Nouriel Roubini, supranumit ”profetul crizei”, avertizează: „Mama tuturor crizelor economice se profilează”

După ani de politici fiscale, monetare și de credit extrem de laxe și declanșarea unor șocuri negative majore ale ofertei, presiunile stagflaționiste pun acum presiune asupra unui munte masiv de datorii din sectorul public și privat.

”Mama” tuturor crizelor economice se profilează, iar factorii de decizie politică nu pot face nimic în privința asta, scrie economistul Nouriel Roubini pentru Project Syndicate.

Economia mondială se îndreaptă spre o confluență fără precedent a crizelor economice, financiare și a datoriilor, ca urmare a exploziei deficitelor, împrumuturilor și efectului de pârghie din ultimele decenii.

În sectorul privat, muntele datoriilor include pe cel al gospodăriilor (cum ar fi ipoteci, cărți de credit, împrumuturi auto, împrumuturi pentru studenți, împrumuturi personale), întreprinderilor și corporațiilor (împrumuturi bancare, datorii cu obligațiuni și datorii private) și al sectorului financiar (pasive ale instituțiilor bancare și nebancare). În sectorul public, include obligațiuni guvernamentale centrale, provinciale și locale și alte datorii formale, precum și datorii implicite, cum ar fi pasivele nefinanțate din schemele de pensii cu retribuire și sistemele de asistență medicală – toate acestea vor continua să crească pe măsură ce societăţile îmbătrânesc.

Privind doar datoriile explicite, cifrele sunt uluitoare. La nivel global, datoria totală a sectorului privat și public ca pondere din PIB a crescut de la 200% în 1999 la 350% în 2021. Raportul este acum de 420% în economiile avansate și de 330% în China. În Statele Unite, este de 420%, ceea ce este mai mare decât în ​​timpul marii crize economice din 1929 – 1933, cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”, și după al Doilea Război Mondial, scrie Nouriel Roubini.

Desigur, datoria poate stimula activitatea economică dacă împrumutații investesc în capital nou (utilaje, locuințe, infrastructură publică) care oferă venituri mai mari decât costul împrumutului. Dar multe împrumuturi sunt pur și simplu pentru a finanța cheltuielile de consum peste venitul cuiva în mod persistent – ​​și aceasta este o rețetă pentru faliment. Mai mult decât atât, investițiile în „capital” pot fi, de asemenea, riscante, indiferent dacă împrumutatul este o gospodărie care cumpără o casă la un preț umflat artificial, o corporație care încearcă să se extindă prea repede indiferent de profituri sau un guvern care cheltuiește banii pe „elefanți albi” (proiecte de infrastructură extravagante, dar inutile).

Un astfel de supraîmprumut are loc de zeci de ani, din diverse motive. Democratizarea finanțelor a permis gospodăriilor cu venituri limitate să finanțeze consumul prin datorii. Guvernele de centru-dreapta au redus în mod persistent taxele fără să reducă și cheltuielile, în timp ce guvernele de centru-stânga au cheltuit generos pentru programele sociale care nu sunt finanțate în totalitate cu taxe suficiente mai mari. Iar politicile fiscale care favorizează datoria în detrimentul capitalurilor proprii, încurajate de politicile monetare și de credit ultra-lax ale băncilor centrale, au alimentat o creștere a împrumuturilor atât în ​​sectorul privat, cât și în cel public.

Anii de relaxare cantitativă (QE) și relaxarea creditelor au menținut costurile îndatorării aproape de zero și, în unele cazuri, chiar negative (ca în Europa și Japonia până de curând). Până în 2020, datoria publică cu randament negativ echivalent în dolari era de 17 trilioane de dolari, iar în unele țări nordice, chiar și creditele ipotecare aveau rate nominale negative ale dobânzii.

Explozia ratelor de îndatorare nesustenabile a susținut „zombi insolvabili“

Explozia ratelor de îndatorare nesustenabile a implicat că mulți debitori – gospodării, corporații, bănci, guverne și chiar țări întregi – „zombi” insolvabili, care erau susținuți de rate scăzute ale dobânzilor (care le mențineau costurile de deservire a datoriei la nivel de gestionare). Atât în ​​timpul crizei financiare globale din 2008, cât și în timpul crizei COVID-19, mulți agenți insolvenți care ar fi dat faliment au fost salvați prin politici cu dobânzi zero sau negative, QE și salvări fiscale directe.

Dar acum, inflația – alimentată de aceleași politici fiscale, monetare și de credit – a pus capăt acestei zone financiare a morților. Băncile centrale fiind nevoite să majoreze ratele dobânzilor în efortul de a restabili stabilitatea prețurilor, zombii se confruntă cu creșteri puternice ale costurilor datoriei. Pentru mulți, aceasta reprezintă un triplu șanț, deoarece inflația erodează, de asemenea, venitul real al gospodăriilor și reduce valoarea activelor gospodăriei, cum ar fi locuințele și economiile. Același lucru este valabil și pentru corporațiile, instituțiile financiare și guvernele fragile și cu efect de levier excesiv: se confruntă în același timp cu costuri de împrumut în creștere bruscă, scăderea veniturilor și scăderea valorii activelor, consideră Roubini.

Revenirea stagflației

Mai rău, aceste evoluții coincid cu revenirea stagflației (inflație ridicată alături de creștere slabă). Ultima dată când economiile avansate au experimentat astfel de condiții a fost în anii 1970. Dar cel puțin pe atunci, ratele datoriilor erau foarte scăzute. Astăzi, ne confruntăm cu cele mai grave aspecte ale anilor 1970 (șocuri stagflaționiste), alături de cele mai grave aspecte ale crizei financiare globale. Și de această dată, nu putem reduce pur și simplu ratele dobânzilor pentru a stimula cererea, subliniază analistul economic.

La urma urmei, economia globală este lovită de șocuri negative persistente pe termen scurt și mediu de aprovizionare, care reduc creșterea și cresc prețurile și costurile de producție. Acestea includ întreruperile pandemiei în privința forței de muncă și bunuri; impactul războiului Rusiei în Ucraina asupra prețurilor mărfurilor; Politica zero-COVID din ce în ce mai dezastruoasă a Chinei; și alte o duzină de șocuri pe termen mediu – de la schimbările climatice la evoluții geopolitice – care vor crea presiuni stagflaționiste suplimentare.

Spre deosebire de criza financiară din 2008 și de primele luni ale COVID-19, simpla salvare a agenților privați și publici cu politici macro laxe ar arunca mai multă benzină pe focul inflaționist. Aceasta înseamnă că va avea loc o aterizare dură – o recesiune profundă și prelungită – pe lângă o criză financiară severă. Pe măsură ce bulele de active izbucnesc, ratele datoriei cresc, iar veniturile ajustate în funcție de inflație scad în rândul gospodăriilor, al corporațiilor și al guvernelor, criza economică și prăbușirea financiară se vor hrăni reciproc.

Cu siguranță, economiile avansate care se împrumută în propria monedă pot folosi o criză de inflație neașteptată pentru a reduce valoarea reală a unor datorii nominale pe termen lung cu rată fixă. Având în vedere că guvernele nu sunt dispuse să majoreze taxele sau să reducă cheltuielile pentru a-și reduce deficitele, monetizarea deficitului băncilor centrale va fi din nou văzută drept calea celei mai mici rezistențe. Dar nu poți păcăli toți oamenii tot timpul. Odată ce duhul inflației iese din lampă – ceea ce se va întâmpla atunci când băncile centrale abandonează lupta în fața prăbușirii economice și financiare care se profilează – costurile nominale și reale ale împrumuturilor vor crește. ”Mama tuturor crizelor” de datorii stagflaționiste poate fi amânată, nu evitată, susține Roubini.

Vizita președintele României, Klaus Iohannis, în Coreea de Sud. Vor fi semnate colaborări pe apărare și energie nucleară

Preşedintele Klaus Iohannis va efectua, săptămâna viitoare, de luni până miercuri, o vizită oficială în Republica Coreea, la invitaţia omologului său, Yoon Suk Yeol, informează...

PNL și PSD așteaptă "clarificări" de la Cătălin Cîrstoiu, "în această săptămână". Când va fi anunțată decizia în privința candidatului la Primăria Capitalei

Preşedintele PNL, Nicolae Ciucă, a afirmat, joi seară, că, în acest moment, Cătălin Cîrstoiu este candidatul alianţei PSD-PNL, dar acesta trebuie să clarifice public toate aspectele care...