Dosarul 10 august, un blat. Traim intr-un stat criminal

 Luni, 10 August 2020, ora 11:47
Dosarul 10 august, un blat. Traim intr-un stat criminal

In 2003, aveam 23 de ani si am facut o greseala majora, pe care am inteles-o 15 ani mai tarziu. In 2003, imi faceam planuri sa plec definitiv din tara, in Noua Zeelanda. Pana la urma, n-am mai plecat. M-am amagit ca aici, in Romania, va fi bine.

Prin 2003, munceam deja, pe branci, de vreo patru ani (primul job l-am avut in vacanta de dinainte de clasa a XII-a). Eram bine pe picioarele mele, pentru varsta aceea, muncind ca o dementa. In fine, nu asta a fost greseala. Munca a fost ceea ce m-a ajutat, de fapt, in tot ce urma sa fac cu viata mea. Greseala a fost ca nu am plecat din tara atunci. La cum au fost toti anii astia de dupa, la cata munca, sacrificii, lupta, n-am niciun dubiu ca n-as fi reusit in alta parte. Ba chiar am toata convingerea ca mi-ar fi fost infinit mai bine. Dar n-am plecat, in ciuda unor planuri avansate legate Noua Zeelanda, din cauza ca eram foarte atasata de casa, de familie, de prieteni, de Iasi, de job, de tot ce aveam aici.

Eram la inceput de viata si mi se parea ca poate fi bine aici, in tara. Nu, nu a fost. Nu a fost asa cum trebuia. Romania e o tara de sacrificiu. E o tara in care muncesti cinstit (eu am facut-o, am muncit doar in mediul privat), tragi ca un prost ca sa nu ai, cumva, vreun leu datorie la stat, iti faci planuri naive ca-ti poti creste si copilul frumos aici, in tara ta, ca, uite, mai evoluam si noi cu Romania noastra. Apoi, traiesti 10 august.

Nu voi uita niciodata acea zi. Nu voi uita niciodata socul total pe care l-am trait atunci. Putin spre dupa amiaza, plecand de la o emisiune TV spre protest, am ajuns aproape de Piata Victoriei si am inceput sa vad pe strazi multi oameni care se sufocau. Erau pe langa masinile SMURD si cereau apa sa se spele pe fata. Nu voi uita niciodata Piata Victoriei plina pana la refuz si momentele in care ne sufocam cu totii. In care nu puteam fugi, pentru ca n-aveam cum. Eram blocati intre zeci de mii de oameni, blocati la randul lor.

Nu voi uita niciodata disperarea din jurul meu. Socul in care eram si eu, in care erau si prietenii mei, oamenii de langa noi. In viata mea n-am vazut atatia oameni in genunchi, pusi la pamant din cauza gazelor care ii sufocau, plansi, disperati, confuzi, revoltati. Niciodata nu voi uita parintii cu copii in brate, disperati sa-i protejeze pe cei mici. Dar nu aveau cum sa-i protejeze. Nu voi uita niciodata salbaticia jandarmilor, faptul ca s-au comportat ca niste brute cu noi, cu niste oameni pasnici, pentru a apara un infractor. Da, cei mai multi am fost oameni pasnici, am protestat civilizat, avand acest drept legal. Iar jandarmii au facut abuzuri pentru a apara un infractor hulit de o tara. La protestul din 10 august, cred ca a fost vina exclusiva a oamenilor legii pentru ca n-au fost in stare sa extraga din multime persoanele violente, putine in comparatie cu participantii la manifestatie, ci au ales sa ne sufoce pe toti si sa faca abuz dupa abuz.

Niciodata nu voi uita seara de 10 august, cand, la un moment dat, am reusit sa plec cu o prietena din Piata, ne-am oprit la o terasa, undeva pe drum, ca sa ne tragem sufletul. Aveam senzatia ca am sange in ochi. Cu greu puteam respira. Televizoarele erau pornite si erau doar imagini din Piata Victoriei. Desi de acolo venisem, de cateva minute, eram uluite cand ne uitam la ce se intampla, cand vedeam imagini de peste tot, fumul gros care se ridica deasupra Pietei, oameni care fugeau, jandarmi care fugeau dupa ei, cu bastoanele, haosul total de acolo. Nu voi uita niciodata ca, a doua zi, din cauza mizeriilor cu care ne-au intoxicat, abia mai puteam respira. Eram epuizata complet si multe ore nu reuseam nici sa ridic capul de pe perna. Parca fusesem batuta cu o ranga pe tot corpul. Toata starea aceea de rau am avut-o, de fapt, zile la rand. Nu am mai fost un om intreg.

Nu voi uita niciodata aceasta noua crima a PSD numita 10 august. Nu voi uita niciodata mizeria care s-a petrecut, in ultimii doi ani, cu dosarul 10 august. Atunci, in 2018, a doua zi dimineata dupa protest, am facut plangere la parchet, ca martor, plangere in care am povestit tot ce am vazut eu ca s-a intamplat in Piata Victoriei. Le-am dat procurorilor poze si filmari facute de mine. Dupa cateva luni, ma suna un politist si ma intreaba daca mai pot veni o data sa dau declaratii, pentru ca nu mai gaseau declaratia mea initiala. I-am zis sa o mai caute, oricum nu puteam merge atunci. Dupa alte cateva luni, am povestit intr-o emisiune tv acest episod, iar a doua zi dimineata am fost sunata de la parchet sa mi se transmita ca declaratia mea fusese gasita, dar nu ma mai anuntase nimeni nimic. Oricum, nu m-a mai anuntat nimeni nimic legat de acest dosar. Niciodata. Tot ce am aflat a fost ca jurnalist.

Tot traseul dosarului, intre parchete, in ultimii doi ani, a fost un blat ordinar intre jandarmi, procurori, politicieni. Un blat ordinar! Vom vedea de aici inainte ce va mai fi, desi cred ca, la fel ca in cazul dosarelor Revolutiei si Mineriadei, vor ingropa si 10 august. Nu, nu acum, poate ca acum, aparent, ii vor mai da o sansa. Dar eu cred ca, in final, il vor ingropa. Asta e ceea ce simt eu fata de ce se intampla, bazandu-ma pe tot ce stiu despre istoria acestei tari, din ultimii 30 de ani. Tot ce s-a intamplat in acest dosar, 10 august, a fost o bataie de joc. Totul. Tergiversarea anchetei, plimbarea hartiilor de la un parchet la altul, scoaterea de sub urmarire penala a sefilor Jandarmeriei (cum sa faci asa ceva, cum?), uluitoarea ordonanta de clasare scrisa de un procuror DIICOT, ineptiile cu pretentii filozofice intinse pe n pagini, interpretarile absolut tampite si ticaloase ale unor fapte care sunt clare pentru oricine.

Fata de 2003, cand n-am putut pleca din tara pentru ca, atunci, eram foarte atasata de casa, de cercul meu micut ce tinea de familie, de prieteni, in anii care au urmat, prin meseria pe care am facut-o, prin enorm de multi oameni pe care i-am cunoscut, prin n experiente prin care am trecut, prin diverse lucruri in care m-am implicat voluntar in viata civica, am ajuns sa cred ca putem schimba ceva. Ca merita totul tara asta. Orice sacrificiu. Ma sfasia orice discutie cu prietenii mei plecati din tara, care imi spuneau ca si-ar fi dorit sa poata trai bine in Romania, dar ca nu se vor mai intoarce niciodata. N-am mai avut niciun gand de a pleca din tara, din 2003. Din contra, eram convinsa ca aici, acasa, trebuie sa ramanem noi, oamenii buni, cinstiti, muncitori, iar jegurile astea care ne-au furat zeci de ani, care si-au batut joc de noi si ne-au nenorocit tara trebuie bagate la puscarie. Ca trebuie sa se faca dreptate, in final.

In 2018, in primavara, am terminat de scris a doua carte de dupa Ordonanta 13, "Va vedem!". Am inceput-o povestind o discutie cu Matei, copilul meu, in care imi spunea ca, dupa ce va termina liceul, va pleca in Australia sa faca facultatea. Matei avea, atunci, 12 ani si stia totul, cautand singur pe net, despre cum va arata viata noastra - cu el la Sydney si cu mine aici. Mi-am zis, atunci, ca mai am sase ani ca sa-mi conving copilul sa nu plece din tara. Apoi, la doar cateva luni, a urmat 10 august. Apoi anii astia, ultimii, in care m-am gandit de sute de ori daca mai are vreun rost aici. Si nu stiu daca mai are sau nu, nu stiu daca, in ceea ce ma priveste, voi ramane in tara sau voi pleca, intr-un final, de aici. Ce stiu sigur e ca, spre deosebire de primavara lui 2018, cand in tot acel rau - pentru ca era unul enorm dupa anii cu Dragnea si nenorocitii lui - nu doar ca ii dau dreptate lui Matei, ca trebuie sa plece din Romania. Ba chiar voi face tot ce tine de mine ca sa-l sprijin sa plece. Nu, nu mai vreau sa-mi sacrific copilul aici. Nu vreau sa-i tai din sansele pe care viata i le da, doar pentru ca eu am facut-o si mai am inca naivitatile mele legate de tara.

Vad in jurul meu o impostura de iti provoaca scarba. M-am saturat de pile, de prosti cocotati in functii inalte, de neprofesionisti, de lichele, de lipsa de civilizatie, de lipsa de cuvant, de bun simt (asta a ajuns aproape de negasit), de lipsa de valori. E prea mult gunoi in institutiile statului. Prea multi prosti si nemernici. Nu am sperante in clasa politica. Sigur, nu toti politicienii sunt la fel, dar e exclus sa ma gandesc ca aceasta clasa politica poate pregati ceva bun pentru viitorul copilului meu. Nu-mi fac planuri de acest gen. E prea multa indiferenta in randul nostru, al cetatenilor. Nu se poate, la infinit, sa fie atat de multa resursa de prostie si de nesimtire. Nu se poate. Pandemia asta ne arata, pentru a nu stiu cata oara, nimicul din mintea si din sufletele unora - multi, din pacate - langa care suntem nevoiti sa traim. Oameni care ne tin lectii despre de ce ei au dreptul sa nu poarte un rahat de masca, iar noi, ceilalti, nu avem dreptul la sanatate, la viata. E totusi incredibil asa ceva.

E 10 august. Eu nu voi uita niciodata nimic din ce a fost. Si nici nu voi ierta. Si voi considera ca traim intr-un stat criminal cat timp vinovatii din marile dosare - Revolutia, Mineriada si 10 august - vor ramane nepedepsiti.

 Autor: Ramona Ursu

 Articol citit de 21523 ori

Citeste si: