De la „noi muncim, nu gândim”, trecând prin ”așa ne cere Nato”, la ”așa ne obligă Uniunea Europeană”

Joi, 04 Noiembrie 2021, ora 13:372796 citiri
De la „noi muncim, nu gândim”, trecând prin ”așa ne cere Nato”, la ”așa ne obligă Uniunea Europeană”

Un public se transformă în națiune sau în comunitate locală doar atunci când și-a format și își exercită o gândire colectivă independentă. Când nu trebuie să mai vină nimeni să le spună cum e în altă parte și să facă și ei la fel, dacă vor să le meargă bine.

Citeste toate textele scrise de Hari Bucur Marcu pentru Ziare.com

Când nu mai contează cum e la alții și nici ce zic alții despre ei, membrii acelui public.
Desigur, experiența altora e valoroasă, esențială chiar. Desigur, nicio decizie colectivă informată și produsă de o gândire colectivă independentă nu poate face abstracție de deciziile similare luate de alte națiuni sau colectivități locale și mai ales nu poate face abstracție de consecințele acelor decizii, care pot servi oricând ca lecții pe pielea altora.
Gândirea independentă, fie ea individuală sau colectivă, presupune cu necesitate existența în mintea individuală sau colectivă a unui aparat critic funcțional. Ceea ce presupune, mai departe, o cultură suficient de dezvoltată, precum și instrumente calibrate de cunoaștere, înțelegere și valorificare a informațiilor din alte surse, despre realitățile proprii acelei colectivități sau de la alții.

Fără preluare critică, orice informație despre cum e la alții, despre cum au făcut alții și mai ales despre ce cred alții că ar fi bine să facem noi devine o directivă, un ordin, o poruncă pe care suntem chemați să o îndeplinim întocmai, fără să gândim asupra ei. De unde rezultă că nici vorbă despre gândire de orice fel, la nivelul minții noastre, d-apoi despre gândirea independentă, în colectivitatea din care facem parte.
Acel „noi muncim, nu gândim”, de acum trei decenii arăta cum era structurată mintea colectivă a nației române, la acea vreme. Erau decidenții și erau executanții. Aceștia din urmă îi creditau pe decidenți că știu ce fac. Că au ei informații complete și credibile despre starea și mersul lucrurilor asupra cărora se pronunțau prin decizii. Că au habar despre cum trebuie făcut și că mai și urmăresc binele general.

Tata, inginer mecanic de avioane, adică cel care făcea ca un morman de metale să poată zbura peste munți și văi, și care îi cunoscuse din proximitatea imediată pe cei mai înalți demnitari comuniști, cărora le dădea avioanele la zbor, refuza să comenteze critic vreo decizie anunțată la televizor, pe vremea sloganului de mai sus (noi muncim, nu gândim), argumentând: trebuie că știu ei ce fac, de fac așa. De unde și corolarul: dacă așa a zis la televizor, atunci așa trebuie că este!

Culmea era că decidenții pe care îi vedeam la televizor și cărora tata și întreaga sa generație le dădea credit nelimitat de competență și probitate în deciziile despre soarta nației și a statului pe care nația îl populează mă întrebau pe mine, în prima jumătate a anilor 1990, ce e ăla interes național? Ce e ăla centru de gravitație în planificarea strategică? Ce înseamnă transparență? De ce trebuie să publicăm bugetele? Și multe altele la fel.
Apoi au început să își justifice deciziile cu „așa ne cere NATO”, iar mai târziu, cu „așa ne obligă Uniunea Europeană”. Înainte de a intra în aceste organizații internaționale. Se ajunsese cu argumentul ăsta până acolo, încât, la un moment dat, lucram cu decidenții români așa: mă duceam la consultanții străini și le ziceam că dacă tot sunt ei de acord că ceea ce spuneam eu era cea mai bună soluție la ceea ce avem noi de rezolvat, la nivel național sau la nivelul apărării naționale, atunci să le spună decidenților de top români că soluția asta vine de la ei, nu de la mine. Asta, în condițiile în care soluția propusă de mine era întotdeauna una perfect explicabilă și rezultase din metodă solidă de prelucrare a unor informații pertinente.
După ce am intrat în NATO, ca aliați, mi-a fost extrem de greu să le explic decidenților că noi suntem acum NATO și că noi trebuie să decidem pentru noi și pentru restul alianței, unde deciziile se iau doar prin consens.
Și nu numai decidenților mi-a fost greu să le explic, ci și publicului suveran, care se păstra la nivelul de ei muncesc, nu gândesc, deși nu se prea mai omorau nici cu munca.
Unde am ajuns de atunci și până astăzi sper că puteți înțelege și singuri. Cât despre înțelegerea la nivelul minții colective naționale, eu am abandonat de mult orice speranță.

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News