Iohannis și ieșirea din a sa Magna Carta Nelibertatum

Joi, 04 Noiembrie 2021, ora 11:194692 citiri
Iohannis și ieșirea din a sa Magna Carta Nelibertatum

Merită să adăstăm o clipă în fața plumburiului tablou politic, pandemic și energetic, pictat de Iohannis cel-nu-fără-de-țară. Și să ne gândim dacă există vreo ieșire din tragedia picturii lui. Precum și care ar fi ea.

Citeste toate textele scrise de Petre M. Iancu (DW) pentru Ziare.com

Libertățile anglo-saxone ar fi de neimaginat fără Magna Carta Libertatum, pe care regele Ioan fără de Țară s-a văzut la un moment silit de poporul său revoltat s-o accepte.

lohannis-cel-nu-fără-de-țară, de vreme ce e președinte între Carpați și Dunăre, ”Klausl”, cum mai e alintat, dat fiind că pare, potrivit tuturor indiciilor, a închina țara unui regim USL 2.0, și-a răsturnat lunga istorie de declarații liberale și pare a lucra de zor, cu PSD, la o Magna Carta Nelibertatum.

Căci se arată ferm hotărât să-și răstoarne solemnele aserțiuni și promisiuni. În conformitate cu lungul șir al deciziilor sale halucinante din ultimul an a ajuns să fie instalat ca al doilea om în stat pee-see-deee-istul Sorin Grindeanu. E vorba nu doar de autorul faimoasei OUG 13, ci și al mai multor ”cărți” imaginare, volume cu desăvârșire epuizate și de negăsit, de vreme ce nu par să fi fost publicate vreodată și, ca atare, numai bun să figureze ca președinte al Camerei Deputaților în ”România educată”, cum îi zice proiectului de suflet al lui Iohannis-cel-nu-fără-de-medalii.

Între care cea dedicată lui Carol cel Mare, un precursor francon al lui Ioan-fără-de-Țară. Efigia lui Charlemagne împodobește panoplia lui Iohannis și, totodată, piesa de aur cu portretul marelui împărat, pe care se mai distinge inscripția: Carolus Magnus Romanorum Imperator Augustus.

Magnific pare și plumbul împărătesc care se revarsă, mai nou, abundent, peste sufletul sutelor de mii de oameni care au ieșit cândva în stradă, spre a împiedica pesedizarea totală, de către cleptocratul regim dragniot, a nefericitei Românii, o țară răsuflând ușurată când s-a instalat la putere un guvern de coaliție, de centru-dreapta, promițând reforme reale în școli, spitale, tribunale.

Dar apoi a apucat să răsune, sub bagheta dirijorului prezidențial, concertul ”echipei câștigătoare”. Și sinfonia ei, tot plumburie, a început să ia aplomb, să crească, să răstoarne și să revoluționeze tot, începând cu ministerul sănătății și terminând cu al justiției, topindu-se într-un vaiet prelung.

După ce liderii ei au câștigat tot și chiar un pic mai mult decât s-a așteptat, România lui Iohannis a capotat, regăsindu-se fără speranțe, dar cu un record de morți în ATI și de inși îngroziți de prețul căldurii în prag de zăpezi într-una din cele mai adânci găuri ale traseelor de golf asiduu frecventate de marele alb prezidențial. Când nu se interesează de faraoni și nu le vizitează mumiile la piramide.

În solid pietruitul sepulcru național, multe tinere familii întemeiate de românii educați și aranjați, care plănuiseră să nu-și părăsească patria, ca alte milioane, se gândesc cum să parvină la lumină. În timp ce-și fac pe întuneric bagajele, să emigreze, ei își pun varii întrebări despre orizontul apusean spre care se vor îndrepta. Pentru cei rămași să stea strâmb în mormânt rămâne deschisă poate cea mai importantă, cea privind extracția din cupa suitei de victorii prezidențiale. Mai există șansa ei?

Pare că nu. Și cum să mai fie de găsit, după ce echipa ”câștigătoare” a ”câștigat” tot: și-a însușit glorios demolarea coaliției. Și-a adjudecat, triumfător, scindarea propriului partid. Strălucește ca un briliant, după pierderea șefiei Camerei Deputaților. Se arată în toată splendoarea ei biruitoare în reacție la pretențiile insolente ale dușmanului PeeeSeeeDeee, căruia echipa de ”winneri big time” se pregătește să-i predea principalele poziții guvernamentale. În fine, se prezintă ridicată pe scut, fără frică, precum Asterix și Obelix în Armorica, de vreme ce, la pachet cu toate celelalte ”succese”, și-a irosit și orice urmă de credibilitate și respect de sine, pentru șefia statului, pentru tot eșafodajul instituțional și democratic românesc. Căci a știut să-și încalce mai arogant decât oricine propriile promisiuni. În speță pe cele reputate, dure, memorabile, impresionante, in corpore antipesediste, avansate de slăviții și falnicii ocupanți ai palatelor Cotroceni și Victoria.

Pare deci că nu, căci prea zdrobitoare e covârșitoarea lor victorie, obținută din ”realizări” bătând toate recordurile din lunga istorie a eșecurilor democrației, inclusiv recordul aparent de nedepășit, aparent imposibil de dovedit, al punerii pe butuci până și a defecțiunilor defectei democrații românești. Devenite ”stat eșuat”, după cum a declarat țara pe care-o prezidează genialul strateg.

Mult sens are, în schimb, să știm că nici lui Ioan-fără de Țară nu i-a fost ușor. Când baronii (nu neapărat roșii) ai regatului său și-au pus în cap să-și recucerească realmente libertatea, nu i-a putut împiedica. A trebuit să dea Magna Carta, care continuă să fie baza tuturor legilor și reglementărilor statelor de drept.

Nici țara dintre Carpați și Dunăre nu e lipsită de modele ilustratoare și de exemple edificatoare. Între ele, strălucește glorios imaginea unei Republici parcă de mărimea satului galilor lui Asterix și Obelix, la cârma căreia nu se lăfăie nici Majestix, nici Miraculix, ci aparent miraculoasa Maia Sandu.
Deutsche Welle

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News