De ce se află România (mereu) în criză

Marti, 05 Octombrie 2021, ora 11:522451 citiri
De ce se află România (mereu) în criză

La prima vedere, în România e o bătălie permanentă între reformiști și diferite grupări care merg în sens invers. Acest câmp de luptă ar putea justifica necontenitele crize politice.

Citeste toate textele scrise de Sabina Fati (DW) pentru Ziare.com

În fond, crizele redefinesc relațiile dintre trecut și viitor, ceea ce duce la salturi înainte, când nu produce reculuri importante. Ar putea fi și cazul acestei crize, care a fost provocată de incapacitatea președintelui Klaus Iohannis de a privi peisajul dezolant al regiunii și de a menține un guvern funcțional până în 2024, când vor avea loc alegeri generale și prezidențiale. Dacă instabilitatea se agravează, în pragul acestei ierni dramatice în care spitalele sunt din nou nepregătite și în care mulți oameni nu vor avea bani să se încălzească, atunci istoria s-ar putea să facă din nou o piruetă.

Moțiunea de cenzură care l-ar putea da jos pe premierul Florin Cîțu nu va rezolva situația, și în următorii ani, AUR ar putea atrage de partea lui mulți dintre nemulțumiții care votau celelalte partide. Extremiștii culeg de pe jos voturile aruncate de formațiunile tradiționale și se umflă în mod periculos. Președintele le-a dat o mână de ajutor nesperată atunci când a pus la cale împreună cu Florin Cîțu acest moment critic, care va agrava bolile cronice ale țării.

Din 1990, România a fost traversată periodic de crize dure, care i-au zdruncinat obiectivele și le-au pus sub semnul întrebării. La început, împotriva progresului s-au ridicat minerii, împinși de Ion Iliescu și de sistemul care-l propulsase în vârful ierarhiei postcomuniste. Apoi, după ce forțele democrate au câștigat, în sfârșit, alegerile în 1996, a urmat o perioadă de crize succesive și noua coaliție care a preluat puterea în loc să recupereze timpul pierdut până atunci, s-a risipit în certuri interminabile și s-a prăbușit în crize adânci, făcând loc la alegerile din 2000 extremiștilor (PRM) și partidului inventat pentru Ion Iliescu în decembrie 1989.

Printre conflicte încrucișate, lovituri pe la spate date în interiorul arcului de guvernământ, decizii perturbatoare cu efecte nefericite luate de primul președinte democrat al României, coaliția formată în 1996 a reușit să adopte câteva reforme importante și să-și ducă mandatul la final cu toate partidele care au pornit la drum împreună (PNȚCD, PNL, PD, UDMR). Țărăniștii, care au fost vioara întâi în această guvernare, au ratat în 2000 intrarea în parlament și de atunci nu și-au mai revenit niciodată. Social-democrații și-au adjudecat 45% din fotoliile parlamentare, iar PRM 25%, în vreme ce în turul doi al cursei prezidențiale s-au aflat fostul nomenklaturist Ion Iliescu și naționalist-extremistul Vadim Tudor. Practic, Iliescu și ai lui au condus țara cu mână forte, controlând totul, din 2000 până în 2004, răstimp în care au obținut invitarea României în NATO (2002) și încheierea negocierilor de aderare la UE (2004).

Fostul președinte Emil Constantinescu (1996-2000) și-a justificat nereușitele și crizele spunând că a fost învins de sistem. Atunci era vorba despre oamenii serviciilor secrete proveniți din fosta Securitate și de presa aflată sub comanda acestora, după cum a clarificat lucrurile ulterior fostul șef de stat.

Continuă să supraviețuiască, însă, un sistem format din funcționarii esențiali ai statului, cei pe care alegerile nu-i schimbă niciodată și care se află în funcții cheie peste tot, în ministere, în servicii secrete, în agenții guvernamentale, în justiție. Este vorba despre persoane care fac jocuri în spatele ușilor închise și care au suficientă influență pentru a-i determina pe cei aflați în poziții importante să ia o decizie sau alta. Adesea e evident că deciziile nu au legătură cu interesul național, fiindcă duc la instabilitate, la blocaje de durată, la decredibilizarea țării.

Poate fi doar o coincidență că de câte ori există un potențial de progres apare o criză, care poate compromite totul. Sunt o serie de exemple de acest fel în istoria ultimilor 30 de ani. De pildă, la mijlocul lunii octombrie 1998, Parlamentul României aproba accesul avioanelor militare NATO în spațiul aerian autohton, pentru loviturile care vor pune capăt Războiului din Kosovo: o demonstrație a azimutului luat de România, adăugat la Raportul UE care tocmai recomandase începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Trei luni mai târziu, în ianuarie 1999, a cincea mineriadă bulversa țara și era pe cale să se transforme într-un război civil, prin concursul unor ofițeri superiori din Ministerul de Interne, eliminați din ecuație în ultimul moment.

Apoi, în 2007, după ce România tocmai devenise oficial membră a UE și se pregătea să organizeze summitul NATO de la București, președintele țării a fost suspendat de opoziția de atunci (PNL, PSD, PRM, UDMR și partidul fondatorului Antenelor). Televiziunile de știri controlate de personaje cu interese politice imediate au susținut criza politică în care se adâncea România, la fel cum făcuseră majoritatea cotidianelor în perioada 1996-2000. Pare că țara merge cu ochii închiși pe marginea prăpastiei de 30 de ani și din când în când cineva îi dă un brânci, dar ea își regăsește echilibrul în ultimul moment.

Florin Cîțu, Klaus Iohannis și PNL, folosindu-se de propria logică sau împinși, poate, de argumentele altora, încep să intre în scenariul de acum aproape 25 de ani, care ar putea să-i facă pe liberali nesemnificativi. În schimb, PSD crește și AUR devine tot mai influent.

De ce ar provoca Florin Cîțu și PNL o criză majoră în primul an de mandat, în care guvernul are de obicei suficientă susținere pentru a pune în aplicare cele mai importante reforme? De ce s-ar discredita fără motiv? De ce Klaus Iohannis, care și-a dorit atât de mult un executiv al lui, l-a dinamitat imediat ce i s-a ivit ocazia? E de vină sistemul sau în joc sunt mize mici, orgolii, avantaje personale, revanșe inutile? Pe scurt, marii actori ai crizei s-au gândit la orice, dar nu la interesul național.
Deutsche Welle