Absența sfetnicului străin sau cum și-au făcut de cap agenții serviciilor comuniste la începutul democrației ”originale”

Joi, 25 Noiembrie 2021, ora 09:082531 citiri
Absența sfetnicului străin sau cum și-au făcut de cap agenții serviciilor comuniste la începutul democrației ”originale”

Una dintre cele mai serioase crize, dacă nu chiar cea mai serioasă, pe care le-a traversat lidershipul politico-administrativ imediat post-decembrist, a fost puținătatea, aproape spre absență completă, a expertizei occidentale, în rândul staff-urilor românești.

Citeste toate textele scrise de Hari Bucur Marcu pentru Ziare.com

Pe vremea aceea, demnitarii români de rang înalt (președinte, premier, miniștri), care erau și ei foști demnitari comuniști de rang mai mic, știau despre Occident doar din ce apucaseră să vadă pe timpul vizitelor de lucru, precum și din ce le spuneau spionii români trimiși în Occident, ori șefii acestora, de la București, aceștia din urmă de regulă nefamiliarizați cu subiectul decât tot din sursele de la fața locului.

Problema (pe care doar inițiații o știau) cu acele surse, adică cu spionii noștri la occidentali, era că săracii nu aveau nici ei habar de prea multe. Unii nu știau nici măcar limba locală, majoritatea nu știau nici măcar substanța elementelor de bază ale culturii occidentale în general sau ale culturii occidentale cu specific național, deoarece ei nu trăiau efectiv în mijlocul publicului de la fața locului.
Spionii noștri, fie că erau oficiali, fie că erau sub acoperire, trăiau retrași, se spionau unul pe celălalt, nu legau prietenii cu localnicii, de frică să nu se zică despre ei că pactizează cu inamicul, nu ieșeau în public decât la recepțiile oferite de celelalte ambasade și își făceau „rețeaua” preponderent dintre ce români exilați pe acolo găseau ei dispuși să creadă că, dacă nu lucrează cu ei, s-ar putea să le facă cineva rău, dacă nu lor, atunci celor rămași acasă. Adică, se bazau mai degrabă pe românii șantajabili, mai ales moral, de pe acolo, decât pe localnicii get-beget, care ar fi putut să îi orienteze în materie de cultură, civilizație și mentalități aborigene.

În afara acestor surse, guvernanții români de top, din primii ani post-decembriști, nu se puteau baza mai pe nimeni, pentru a primi estimări despre ce reacție vor avea occidentalii la deciziile strategice pe care erau ei pregătiți să le ia în România.
Și desigur, guvernanții noștri habar nu aveau despre intențiile reale ale avansurilor, propunerilor de asistență și ofertelor directe pe care omologii lor occidentali le făceau cu fiecare ocazie în care se întâlneau, ori prin reprezentanțele diplomatice străine, la București. Oare erau sincere, ori erau ascunse, aceste intenții?

Se ajunsese chiar să se întrebe românii noștri ce vor să zică de fapt străinii occidentali, când le zic câte o chestie despre care ei nu aveau habar ce înseamnă de fapt.
Așa că nici nu a fost vreodată vorba ca occidentalii înșiși să devină sursă de cunoaștere a modului de gândire, a mentalităților, a culturii și civilizației occidentale, pentru demnitarii români de cel mai înalt rang.
De aceea a fost foarte important ca între acești demnitari români să se afle unii care au mai avut treabă cu Occidentul și care prezentau totodată garanții biografice că nu aveau cum să trădeze cauza națională.
Altfel, fiecare nou absolvent român al unei școli din Occident (care nu fusese selecționat și trimis în misiune acolo) a fost privit cu suspiciune că, cel mai probabil, a fost convertit/întors/captat/cumpărat/convins/re-educat de occidentali în favoarea lor și implicit în defavoarea guvernanților români, adică în defavoarea statului român, adică în defavoarea națiunii române (deoarece orice guvernant român, de atunci și de azi, este convins că el e statul, iar statul e națiunea).

Această situație concretă și de lungă durată istorică a făcut ca guvernanții români și mai ales deciziile luate de ei să fie sub un control natural al serviciilor care mai aveau ceva habar despre Occident, în condițiile în care a fost clar din primul moment de după destrămarea Uniunii Sovietice că viitorul României nu poate fi decât unul occidental.
Control ce a inclus și politica de cadre, desigur. Așa că atunci, ca și astăzi, avem între demnitari mulți care provin din servicii ăstea de informații interne și externe, ori sunt „creația” serviciilor, ori sunt sub un control mai riguros ori mai relaxat al acestora, cu precădere în domeniile publice de maximă integrare euro-atlantică.
Ceea ce, deși nu este niciodată recomandabil, nu e neapărat rău, în esență, cu condiția ca aceste servicii să fie loiale națiunii române, să fie pătrunse de patriotism nedezmințit și să se situeze voluntar în serviciul exclusiv al poporului român suveran.
Doar că cine ne poate spune că așa sunt ele, serviciile de informații, atât cele de stat cât și cele privat (izat) e? Când cei care ar trebui să le controleze și să le supravegheze democratic sunt la cheremul lor? Dacă nu toți, măcar o bună parte dintre ei? Partea aia care contează.
Nu asta ar fi cea mai serioasă problemă. Cea mai serioasă problemă este că, deoarece serviciile necontrolate democratic funcționează pe bază de agenți acoperiți, de colaboratori, de informatori și de simpatizanți voluntari, planează la modul cel mai natural o suspiciune rezonabilă a publicului național că oricare dintre demnitarii noștri, dacă nu toți, se află sub comanda, sub controlul, sub supravegherea sau la mâna serviciilor ăstora necontrolate democratic.

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News