UE - speranţa unei vieţi mai bune sau un vis prea frumos pentru români

Joi, 23 Decembrie 2021, ora 06:00 3438 citiri

Din 2004 când exista speranţa că vom intra în UE, am crezut că vom începe şi noi cei din Est, un nou capitol, în care, pentru marfa care o punem la dispoziţie - forţa de muncă – vom primi o justă valoare monetară, ca în ţările din vestul Europei, pe care le-am vizitat după 1990 şi în care am văzut lucruri care mă umpleau de invidie.

A venit şi momentul 2007 când de jure eram membri ai UE, dar de facto eram incluşi intr-o categorie prin care drepturile de membru al UE erau diferite de cele ale celor mai vechi. Nu este semnificativ acum din ce cauză am fost trataţi în acest mod şi nici dacă negociatorii noştri au cedat mai mult decât era posibil astfel că acceptul de intrare să nu mai fie amânat încă o dată. Asta istoricii vor stabili, cândva, dacă au făcut bine sau rău.

Pe măsură ce timpul a trecut, restricţiile s-au înmulţit, unele şi cu ajutorul cozilor de topor de la noi, accesarea de fonduri europene pentru dezvoltare era, pe lângă condiţiile impuse de Comisia Europeană, căpuşată la nivel guvernamental prin tot felul de piedici birocratice. Aş fi prea tupeist dacă aş afirma că ar fi existat un sistem informatic pus la punct pentru derularea avizării proiectelor de atragere a fondurilor europene, dar agenţiile si autorităţile care se ocupau de aceste avize prosperau, fără ca scopul înfiinţării lor sa fie măcar pe jumătate atins. Valoarea totală a fondurilor atrase şi încasate spune totul, cca. 28% fonduri de coeziune si 35% fonduri de dezvoltare.

Târâş, grăpiş, cu mai multe nerealizări decât fonduri atrase, unele nerambursabile, dar cu taxa anuală de membru la zi, s-a reuşit să depăşim 1000 mld. Lei la PIB, asta fără ca nivelul de trai să crească in acelaşi raport ca şi creşterea PIB.

Institutul Naţional de Statistică ne comunică, după un an, de obicei, care este productivitatea muncii pe domenii de activitate şi constată că nivelul este foarte scăzut comparativ cu ţările vestice. Guvernanţii se uită la aceste cifre şi nu fac din asta un motiv de mobilizare naţională pentru găsirea de soluţii şi modificarea stării de fapt, din diverse motive – incompetenţă, dezinteres, lipsă de pregătire profesională,etc – lăsând cetăţenii care-si vândă forţa de muncă la cheremul angajatorilor, fără prea mari şanse să primească un venit decent pentru munca lor. Din această cauză vedem declanşări de conflicte spontane -ca cel de la CFR Calatori SA – proteste al unor categorii care, prin natura profesiei, nu pot face greve şi exemplele pot continua.

Necazul economiei de piaţă din România, după părerea mea este că managerii, de la întreprinderi de stat sau private, mulţi instruiţi în sistemul centralizat de stat, neavând nici un sprijin de la mediul academic sau de la autorităţile coordonatoare, să înveţe şi să aplice metode si principii consacrate în economia de piaţă, nu au asigurat angajaţilor mijloacele necesare pentru creşterea productivităţii – datoria lor pincipală – fie că nu vor sau nu ştiu. Iar autorităţile de reglementare si control sunt impănate de sinecurişti din tot spectrul politic. Nu am văzut un ministru de finanţe sau de la Muncă să convoace consilii interdisciplinare şi să analizeze de ce peste 1.58 milioane de angajaţi sunt pe salariul minim. Şi nu numai să analizeze ci şi să dispună masuri de reglementare sau fiscale, prin care angajaţii să fie promovaţi în raport cu efortul lor fizic şi intelectual, punându-le la dispoziţie unelte, dispozitive, utilaje mai performante, cu care randamentul lor la locul de muncă să crească. Numai aşa n-o să mai vedem la TV cum se scoate apa cu lopata dintr-o groapă din carosabil, n-o să mai avem surpriza să mergem la gară şi trenurile să nu circule,etc.

Sunt bucuros să remarc hotărârea d-lui Ministru al Finanţelor - Adrian Câciu – în decizia de a introduce in Bugetul de Stat limitarea la maximum 2 ani pentru plata angajatilor cu salariul minim. În orice stat, care se respectă, salariul minim pe economie este pentru forţa de muncă necalificată.

După 15 ani de la intrarea în UE, în 2022 salariul minim brut tarifar pe oră va creşte de la 13.58 lei la 15.05 lei, asta duce la un tarif în Euro (curs 4.9498) de 3.04 Euro/oră.

Când am lucrat la un proiect de construcţii, prin 1998, cercetând devizul de manopere, am dat de o frază ciudată pentru mine – lucram in publicitate – şi anume: Cărat pământ cu roaba la 20 m – tariful reglementat de legiuitor pentru această operaţie era de 3.20 USD/oră net.

Despre justeţea preţului manoperei de la acea vreme nu am nici un comentariu. Orice muncă prestată, mai ales dacă cere si efort trebuie plătită. Dar nu cred ca prestatiile a 1,58 milioane pot avea ceva asemănări cu prestaţia unui angajat necalificat cu roaba. Şi oricum acela din 1999 era avantajat faţă de cei cu salariu minim din 2022, pentru că la el era venit net la care se mai adăugau indirecte, TVA. Oricum cerând să-l cunosc şi eu pe cel platit cu acea cotă de deviz, nu am primit nici un răspuns.

Deci nu cred că cei 28% cât reprezintă cei 1,58 milioane de salariaţi, sunt necalificaţi.

Doru Sinca este de profesie inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, in prezent pensionar

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News