței și Marii Britanii față de Germania nazistă, 1934-1939, susținută de zone semnificative ale opiniei publice din cele două democrații) acesta poate produce efecte detrimentale sau chiar opuse față de ceea ce se urmărește. O dezarmare care să nu fie doar dezirabilă, ci și plauzibilă/posibil de realizat și utilă (adică să nu producă mai multe efecte adverse decât beneficii) este legată de pașii care se pot, și se vor face în privința celor două categorii de deziderate prezentate. Ceva ce este puțin mai complicat decât a organiza mitinguri pentru cauza păcii, sau a o susține în răspunsuri date la sondaje de opinie, mai ales când societatea/țara în care locuiești nu e victimă a unei agresiuni și se află la o distanță care pare sigură față de un potențial agresor.

Stimați cititori, vă urez sănătate și pace dreaptă tuturor!

.........

¹ Nu voi intra acum în detalii legate de firma Baykar, producătoarea dronelor Bayraktar, relațiile fondatorului acestuia și/sau înrudirea dintre unul dintre moștenitorii săi (membri ai familiei Bayraktar) și Recep Tayyip Erdoğan, dictatorul Turciei. Nici la faptul că firma a primit un posibil boost informațional și tehnologic din partea autorităților (serviciilor de informații) turce pentru a compensa (cumva) excluderea țării din programul F 35 II ”Lightning”, după cumpărarea din Rusia a sistemelor antiaeriene/antibalistice (considerate extrem de performante) S-400. Dincolo de toate acestea, soluțiile novatoare de tip structural adoptate aparțin, fără îndoială, inginerilor firmei Baykar. Astfel, spre deosebire de echivalentele lor produse de SUA - masive, sofisticate, extrem de scumpe, complicat de întreținut și de asemenea relativ ușor de localizat și doborât (bazându-se mai degrabă pe forță/puterea de foc și complexitatea sistemelor decât pe „invizibilitate” și accesibilitate), dronele de luptă Baykar se bazează pe simplitate, modularitate, fiabilitate și prețuri (comparativ) mult mai scăzute. Iar acest tip de „filosofie inginerească” (și gândire strategico-tactică) le-a furnizat, direct sau indirect, eficiența și succesul. Exemple concrete: spre deosebire de dronele americane, dotate cu motoare cu turbopropulsie (General Atomics MQ-9 ”Reaper”, de exemplu) ori chiar cu turboreacție (modelel General Atomics MQ-20 ”Avenger” sau Northrop Grumman RQ-4 ”Global Hawk”) - ultimele lasând o amprentă calorică uriașă, tintă ideală pentru rachetele cu sisteme de căutare în infraroșu - cele turcești folosesc motoarele cu piston sau turbopropulsie (elice), mult mai „reci” și economice ca consum (și de asemenea mai ieftine). De asemenea, față de fuselajele masive (țintă radar ideală) ale dronelor de atac americane, cele turcești sunt semnificativ mai mici, cu o suprafată de planare (aerodinamică) suficient de mare pentru a putea transporta o încărcătură care să conteze, dar cu secțiuni transevsale și longitudinale suficient de subțiri și astfel asamblate încât (adăugând o relativ banală vopsea absorbantă radar) să ofere o „amprentă” captată de sistemele de radiolocație care să nu difere cu mult de cea a unui (mic) stol de păsări. La aceasta se adaugă zgomotul redus emis, și faptul că ele sunt gândite ca, datorită vitezei relativ mici, să poată urmări cu ușurință terenul la altitudini reduse, precum și efortul făcut de către fabricanții turci de a crea sau (sau adapta) - din nou spre deosebire de inginerii din industria militară a SUA - muniții (inclusiv „inteligente” și performate din punct de vedere al caracteristicilor) pentru acestea (mai puțin voluminoase și grele, dar păstrând cât de multe din avantajele munițiilor „normale” de aviație). În plus, datorită costului lor relativ redus, dronele pot acționa în grupuri mari (fapt la care se adaugă posibilitatea, datorată electronicii și programelor de IT/TI utilizate, de a se coordona unele cu celelalte „în roi” - ”swarm tactics capability”), elemente care însumate reprezintă o revoluție tehnologică militară de proporții care are loc sub ochii noștri.

² Descrierea relativ recentă a unei asemenea evoluții: https://www.resboiu.ro/elicopterul-autonom-black-hawk-de-la-sikorsky-si-darpa-zboara-in-misiuni-de-logistica-si-salvare-fara-piloti-la-bord/

³ O prezentare detaliată și imagini aici: https://www.youtube.com/watch?v=Ndb7VilkGT8

⁴ Legat de conceptele de democrație și democratizare, aș le-aș solicita cititorilor favoarea să nu facă o legătură între invocarea lor de către mine și personajul (miliardarul) numit George Soros. Deși am beneficiat (în colectiv cu alți colegi, și în urma unor concursuri/procese de selecție) de finanțări ale Fundației sale (aceea care îi poartă numele, pe când ființa în România), nu am nimic nici cu personajul, dar nici împotriva lui. Atâta că el e miliardar, are acces la politicieni americani/internaționali de top și influență/control asupra unor rețele instituționale, sociale și grupuri de experți (bravo lui!), iar eu mai puțin. Asocierea, dacă ar fi să fie făcută, o spun cu smerenie, ar trebui să conecteze conceptele pomenite de mine cu modul în care sunt tratate acestea de către un K. Popper sau I. Berlin (în lucrările lor pe aceste teme sau pe unele conexe, precum societatea deschisă).

⁵ Lucru care ar putea duce, în prima fază, la o tendință de creștere a bugetelor militare, datorită costurior mai mari ale echipamentelor. Existența unor presiuni multiple din direcții diferite asupra bugetelor generale ale statelor (care le include pe cele militare) pe de o parte, și lecțiile pe care le-am învățat din istoria militară legate de conservatorismul pe care liderii din domeniu l-au manifestat adesea față de tehnologii noi/inovatoare/netestate în conflicte cum sunt în parte cele de care vorbim pe de alta ar putea tempera tendința în cauză, iar în timp, datorită evoluției la nivel de acesibilitate a tehnologiei (pomenite în corpul articolului), aceste echipamente ar ajunge la prețuri mai scăzute.

⁶Deși o caracterztică a tehnologiilor militare, care se cuvine menționată în acest context, este tocmai flexibilitatea lor, probabil mult mai mare ca în trecut. Ea se datorează (în mod inerent) și caracterului avansat al acestora, dar pe de altă parte produsele rezultate sunt mult au usor convertibile pentru utilizări față de situația din trecut, mai cu seamă datorită profilului lor modular. De la aplicațiile tehnologiei nelelale (ideală pentru organisme de ”law enforcement”) la utilaje/sisteme terestre sau aeriene (utilizabile în situații de dezastre și catastrofe naturale, pentru stingerea incendiilor, transport turistic, umanitar sau al răniților/bolnavilor etc) sau cazul dronelor (utilizabile în zona geodeziei, a supravegherii pădurilor, parcurilor natural - ati-incendiu, pentru prevenția braconajului - a traficului auto, frontierelor, în zona asigurării legii și ordinii sau chiar pentru transporturi/livrări rapide, ori realizarea fotografiilor aeriene) - și suntem departe de a fi epuizat toate exemplele.

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

De cine se teme Germania? Motivul pentru care refuză să trimită Ucrainei rachete Taurus

Fostul comandant al forțelor americane din Europa, Ben Hodges, a sugerat că Germania s-ar putea abține de la a sprijini pe deplin Ucraina prin furnizarea tuturor armelor necesare, inclusiv...

Depozit de combustibil din Rusia, în flăcări. A fost lovit de o dronă ucraineană

Guvernatorul regiunii Smolensk din vestul Rusiei a anunţat sâmbătă că o dronă ucraineană a lovit în timpul nopţii trecute un depozit de combustibil, provocând un incendiu, în timp ce un...