De ce nu poți face ”o țară ca afară” impozitând sărăcia. Paradoxurile unei economii promițătoare conduse de politicieni fără viziune

O primă condiţie ca să poţi dezvolta o ţară este să aloci resurse, din impozite pe salarii, pe bunuri, diverse taxe si ce nu poţi acoperi din incasări, se rezolvă din împrumuturi.

Nu poţi face alocări serioase de buget la sănătate, apărare, infrastructură, digitalizare, pensii, alocaţii, cu impozitele a 28% din masa de salariaţi plătiţi cu salariul minim pe economie. Şi n-am văzut nici un ministru, fie de la muncă sau din finanţe, care să-si stabilească vreun program de reglementări prin care să forţeze companiile să-şi eficientizeze BVC-ul, să redimensioneze structura de personal după ce au fost dotaţi cu tehnică nouă, modernă. Pentru că de dotări au existat fonduri – investiile, atat de dragi d-lui Florin Câţu care pune acum condiţii, uitând probabil că a avut timp doi ani să ne arate că este empatic cu dificultăţile prin care am trecut ca naţiune, fiind ocupat cu alocările la investiţii şi cu formalităţile pentru împrumuturi externe.

Şi la final de analiză, inclusiv pe partea de taxare a muncii, să cheme partenerii sociali – sindicatele – şi să ajungă la un consens, strict necesar pentru implementarea rapidă a măsurilor . Toate cu un singur scop – cresterea productivităţii muncii care să conducă la salarii minime de 6-7 Euro/oră prin care veniturile la bugetul statului se dublează dar şi nivelul de trai va cunoaşte o imbunătăţire substanţială. Ca marfă, forţa de muncă trebuie reapreciată în economia de piaţă, pentru că nu poţi avea preţuri comparabile la utilităţi -energie, gaze – plătind toate acestea cu salariu mai mic de 3-4 ori decât al partenerilor europeni.

Nu încerc să dau vina pe INS că indicatorii legaţi de productivitate sunt aşa de scăzuţi. Eu ca simplu ceăţean nu cred că un angajat din tări cu tradiţie in industrie, poate lucra de 3-4 ori mai mult decât cel de la noi. Pentru că aşa arată fluturaşul de salariu. Şi nu cred că este corect. O spun pentru că am lucrat in industrie şi inainte de 1989 şi la o transnaţională importantă după anii 2000, unde cu aceiaşi oameni care i-am avut ca stagiar în anii 80, în anii 2000 am realizat lucrări pe care partenerii străini nu credeau că le vom finaliza. Şi salarizarea muncitorilor aici în România, era cu cca. 10% mai jos decât a omologilor lor din ţara de origine a companiei. Aşa am crezut eu că ne pregătim de integrarea în UE. Un vis.

Contemplăm în stil mioritic – “aşa a fost să fie” – faptul că peste 4 milioane de conaţionali si nu dintre cei slab pregătiţi, au plecat şi nu se mai gândesc să se întoarcă. Nu e numai vina guvernanţilor, mai sunt si antreprenorii lacomi de profit care au ţinut pieţe importante ca cea a construcţiior, a infrastructurii, la nivele foarte joase de salarizare, generând prin asta probleme sociale – după o lună de muncă abia reuşesc să-şi platească facturile – piata forţei de muncă golindu-se cu fiecare lună care trece.

Imobilismul celor de la putere si lipsa unei perspective încurajatoare nu fac altceva decât să adâncească problemele sociale, cauze ale destrămării multor familii, copii crescuţi de bunici sau rude. Cumul de nereuşite care au ţinut în loc dezvoltarea infrastructurii, fără de care greu sunt convinşi investitorii să vină în România.Şi pentru că cererea de forţă de muncă este mai mare decât oferta, s-au creat deja culoare de aducere a personalului lipsă din Nepal, Vietnam, Pakistan, etc.

Dacă aceştia erau calificaţi şi pregătiţi în munca pentru care au fost aduşi, tot mai era ceva. Nu sunt eu în măsură să expun problemele care le are un angajator care se aventurează intr-o asemenea întreprindere, dar sunt sigur că dacă ar fi întrebaţi, vă vor dezvălui lucruri greu de imaginat. Şi costuri care sigur depăşesc salariul minim pe economie. Nu înţeleg de ce nu au fost găsite soluţii ca sumele cu care sunt plătiţi expaţii, să fie acordate românilor (cum îi alintă clasa politică pe semenii lor).

Sarcina extrem de grea a Guvernului pe 2022 ar fi să reuşească să reducă exodul de forţă de muncă, prin politici fiscale care să permită o majorare importa.ntă a veniturilor angajaţilor, încât să îi determine să rămână acasă. Nu se va întâmpla asta la 400 Euro salariu net. Niciodată. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor s-a realizat şi accesul la informaţii, mult mai rapid. Tinerii nu mai au răbdare să aştepte 5-10 ani până să obţină un venit decent. Şi mulţi dintre ei chiar sunt capabili şi cu îndrumare profesionistă pot excela în domenii cu valoare adăugată mare – tehnologia informaţiei, medicină, agricultură. Ultimul este domeniul care ar trebui să preocupe pe toţi din zona deciziilor pentru că reprezintă o sursă imensă pentru naţiunea română, care trebuie exploatată inteligent, cu mijloace moderne, pentru că nimic nu e mai este mai important decât hrana.

Cârcotaşii ar putea obiecta şi ar spune că apa e mai importantă. De acord, pentru viaţă, da, dar pentru economie, produsele agricole, alimentele, fructe şi vegetale sunt valută forte pentru orice naţiune. Deficitul bugetar n-ar fi aşa de mare dacă am fi reusit să mobilizăm zonele agricole importante, să-i sprijinim cu subvenţii şi prin metode specifice domeniului să-i sprijinim să-şi vândă mărfurile fără a fi spoliaţi de samsarii răsăriţi ca melcii după ploaie, sufocând iniţiativa gospodarilor de bună credinţă.

De asta spun că va fi greu, dar trebuie început, dacă dorim cu adevărat o ţară ca afară.

Şi mă bucur să văd că la Finanţe şi la Muncă sunt profesionişti care ştiu ce au de făcut.

A doua condiţie să dezvolţi o ţară este să colectezi ce s-a stabilit prin Bugetul de Stat şi legislaţia aplicabilă. Procente de 27-28% grad de colectare arată slăbiciunea Statului, moment în care încrederea instituţiilor financiare externe începe să se clatine. Şi asta se traduce în dobânzi mai mari la creditele luate, pentru că în lumea în care noi suntem membri, slăbiciunea, incapacitatea de a impune legea pentru toţi, duce la pierderea respectului şi greu îl recuperezi.

Nivelul de salarizare al celor de la ANAF este de excepţie, ar fi de dorit ca şi rezultatele să fie de excepţie. Nu cred că un diplomat strain ar risca să facă presiuni subiective, dacă n-ar ştii că se obişnuieşte.

Pentru asta este nevoie ca în spatele celor de la ANAF să fie oameni puternici, temerari, care să nu se sperie de o adiere de vânt ca de o furtună. Şi cred că dl. Câciu este un asemenea om.

In concluzie, şanse ca în 2022 să marcăm anul de cotitură în creşterea nivelului de trai sunt şi nu puţine, pentru că nici o naţiune nu prosperă decât dacă e fericită.

Şi, din păcate, fericirea costă, dar e aşa de placuta, încât merită sacrificiul pe care conducătorii nostri trebuie să-l facă, găsind soluţii la provocările teribile din anul care vine, pentru că istoria nu consemnează decât pe învingători.

Doru Sinca este de profesie inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, in prezent pensionar

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Subiectul despre care alianța de guvernare evită să vorbească în an electoral: „O situație mult mai gravă decât s-a anticipat”

Bugetul României a ajuns într-o stare critică, avertizează din ce în ce mai mulți economiști. Sarabanda scumpirilor pe bandă rulantă, majorarea taxelor și a impozitelor reflectă cel mai...

E oficial: Pensionarii vor avea bani de Paște. Anunțul ministrului Muncii

Pensionarii pot sta liniștiți, vor avea bani pentru Sărbătorile Pascale. Guvernul a decis joi, 25 aprilie, că pensiile vor veni în avans în luna mai atât pe card, cât și la ușă. În...