Lungul șir al subiectivităților în notarea elevilor din România. Gabi Bartic, BRIO: ”Accentul pus pe note e parte din cultura noastră legată de școală”

Advertorial
Vineri, 14 Ianuarie 2022, ora 13:40 14776 citiri
Gabi Bartic

Succesul elevilor din România se reduce adesea la notele din catalog, astfel că lupta nu se mai dă pentru dobândirea cunoștințelor, ci pentru obținerea unui rezultat cât mai apropiat de nota zece.

Se pun chiar și etichete în acestă bază: ”e un elev de nota zece”, sau ”e un elev de nota cinci”. Totuși, cât înseamnă cu adevărat acea notă, în condițiile în care nu există un sistem standardizat de notare. Auzim adesea că nu se pot compara elevii ce învață în mediul rural cu cei ce învață în mediul urban, iar într-un sistem educațional ideal ar fi un paradox, ținând cont că programa și materia sunt identice, dar în România este o realitate tristă.

Gabi Bartic, CEO Brio, a explicat pentru Ziare.com de ce mizăm atât de mult pe note, cum devine acest lucru o adevărată presiune, dar și cum ar trebui să fie o evaluare care să arate nivelul real al cunoștințelor.

Ziare.com: În școala românească se pune foarte mult accent pe note, există goana după nota 10, sau la polul opus goana după acel ”cinci, de trecere”. Care sunt standardele de evaluare a elevilor în România? Sunt bine definite, sau de multe ori sunt subiective?

Gabi Bartic: Accentul pus pe note e parte din cultura noastră legată de școală. Noi știm că la școală trebuie să „ai note bune”. Dacă mi-e permis să readuc în discuție întrebările pe care le primesc școlarii de la vecini, rude etc, cea mai frecventă e „Cum e la școală? Ai note bune?”. Nu știu să fi migrat curiozitățile comune brusc spre zona de cunoștințe. Și atunci da, presiunea e pe note. Să aibă copilul note bune e o confirmare a bunului parcurs școlar al acestuia. Și a succesului actului educațional.

Faptul că acum contează mediile din anii de studii atât la repartizarea la liceu cât și la admiterea la diverse facultăți pune o presiune încă și mai mare pe note. Deci, pe profesori. Punem presiune pe profesori să dea notele care ne sunt necesare într-un concurs de dosare și omitem din tot acest lanț cunoștințele elevului – care sunt cumva de domeniul „nice to have” – dar dacă ele nu-s, măcar să fie notele bune. Și atunci urmăm rutele care știm că funcționează: de ce să ne spunem propriile opinii despre un text literar dacă știm că ”10-le” se ia pe reproducerea întocmai a comentariului dictat la clasă? De ce să încercăm să înțelegem noțiuni și să jonglăm cu ele dacă reproducerea automată a lecției ne pune într-o poziție mai comodă față de profesorul care nu mai e nevoit să explice corelații, să găsească aplicații practice, ci să noteze acuratețea reproducerii lecției?

Și, revenind la standarde, e de domeniul evidenței că ele nu sunt unitare: nu e echivalent 8-ul de la o școală cu 8-ul de la altă școală, la fel cum 8-ul unui profesor nu e echivalent cu al altuia, la fel cum un 10 luat după 8 nu marchează neapărat progres, ci doar o altă măsurare subiectivă. Așadar, nu aplicăm aceleași standarde de evaluare și notare. Nu dăm subiecte de dificultate egală la teze, deci mediile nu pot fi comparate. DAR operăm cu toate aceste ambiguități pentru că, de fapt, nu avem standarde. Am fi putut avansa cu crearea și detalierea standardelor în notare (mai exact, ca să exemplificăm, ce trebuie să știe copilul de clasa a 6-a pentru 8 la Mate la finalul Semestrului 1?), dar am ratat un proiect necompetitiv (banii erau pe masă, trebuiau doar ceruți de autoritatea desemnată) pentru elaborarea acestor standarde anul trecut, în luna noiembrie. Așa că ne-am întors în punctul 0: nu avem standarde, acum trebuie să le elaborăm pe banii noștri, nu avem instrumente care să lucreze cu aceste standarde, așa că în orice fel am face notarea, ea e rezultatul unui lung șir de subiectivități. Și noi știm asta, profesorii știu asta, dar totuși insistăm să comparăm între ele niște note perfect ne-comparabile. Și facem asta în zone cu miză extrem de mare pentru elev, cum sunt admiterile la liceu sau facultate.

Ziare.com: Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației, a declarat că în perioada predării online notele maxime au crescut de 7 ori și că mai mult de jumătate dintre elevii României ar trebui considerați genii în baza acestor rezultate. Ce reflectă, de fapt, această creștere?

Gabi Bartic: Nu am văzut declarația – cred că acel „de 7 ori” e la fel de subiectiv, ca orice evaluare la noi. Dar da, știu că, deși e documentat că nivelul efectiv al cunoștințelor a scăzut în pandemie, mediile copiilor români au crescut. Am citit cu toții articole cu media 9.51 care era a ultimului copil din clasă, cu școli întregi fără niciun corijent, cu școli fără repetenți, cu clase întregi de bursieri „de merit”. În orice caz, noi știm că la testările care sunt cumva aliniate internațional – la PISA mă refer - cifrele sunt mult mai proaste, la fel cum știm că nu avem cum să avem peste 50% dintre copii în mod real in centila 5% (ceea ce ar însemna media 9,50). Am fi un caz unic în lume, de sistem de educație care produce doar genii. Ceea ce noi știm că nu e real și nici posibil.

Această creștere a numărului de medii maxime reflectă atât presiunea pe note despre care am vorbit mai sus, cât și o atitudine indulgentă programatică la nivel de sistem: „să fim mai indulgenți cu ei, că au suferit”. Sigur că pandemia a fost și este o perioadă teribilă pentru toți actorii din zona educațională, dar toată această propusă permisivitate, blândețe în notare, în evaluare, scăderea dificultății subiectelor testate și a programelor de examen până la niveluri uneori ridicole nu ajută pe nimeni. E una să vrei să ajuți un copil și să faci totul pentru ca pierderile lui educaționale să fie minime și cu totul alta să acoperi toate pierderile prin rezultate gonflate artificial: mai exact, în loc să ne concentrăm pe parcursuri remediale serioase și „pe bune”, ne concentrăm pe acoperirea pierderilor cu note mari fără niciun fundament.

Ziare.com: Pragul pentru oferirea burselor de merit a crescut de la 8,50 la 9,50. Este până la urmă relevant acest prag? Cum vedeți schimbarea?

Gabi Bartic: Cred că mai întâi a fost o constrângere bugetară: ca rezultat al creșterilor complet nefondate de medii despre care vorbeam mai sus, a apărut o creștere a bugetului necesar a fi alocat pentru bursele de merit. Și atunci, pentru că nu puteau fi premiați ca fiind deosebit de merituoși toți elevii, s-a umblat la singurul parametru posibil pe termen scurt – pragul minim de acordare a bursei. Ce a urmat după aceea e la fel de relevant sau irelevant ca orice alt demers căruia îi lipsește fundamentarea și predictibilitatea. E logic că e frustrant să începi anul școlar cu niște reguli și să-l termini în altele, e la fel de logic că tot acest tăvălug de frustrări (ale copiilor, părinților etc) are drept cauză presiunile pe care chiar ei le pun pe note mari, nu pe cunoștințe. Dar e extrem de greu să împarți responsabilități, așa că spun doar că pragul de 9.50, de 9.62 sau de 7 e la fel de irelevant ca și regula „dăm burse de merit doar copiilor normoponderali” sau „celor cu ochi albaștri”.

Am dus toată povestea în derizoriu și știu asta pentru a spune că, de fapt, câtă vreme notele și sistemele de notare sunt subiective, orice regulă va fi opozabilă: niciodată un copil de 9.50 de la Vianu nu va fi comparabil cu unul de 9.50 de la un liceu din Gura Humorului – și asta nu e nici vina profesorilor de la Vianu și nici a celorlalți, câtă vreme toți operează cu standarde auto-propuse și auto-validate.

Ziare.com: Cum ar trebui să fie făcută evaluarea elevilor în România pentru a arăta nivelul real al cunoștințelor?

Gabi Bartic: Așa cum scrie în Legea Educației Naționale pe care o cităm la virgulă uneori (mai cu seamă în probleme birocratice), dar o respectăm defel când e vorba de evaluare: cu teze unice, cu standarde unitare de notare. Evaluarea obiectivă e singurul fel în care putem avea date serioase și acționabile atât la nivel individual (copil) cât și la nivel macro (clase, școli, județe etc).

Altfel, lucrăm cu cifre care nu pot oferi niciun fundament pentru politici educaționale serioase. Cum ar fi, de exemplu, să spunem că ne-am dori ca, pentru întreg județul X, să creștem cu 1 punct media generală la Mate? Pe ce ne-am baza și ce fundament am avea pentru măsuri? E un principiu extrem de serios în business care se aplică și în educație, „you can’t manage what you can’t measure”. Și noi, deocamdată, în educație, nu măsurăm nimic. Cel puțin nu măsurăm cu scop de a îmbunătăți, ci doar ca prilej de triste constatări (promovabilitate redusă la BAC, teste PISA din ce în ce mai proaste etc).

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News