De ce sancțiunile economice nu funcționează niciodată. Ipoteza greșită pe care se bazează cei care vor să pedepsească un regim

Scopul sancțiunilor economice a fost rezumat în mod adecvat în 1960 de către un oficial al Departamentului de Stat al SUA într-un memoriu secret privind sancțiunile cubaneze: „pentru a provoca foametea, disperarea și răsturnarea guvernului”.

20 de ani mai târziu, CIA a concluzionat că „sancțiunile economice... nu și-au îndeplinit niciunul dintre obiective”. Mai rău, măsurile au întărit regimul, oferindu-i lui Castro „un țap ispășitor pentru tot felul de probleme interne”.

Acest tipar a rezistat. Sancțiunile duc la dificultăți pentru populația sancționată, așa cum este exemplificat prin bilanțul de jumătate de milion de copii irakieni morți în anii 1990, în timp ce elita conducătoare a națiunii sancționate scapă nevătămată și deturnează orice posibilă nemulțumire locală în rândul populației sărace împotriva puterilor de sancționare.

În 2022, sancțiunile asupra regimului lui Putin s-au inversat mai spectaculos decât de obicei. Nu numai că economia Rusiei nu s-a prăbușit, dar sancționatorii, în principal europenii, se află ei înșiși într-un declin economic accelerat, marcat de creșterea inflației, în special din cauza costurile catastrofale ale energiei, ca urmare a sancțiunilor împotriva petrolului și gazelor rusești.

Fii la curent cu cele mai noi informații LIVE despre războiul din Ucraina

Pentru a înțelege de ce sancțiunile se dovedesc atât de ineficiente, merită să reflectăm asupra unui alt instrument de constrângere strategică care a amăgit de mult puterile occidentale, în special SUA, scrie Andrew Cockburn în The Spectator. Puterea aeriană strategică, considerată capabilă să provoace înfrângerea unui inamic, indiferent de acțiunile terestre, și-a găsit pentru prima dată expresie instituțională odată cu crearea RAF (Royal Air Force) în 1918. De atunci, fie că s-a exprimat sub forma unor bombe de o tonă aruncate de bombardierele Lancaster asupra Germaniei, a războiul aerian de opt ani al SUA împotriva Vietnamului sau a loviturilor de precizie cu rachete Hellfire împotriva comandanților inamici din Afganistan, puterea aeriană independentă nu a reușit în mod constant să ofere rezultatele promise. Producția de război germană a crescut constant până în 1944; vietnamezii nu au arătat niciodată cea mai mică înclinație de a renunța; determinarea talibanilor nu a fost zdruncinată niciodată.

Aceste două moduri de luptă împărtășesc ipoteza de bază că sistemul inamic și consecințele atacului componentelor sale pot fi înțelese în mod cuprinzător și că, în plus, inamicul nu se va adapta. Ani de zile, în timpul războiului din Vietnam, de exemplu, SUA s-au străduit fără încetare să distrugă podul Thanh Hoa din Vietnamul de Nord, considerându-l absolut cheie pentru sistemul de aprovizionare al inamicului. În cele din urmă, în 1972, au reușit, doar pentru a descoperi că nord-vietnamezii încetaseră să-l mai folosească cu ani în urmă, redirecționând liniile de aprovizionare către un vad convenabil de râu la câțiva kilometri distanță.

Credința greșită în eficacitatea sancțiunilor ca armă poate fi parțial legată de ceea ce se consideră, în general, că a fost cel mai mare triumf al lor: blocada britanică a Germaniei în Primul Război Mondial, care se presupune că i-a înfometat pe germani până la supunere – un „instrument foarte perfect (sic)", în cuvintele lui Keynes. Dar, după cum a subliniat regretatul Norman Stone, penuria de alimente germane s-a datorat aproape în întregime administrării proaste a guvernului, deși blocada a oferit un țap ispășitor convenabil. Cu toate acestea, în urma războiului, ceea ce Woodrow Wilson a numit „acest remediu economic, pașnic și tăcut mortal” și-a păstrat locul în arsenalul națiunilor suficient de puternice pentru a-l folosi, păstrat în dreptul internațional ca mecanism de a face față inamicilor recalcitranți.

La fel cum se pare că un record nepromițător nu a afectat puterea și prosperitatea lobby-ului bombardierului, există puține probabilități ca exemplul regretabil al sancțiunilor rusești să descurajeze desfășurarea viitoare a aceleiași arme. Sancțiunile, cel puțin în America, au acum o bază instituțională fermă în birocrație, permițând astfel Trezoreriei SUA să devină un jucător important în detrimentul Departamentului de Stat în afacerile de securitate națională, în timp ce domeniul de aplicare din ce în ce mai extins a dat naștere unui trib în creștere al avocaților în bănci și corporații.

Desigur, presupunând că sancțiunile continuă fără a provoca „foamea, disperarea, răsturnarea guvernului” – în acest caz al lui Putin – Biden poate fi tentat să ajungă la cealaltă armă strategică discutată mai sus.

O fostă republică sovietică se rupe de Rusia: Aliat al Occidentului în curtea din spate a lui Putin

În timp ce atenția internațională s-a concentrat asupra războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu, cu temeri privind un conflict între Iran și Israel, în Caucaz se desfășoară o...

Putin se confruntă cu o ”trilemă” imposibil de rezolvat, sinucigașă. Avertismentul experților americani

Războiul lui Putin din Ucraina s-a prelungit foarte mult, iar durata sa a trecut de pragul a 26 de luni, fără ca dictatorul rus să dea vreun semn că ar renunța la conflictul sângeros....