Istoria președintelui tătuc, în variantă românească

Joi, 07 Octombrie 2021, ora 11:543057 citiri
Istoria președintelui tătuc, în variantă românească

Când a devenit Ceaușescu Nicolae primul președinte din istoria României, prin modificarea Constituției din 1965 (Legea 1 din 28 martie 1974, el fiind deja președintele Consiliului de Stat încă din 1967 și rămânând în acea funcție și ca Președintele republicii), toată lumea a înțeles că România = Ceaușescu.

Citeste toate textele scrise de Hari Bucur Marcu pentru Ziare.com

Cu 10 ani mai devreme, la decesul său, cele două funcții ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cea de șef al partidului comunist (secretarul general) și cea de șef al statului (președintele Consiliului de Stat) fuseseră preluate de Ceaușescu (cea de partid) și Chivu Stoica (cea de stat), cu Ion Gheorghe Maurer permanentizat în funcția de șef al Guvernului (președintele Consiliului de Miniștri). Doi ani mai târziu, Stoica era dat la o parte (oricum fusese o prezență fără consistență în decizia de stat), Ceaușescu refăcând formula partidului-stat, consfințită la vârf de Gheorghiu-Dej pentru zece ani, la vremea sa. Atunci, în martie 1974, la o lună de la pensionarea lui Maurer (care nu se arătase nici măcar un moment că ar fi subordonatul mai tânărului Ceaușescu, pe care îl crease și îl promovase), inventarea funcției de președinte al RSR a fost soluția instituțională de a stabili o ierarhie clară, în care nu putea fi decât un „Conducător” al românilor. Politic și de stat, totodată.

Constituția României post-comuniste, din 1991, a păstrat demnitatea de Președinte al României, dar fără să fie „șeful statului” și cu condiția să nu fie membru al niciunui partid politic. În același timp, Președintele României a devenit, alături de Parlament, un reprezentant al poporului, ales prin vot direct și universal, prin care poporul își exercită suveranitatea ce îi aparține în exclusivitate, în România democratică.
Această demnitate de președinte, atât în era comunistă cât și în democrația românească, poate servi foarte ilustrativ ca exemplu pentru faptul că instituționalizarea se petrece nu numai prin Constituție și legi, ci și prin tradiții, cutume, consens în interpretarea unor realități, chiar dacă acestea sunt în afara literei și spiritului legii, sau chiar opuse lor.
În cei 30 de ani de președenție constituțională democratică, în mentalul colectiv național, au fost translatate toate caracteristicile funcției prezidențiale comuniste, ca și când deosebirile esențiale dintre acea funcție și cea democratică ar fi fost doar de formă.
De aceea auzim cum Președintelui României i se zice „șeful statului”, deși nu este așa ceva, din simplul fapt că nu are un Consiliu de Stat în subordine, prin care să promoveze legi (nu are Președintele României nici măcar dreptul de inițiativă legislativă), să i se propună demnitari și soluții la problemele de stat, probleme care revin azi Parlamentului României.
Și de aceea nu auzim nimic despre noile responsabilități, specifice democrației constituționale, pe care Președintele României le are și pe care niciunul dintre cei patru care s-au perindat în această demnitate nu s-a omorât cu firea să le îndeplinească.
De ce așa? Nu știm. Nimeni nu a cercetat fenomenul și nu a publicat rezultatele cercetării. Intuitiv, sau la nivelul bunului simț, ar putea fi vorba despre expresia lenei (ca să nu zic indolenței) civice, care îl caracterizează pe românul mediu și majoritar.

Lene a cărei expresie este dată de faptul că cetățeanul suveran nu face niciun efort de a-și exercita responsabilitatea asta de suveran, decât în mică măsură și doar pentru alegerea celor prin care își va exercita-o.
Dar cetățeanul mediu și majoritar are impresia că instituția Președintelui României este creată ca să muncească cei din ea pentru el, ca răsplată că el, cetățeanul ăsta, l-a ales pe Președintele României.

Și nu numai să muncească. Cetățeanul nostru are pretenția că oricine este pus de el în acea funcție știe ce înseamnă să fii Președintele României, știe ce are de făcut, iar din prima zi în funcție și-a format deja toate deprinderile de gândire, de decizie și de acțiune specifice funcției. Și că doar dacă nu vrea nu își va îndeplini președintele ales menirea constituțională.
Pe când este evident că nu a fost și nu este cazul.