Arta războiului de țesut se mai păstrează încă în satele rispite din Apuseni. Puțini mai sunt cei care se pricep să transforme un trunchi de copac în război de ţesut şi femei care să știe a ţese o pânză.
Lucratul la război a fost întotdeauna înconjurat de datinile și obiceiurile comunităților locale. De asemenea, a fost întotdeauna în seama femeilor, așa au apărut o mulțime de cântece care slăvesc această îndeletnicire veche de sute de ani.
Pentru un război de ţesut stabil, care să nu „danseze“ pe podea, trebuie ales un lemn greu, de esenţă tare, cum ar fi fagul. O altă regulă de bază spune că lemnul se taie iarna şi se lasă la uscat un an, la umbră. Abia după aceea intră în atelierul meşterului.
Picioarele cadrului de lemn se lucră dintr-un trunchi tăiat în patru pe de-a lungul. Pentru îmbinarea lor se folosesc două stinghii. Prin prelungirea picioarelor în sus prind contur braţele războiului. Două bare de lemn cu capăt cilindric şi gros, numite suluri, poartă ţesătura, respectiv urzeala. Fiecare sul are la capăt câte patru găurele care ajută la rotirea şi proptirea lor.
Rotirea sulului se face manual cu o unealtă de lemn, al cărei coadă se pune în găurile de la capătul sulului, ceea ce ajută urzeala să „înainteze“ pe sul. Un sistem de lamele paralele, de dimensiuni diferite, „dictate“ de lăţimea ţesăturii, formează spetele. Ele sunt susţinute de un cadru greoi, ce are în partea de sus orificii scobite cu dalta, ce permit reglarea înălţimii.
FOTO arhivă Muzeul Unirii
Firele de urzeală trec prin ochiurile iţelor, prinse de o bâtă (n.a. bară de lemn) transversală. În găurile sulului din faţă, cel care duce ţesătura, se montează „bărbătuşul“ şi „muierușca“, două unelte care au rolul de „frână“, în sensul că menţin sulul în poziţia dorită.
„Jocul“ iţelor în sus şi în jos se face prin călcarea lopăţelelor (n.a. pedale) care sunt legate cu sfoară de vergelele de lemn ale iţelor. Războiul nu se pune la întîmplare în încăpere, ci aproape de geam, pentru ca lumina naturală să bată pe fire. Pentru a pune pe picioare o astfel de „maşinărie“, un meșter trebuie să lucreze între două şi patru săptămâni.
După finalizarea războiului, începe arta propriu-zisă a ţesutului. Cum prinde mecanismul viaţă, ca un adevărat motor străbun? Totul ţine de priceperea ţesătoarei, care trebuie să ştie cum să tragă de mânere, cum să le împingă pe altele și în ce ordine să apese pedalele.