Vasile Pușcașu, campion olimpic la Seul 1988, povestește ce l-a motivat în carieră: “Neam de neamul meu nu ieșise din țară!”

Vasile Pușcașu (65 ani) este ultimul campion olimpic la lupte, pe care l-a dat România. S-a întâmplat tot pe continentul asiatic, la Seul, în 1988. Pușcașu se afla la a treia Olimpiadă, după Moscova 1980 și Los Angeles 1984. Aurul de la Seul a fost încununarea unei cariere de excepție pentru cel care a practicat lupte libere, la categoria 100 kg, la clubul Steaua Bucuresti.

In palmaresul său mai sunt 12 centuri de campion national, o medalie mondială de argint, în 1987, două medalii mondiale de bronz, în 1977 și 1979, un argint la CE din 1987 și două locuri trei la CE din 1978, respectiv 1979.

Vasile Pușcașu este Maestru Emerit al Sportului, iar in 2000 i-a fost conferit Ordinul national “Pentru Merit” in grad de cavaler.

Seul 1988, cel mai bun moment al carierei pe care ați avut-o. Se anunța acea medalie?

La Moscova in 1980 am terminat pe locul 6, apoi a venit Olimpiada de la Los Angeles 1984, unde am ratat o șansă mare, pentru că acolo nu erau rușii, iar noi cu rușii ne băteam. Am pierdut în semifinale în fata unui sirian, un student care trăia prin America, pe care l-am luat de sus. L-am condus cu 6-1 și am zis că e gata, am câștigat, așa că m-am relaxat și am pierdut. A fost o înfrângere dureroasă pentru mine, pentru că aveam o oportunitate bună, în absenta delegațiilor din țările comuniste. Cumva se anunța însă medalia de peste patru ani.

Era ultima șansă a carierei?

Da, era cam ultima mea șansă. 32 de ani, nu mai puteam să o duc mult din punct de vedere sportiv. Acolo mi s-a întâmplat ce am pățit eu la Los Angeles în 1984, dar în sens pozitiv.

Adica?

Rusul Leri Khabelov, care era de fapt georgian, era campion mondial și european, eu vice-campion. În 1987 mă bătuse măr, în ambele finale, 12-0 și 16-0. Scor de maidan. Va dați seama că pornea ca favorit cert. Se și bucura ca am ajuns eu în finală, deoarece în semifinale am trecut de un american, iar el cu americanul avea o rivalitatea grea, mai ales în contextul acela politic de dinainte de 1990.

“Am câștigat cu 1-0 ca italienii la fotbal”

Si ce s-a întâmplat?

Domne, l-am vazut de la încălzire că era relaxat, nici nu transpirase și atunci am zis că dacă nu-l las să pună mâna pe mine am o șansă mare. L-am alergat non stop și l-am prins o data. Am câștigat cu 1-0, ca italienii la fotbal. A fost singura lui înfrângere notabilă. Khabelov avea să câștige aurul patru ani mai târziu, la Olimpiada de la Barcelona.

Cât ați muncit pentru acel aur?

16 ani, păi m-am apucat la 16 ani de lupte și am câștigat aurul la 32, apoi m-am lăsat că nu mai aveam motivație.

De ce nu mai aveați?

Știți cât stăteam noi în cantonament? 10-11 luni pe an, aveam două zile libere pe lună să mergem la familii. Stăteam la Piatra Arsa și câte 3 luni legate. Dimineața ne făceam înviorarea la 7 cu o alergare până la Babele și înapoi, după amiaza antrenament fizic. Făceam forță cu 30.000 de kilograme pe zi. Trei vagoane îmi stăteau în mâini. In 1988, pe 9 iunie mi s-a născut băiatul. Eram la Piatra Arsă, m-au sunat socrii să mă duc acasă. M-am dus pe jos până în Sinaia, apoi cu trenul la București să-l declar, iar seara înapoi în cantonament. Aceasta era viața noastră atunci, sport, sport si iar sport. N-aveam altceva. La 32 de ani, cu familie deja, nu m-ai puteam mental să trag.

Ce ați primit pentru acel titlu olimpic, o casă, o mașină?

Fugi de aici! Am luat 16.000 de lei, un sfert de Dacie. După ce mi-am cinstit toate rudele și prietenii nu am rămas cu mai nimic. Ce casă, ce mașină? Eram încadrat ofițer la Steaua, aveam 3500 de lei salariu, ăia erau banii. Nu zic nu, aveam avantaje, o duceam bine ca sportiv, dar nu comparăm cu banii de acum nici în vis. Cea mai mare bucurie a mea a fost că puteam pleca afară, de asta m-am și ținut la lupte.

Cum așa?

Simplu, neam de neamul meu din Bârsănești nu fusese plecat de țară. După ce am ieșit campion la juniori m-au trimis în Polonia. Am fost atât de încântat că am pașaport și că ies din țară, încât am zis: Gata, la lupte rămân! Ulterior, m-am bucurat și mai tare că am putut să văd lumea, mergeam la concursuri, era frumos.

Și totuși, cum ați ajuns la lupte?

De când mă ştiu am fost un tip mai voinic, dar la început am jucat fotbal, ca toți copiii, la Chimia Onești. La lupte am ajuns după ce acasă, în comuna mea natală, s-a organizat Campionatul National de Trântă. M-am dus și eu, pentru că se dădeau premii: un tricou și o carte. În plus, dădea foarte bine să te vadă fetele cât ești de puternic, iar dacă mai și câştigai, erai vedeta satului. Am trecut fără probleme de faza locală și judeţeană și m-am calificat la cea pe țară. Acolo însă n-am mai câştigat nimic, pentru că deja erau mulți sportivi de performanţă, dar m-a remarcat un arbitru care era și antrenor la CSM Onești. Mi-a zis că-s talentat şi ar fi bine să vin la antrenamentele de lupte. La început, vreo două luni, m-am dus din curiozitate, seara după ore. Apoi, antrenorul m-a întrebat dacă nu vreau să merg în deplasare la Constanţa la Campionatele Naționale de juniori. Când am auzit că e rost de plimbare, mai ales că era vorba de mers la mare, unde eu nu fusesem niciodată până atunci, am acceptat fără nici o ezitare. Culmea este că am ieșit campion, deși nu se împliniseră trei luni de când mă apucasem de lupte.

“N-am vrut să plec din țară “

Sportul a contribuit și la educația dumneavoastră?

Fără discuție. Luptele au reprezentat șansa ca eu, un băiat dintr-o familie modestă, să pot ajunge cineva. Evident, prin muncă.

Cine v-a fost model în carieră?

Fostul multiplu medaliat olimpic, mondial și european Vasile Iorga. Am învățat multe de la el atât ca sportiv, cât și ca om, pentru că a fost o persoană deosebită.

N-aţi fost tentat să plecaţi să antrenaţi în străinătate?

Nu. Am avut oferte din Italia, Grecia, Germania, dar în afară de faptul că nu mă luau şi cu familia, nici avantajele materiale nu erau spectaculoase, aşa că am preferat să rămân în ţară.

Aţi fost afectat din punct de vedere fizic pe timpul carierei?

Din fericire, n-am avut accidentări semnificative. Mai mult de o întindere sau de o luxație la un deget, un cot sau o mână nu am avut. Într-adevăr, luptele sunt un sport care te uzează.

Ce le recomandați luptătorilor români care vor fi la Tokyo?

Să creadă. Cu pregătirea asta, cu virusul, lucrurile s-au schimbat și totul e posibil. Trebuie să aibă curaj să să creadă în ei. Capitolul psihic e cel mai important. Eu mă motivam singur, așa să facă și ei. Nu mergi la olimpiadă ca la nuntă, ci ca la război.

• 7 campioni olimpici are România: Vasile Pușcașu (1988), Vasile Andrei (1984), Ion Draica (1984), Ștefan Rusu (1980), Nicolae Martinescu (1972), Gheorghe Berceanu (1972), Dumitru Pârvulescu (1960)

• Ultima medalie olimpica românească a fost cucerita de Albert Saritov, bronz la Rio 2016.

• În total, România are 34 de medalii olimpice la lupte: 7 de aur, 8 de argint, 19 de bronz

• Cinci sportivi vor concura pentru România la Tokyo: Alin Alexuc Ciurariu, Albert Saritov, Alina Vuc, Andreea Beatrice Ana și Kriszta Incze

O cubaneză a obținut cel mai bun rezultat al României la Campionatul European

Sportiva română de origine cubaneză Amanda Zuaznabar-Torres s-a clasat pe locul 7 la cat. 63 kg, vineri, la Campionatele Europene de judo de la Zagreb (Croaţia). Amanda Zuaznabar-Torres a...

Veste mare pentru cei mai săraci români. Care va fi salariul minim net din 2025

Mai mulți bani pentru cei mai săraci dintre români, din 2025. De la 1 ianuarie anul viitor, niciun român nu va încasa un venit mai mic de 500 de euro net („în mână"), adică 2.500 de lei,...