„Nimeni nu vrea să fie fratele mai mic”: Belarus, Rusia și Ucraina, o afacere de familie disfuncțională

Într-un text publicat în The Guardian, Sasha Filipenko, scriitor și jurnalist belarus, explică de ce Vladimir Putin nu va înțelege niciodată că Belarus, Ucraina și Rusia nu sunt aceeași țară. Filipenko spune că liderul de la Kremlin se bazează pe faptul că Ucraina, Belarus și Rusia își au originile într-un mare stat antic, dar tocmai de aici începe schisma.

"De curând, ca persoană născută în Belarus și care a trăit în Rusia, mi s-a pus adesea aceeași întrebare: de ce s-au dezvoltat Ucraina, Rusia și Belarus, națiuni atât de strâns legate între ele, în moduri atât de diferite? Răspunsul meu este foarte simplu: această apropiere a fost foarte exagerată de Moscova și, de fapt, suntem cu toții destul de diferiți.

Sunt ultimul prim-fost sovietic. Părinții mei m-au dus la școală la 1 septembrie 1991, la doar câteva zile după ce imperiul a dispărut. Tatăl meu a filmat evenimentele din acea zi cu o cameră video, iar astăzi avem în arhiva familiei noastre un document destul de remarcabil: în video, școlarii și părinții lor ascultă introducerea profesorului, pregătindu-se pentru un nou an școlar sovietic obișnuit, încă complet inconștienți de faptul că Uniunea Sovietică nu mai există. Ei sunt acum cetățeni ai unei țări noi, una care va trebui să înceapă totul de la zero și să lupte pentru propria sa independență, străduindu-se în fiecare zi să se elibereze de ghearele Kremlinului.

Mama mea este rusoaică; tatăl meu, ucrainean. Am rădăcini rusești, belaruse și tătare, iar numele meu de familie este ucrainean. Sunt un produs al Uniunii Sovietice și al secolului XX.

Dar nu mi-am pus niciodată sub semnul întrebării propria identitate: am știut întotdeauna că sunt belarus. Dacă cineva mi-ar spune că sunt rus pentru că am scris în rusă, aș rămâne perplex. Cred cu tărie că limba rusă nu este proprietatea Rusiei; pentru mine este doar un mijloc de comunicare. A vorbi franceza la Geneva nu te face francez, a vorbi germana la Zurich nu te face german – rămâi elvețian, așa cum eu, în timp ce vorbesc rusă, rămân belarus.

Am înțeles foarte bine acest lucru de când eram copil, dar problema țării mele – o problemă cu care se confruntă și Ucraina – este că Moscova nu reușește să o înțeleagă. În ochii Kremlinului, oricine vorbește rusă este un potențial contribuabil. Belarus și Ucraina au încercat să rezolve această problemă în moduri diferite. Ucrainenii s-au eliberat din îmbrățișarea strânsă a familiei cu hotărâre, trântind ușa în urma lor, în timp ce belarușii au socotit că dacă tot locuiești cu părinții, nu trebuie să plătești chirie.

După o scurtă perioadă ca unul dintre ultimii copii sovietici, am devenit treptat un școlar al noului Belarus; o transformare care, datorită vârstei mele, s-a produs remarcabil de ușor, lucru ce nu se putea spune despre părinții mei. Decenii după prăbușirea URSS, ca mulți alți belaruși, au apelat în fiecare zi la mass-media rusă pentru informații; era ca și cum un rezident al Belgiei încerca să afle ce se întâmplă în țara lor uitându-se la televiziunea franceză de stat în fiecare seară. Să-și ia rămas-bun de la vechea țară a fost un proces destul de dificil pentru părinții mei și când Lukașenko a venit la putere în 1994, el a înțeles bine acest lucru. Fără a fi o persoană inteligentă, ci un adevărat animal politic, el a decis să-și construiască cariera pe nostalgia sovietică. În timp ce politicienii ucraineni au mizat pe speranțele electoratului lor, Lukașenko a preferat să lucreze cu frica. Speranța permite cuiva să rămână la putere pentru un mandat; frica, pentru cinci. Din 1991, privim în direcții diferite.

Timp de câteva decenii, în timp ce Ucraina a văzut o succesiune de președinți înlocuindu-se unul pe altul, Lukașenko a repetat belarușilor aceeași mantră: „Cât timp sunt președintele vostru, nu va exista război în Belarus”. Într-o țară care toată istoria a suferit ca urmare a conflictelor altcuiva, această promisiune a devenit o vrajă eficientă. Dar în 2022, plătindu-și datoriile față de Putin, Lukașenko a transformat Belarus într-un agresor, lăsându-și propriul popor complet nedumerit. Este o lecție bună: dictatorul nu se gândește niciodată la tine, dictatorul se gândește doar la el însuși. Dacă faci o înțelegere tacită cu el și nu spui nimic zeci de ani, orice s-ar întâmpla, într-o zi te va păcăli.

Dacă ar fi fost după el, Lukașenko ar fi restaurat cu siguranță o mini-Uniune Sovietică cu mult timp în urmă, dar având în vedere circumstanțele noii lumi, chiar și el a trebuit uneori să se gândească la finanțele și bugetul țării. Asta l-a forțat să continue să curteze două capitale: uneori Bruxelles, alteori Moscova. Această strategie i-a permis să rămână la putere timp de aproape 30 de ani, iar această strategie este pe cale să-i devină sfârșitul. După ce l-a susținut pe Lukașenko în timpul protestelor post-electorale din 2020 și l-a lăsat să rămână la conducere, Putin i-a cerut să-și demonstreze în sfârșit loialitatea prin deschiderea țării către trupele rusești, astfel încât acestea să poată ataca Ucraina.

În timp ce Ucraina a făcut tot posibilul să scape din Uniunea Sovietică, Lukașenko s-a întors în mod deliberat la ea. În timp ce Ucraina dorea să călătorească în viitor, Lukașenko visa să meargă în trecut. Mulți ani, Putin a stat undeva la mijloc, cochetând cu valorile liberale, cu Europa , dar până la urmă a înțeles: dacă alegerea este între libertatea țării sale și propria sa putere personală, o va alege pe cea din urmă.

Atât pentru Putin, cât și pentru Lukașenko, aceasta este o chestiune de supraviețuire. Ambii înțeleg că nu mai este loc pentru ei în viitor. Într-o țară liberă, Putin nu ar fi fost capabil să rămână atât de mult în vârf. Este imposibil să ne imaginăm un candidat care nu vorbește niciodată cu oponenții săi devenind președintele Ucrainei. Exact asta vedem astăzi: Zelenski propune un dialog, dar Putin nu poate asculta punctul de vedere al nimănui. Aceasta este diferența dintre țările noastre: Rusiei îi place monologul, Ucrainei îi plac discuțiile și Belarusului îi place tăcerea.

Diferite viziuni asupra lumii, diferite tactici și strategii. Singurul lucru care unește Rusia, Belarus și Ucraina pare să fie proximitatea lor geografică. Nu este vorba despre o familie, pe care Putin adoră să o evoce, din anumite motive numindu-se capul ei; este vorba – să repet – de ceva la fel de elementar precum trăirea într-un spațiu comun. Dacă Ucraina și Belarus ar fi în stare să împartă continentul, credeți-mă, ar face-o cu bucurie, despărțindu-se de Rusia cu mări și oceane.

Deci, de ce Ucraina, spre deosebire de Belarus, a fost întotdeauna mai radicală în dorința sa de a se despărți de Rusia? Țările sunt ca oamenii, iar oamenii sunt toți diferiți; fiecare se luptă în felul său, pe baza experienței sale de viață. Spre deosebire de vestul Ucrainei, de exemplu, Belarus nu a avut niciodată o viață relativ liberală. În cea mai mare parte a istoriei sale, a fost ocupat de alte țări, bucurându-se ocazional de independență formală pentru perioade scurte.

În ciuda tuturor diferențelor noastre, în 2022 Putin încă respinge ideea că identitățile noastre naționale au vreo trăsătură distinctivă. El nu simte ceea ce am simțit eu întotdeauna: că suntem separați. Ori de câte ori s-a întâmplat să mă aflu în Rusia, vorbind limba rusă, mă confruntam imediat cu rasismul meschin de zi cu zi, mici glume despre belaruși, care doar subliniau faptul că am venit în Rusia dintr-o altă țară. Te numesc frații lor în Kremlin – doar atunci când vor să te ocupe.

Putin se bazează pe faptul că Ucraina, Belarus și Rusia își au toate originile într-un mare stat antic, Rusia Kieveană, dar tocmai de aici începe schisma: ucrainenii văd acele vremuri într-un mod radical diferit, subliniind pe bună dreptate că țara lor este cea care poate să își revendice descendența din Rusia Kieveană, deoarece capitala sa se afla în ceea ce este acum Ucraina.

Putin îi numește pe toți cei din jur frați, fără să înțeleagă că nimeni nu vrea să fie fratele mai mic. Putin insistă asupra faptului că în Imperiul rus, ucrainenii și belarușii nu erau văzuți ca popoare separate și acolo face o greșeală de bază, neglijând să se întrebe dacă ei înșiși se vedeau ca atare. Ucraina și-a declarat independența în 1917, dar Putin nu este deranjat de asta: memoria lui este selectivă, permițându-i să-și amintească doar un singur lucru: acela că Stalin i-a eliminat pe liderii naționaliști ucraineni.

Fiecare copil se întreabă la un moment dat: părinții mei sunt într-adevăr părinții mei? Suntem cu adevărat o familie? Aș putea, de fapt, să fiu un copil găsit, un copil adoptat? Ați putea spune că atât Belarus, cât și Ucraina, odată ce au fost adoptate de Rusia, au perceput această adopție diferit pentru o lungă perioadă de timp, tânjind să se mute din casa părinților toxici. Moscova nu a vrut să-și lase „copiii” să plece, poate incapabilă să înțeleagă pe deplin că cei pe care i-a adoptat cu mulți ani în urmă nu erau nici măcar adolescenți, ci adulți. Dar acum, Kremlinul nu va mai putea pretinde niciodată că este capul familiei.

Aproape că ne putem imagina că de azi în 50 de ani rușii și ucrainenii ar putea să stabilească un fel de dialog și să vorbească între ei, rece, dar cu respect; dar este absolut imposibil să ne imaginăm că devin un singur stat prin consimțământ reciproc. Cortina de fier, odată ce a coborât din nou, a rupt relațiile vechii familii sovietice pentru totdeauna".

Ucraina anunță că a cheltuit 4 miliarde de dolari pe armament, pe fondul întârzierii ajutorului aliaților. „Consecinţe negative pentru buget” FOTO

Ministrul de finanţe ucrainean, Serghei Marcenko, a anunțat că Ucraina a cheltuit 4 miliarde de dolari pentru achiziţionarea de armament, în încercarea de a compensa deficitul de arme şi...

Putin și-a propus să câștige Donbasul înainte de a se ”ocupa” de alegerile din SUA. Lupte dure la Oceretine și Ceasiv Iar

În sectorul Avdiivka, în doar patru zile, rușii au înaintat un km până la Oceretine și au pătruns în sat, punând stăpânire pe împrejurimile sudice. Constatând acest fapt, jurnalistul...