O Unire nu atât de mică și eroii/eroinele sale despre care știm mai puține

Despre „Mica Unire”, care a avut loc la 5 și 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza (devenit principele Alexandru Ioan I), succesiv în Moldova și Muntenia, și mai ales despre preparativele acesteia, după 1856, s-ar putea realiza o mulțime de filme, dar mai ales seriale de mare succes (pe model Hollywood, sau dacă doriți Netflix), pline de exemple de dedicare, mișcări politice ingenioase, acțiuni ale unor cozi de topor, intrigi, secrete și răsturnări spectaculoase de situație.

Deși evenimentul a fost unul pacific (sau tocmai de aceea), el reprezintă, în opinia mea, una din „orele astrale” ale istoriei naționale. Acesta n-a însemnat deloc însumarea unei serii de acțiuni și întâmplări terne sau uzuale.

Unirea de la 1859, deși a urmat unui război (cel al Crimeei, care a pus stavilă, temporar, dorinței prea rapide de extindere prin forța militară a unui imperiu care se afla - și se mai află - la est de noi) și unei Conferințe de pace (apoi unui Congres, în 1858 - ambele având loc la Paris), a reprezentat unul din momentele aș spune mărețe și pozitive ale istoriei universale în care forța dreptului și legitimitatea au învins dreptul forței.

În plus, evenimentul a cuprins elemente de consultare populară destul de largă, dincolo de normele vremii (cele mai avansate, existente în SUA, Marea Britanie sau Franța acordând dreptul de vot bărbaților pe criterii materiale, în funcție de averea deținută/taxele plătite, de unde denumirea de vot cenzitar ¹ - cens, aici, în sens de taxă, impozit). Democrațiile vremii deci (atât cât erau ele democrații - despre primele două țări menționate putând afirma acest lucru) erau democrații cenzitare. Dar trimișii români la Conferința de la Paris au cerut - și reprezentanții întruniți ai marilor puteri participante la Războiul Crimeei au decis în final ca atare - o consultare populară mai cuprinzătoare, care depășea în bună măsură „standardele democratice” ale vremii. Astfel, în „Divanurile (sfaturile, consiliile) ad-hoc” organizate în cele două principate urmau să fie reprezentați (și consultați) și țăranii, pătură socială majoritară din punct de vedere demografic, „talpa țării”, care nu s-ar fi calificat pentru dreptul de vot nici conform legislației existente în principate (în „siajul” Regulamentelor Organice adoptate în 1830) și nici conform criteriilor generale ale votului cenzitar.

Adoptarea deciziei privind Unirea are deci și o componentă populară substanțială. Desigur că elitele ambelor tabere, unionistă și anti-unionistă (cea din urmă minoritară numeric), au făcut „propagandă”, încercând să convingă reprezentanții în Divanuri. Ne-o spune și Creangă în cunoscuta istorisire „Moș Ion Roată și Unirea”. Doar că delegații (și din fericire se păstrează fotografii de epocă cu țăranii participanți la Divanuri), Moș Ion Roată printre ei, deși „țărani proști”, nu s-au dovedit pe atât de sfioși pe cât probabil mizaseră unii, au știut să pună întrebări, să ceară argumente și să reacționeze la ele ² - Ion Roată intrând, pe merit, din dezbaterile Divanurilor ad-hoc direct în istorie.

Ba mai mult, când unii din deputații Adunării elective muntenești, reunită pe 23 ianuarie la hotelul „Concordia” (situat în Dealul Mitropoliei din București) și-au exprimat unele îndoieli față de alegerea unui candidat moldovean, facțiunea radicală a Partidei Naționale (unionistă) din Muntenia (facțiune avându-l ca principal lider pe C. A. Rosetti) a mobilizat populația Bucureștiului (în special „tabacii”, - tăbăcari, lucrători și meșteșugari, parte din ei clasă de mijloc emergentă - care locuiau în fostul cartier cu același nume al orașului, și care aveau să joace un rol politic notabil și în anii următori), dar și țăranii din Divanul ad-hoc muntenesc prezenți în Capitală (deocamdată doar capitala Țării Românești), aceștia adunându-se în noaptea dinspre 23 spre 24 cu miile în Dealul Mitropoliei, purtând făclii aprinse și cerând alegerea lui Cuza ca principe și unirea cu Moldova. Ca urmare, a doua zi, Adunarea electivă munteană întrunită îl alegea în unanimitate (cu 64 de voturi), ca principe/domnitor pe cel care fusese, pe 5 ianuarie, alesul moldovenilor. „Internetul” vremii, telegraful (invenție relativ recentă) a transmis știrea aproape instantaneu în cele două principate dar și în Transilvania și pe cuprinsul întregii Europe.

Cel din urmă titlu folosit, cel de „domnitor”, având ca rădăcină latinescul ”dominus” (stăpân al locurilor și locuitorilor), titlu pe care principii și voievozii români nu și l-au adăugat fără sens, sublinia natura cu totul specială a legăturilor feudale de vasalitate, pe care le aceștia le întrețineau cu suveranii lor (atunci când ele existau), față de cele pe care un duce „obișnuit” (care nu și-ar fi asumat niciodată o asemenea titulatură) din Franța sau Germania de azi le avea cu regele sau împăratul „său” (al Franței sau al Imperiului romano-german). Exceptând, desigur, epoca fanariotă.

Pe lângă elementul popular merită desigur pomenite eforturile, acestea mai cunoscute, ale elitei unioniste, formate din ansamblul foștilor pașoptiști (pașoptiștii fiind dacă nu singura, atunci una dintre puținele „elite” românești care își merită cu adevărat și cu prisosință recunoașterea și pomenirea în istorie a statutului de elită), acestea fiind ceva mai cunoscute. Oameni de cultură și oameni politici, mulți transformați în diplomați, aceștia au susținut cu argumente logice, istorice, etnografice, lingvistice, culturale și demografice cauza Unirii în fața semnatarelor păcii (de după Războiul Crimeei) în cadrul Congresului de la Paris, devenite pentru Principatele danubiene Puteri Garante - între acestea, desigur, cea mai favorabilă românilor și cauzei Unirii fiind, nu în ultimul rând și din motive de afinitate culturală, Franța lui Napoleon al III-lea. Dincolo de aceasta, ei au acționat politic în mod solidar, cu ingeniozitate, creativitate și curaj. Pe vremea aceea un „proiect de țară” chiar viza, la propriu, edificarea unei țări noi, de la proiecții și planuri la realitate.

Astfel au fost dejucate multe intrigi ale grupării anti-unioniste, mici, neconstituite formal dar deloc inactive, alcătuită în special din (ultra) conservatori și/sau (mai ales) din indivizi cu interese cât se poate de pragmatice ³. Arhetipul anti-unionistului rămâne probabil caimacamul Moldovei (locțiitor de principe/domnitor - după izbucnirea Războiului Crimeei Austria ocupă temporar militar Principatele române extracarpatice, iar la încheierea acestui conflict, în 1856, Poarta otomană numește în ambele principate caimacami) Nicolae Vogoride. Un parvenit tipic, extrem de răzbătător, nu lipsit de inteligență și fără scrupule, ajuns în funcție după decesul fostul caimacam, căsătorit (în urma unui mariaj aranjat) cu o prințesă din vechea și cunoscuta familie boierească Conachi. Acesta, pentru că Turcia și Austria (principalele adversare ale proiectului unirii) i-au promis numirea ca principe al Moldovei dacă acesta nu se va realiza, a falsificat grosolan, în 1857, alegerile în Divanul ad-hoc al Moldovei, „selectând” a mare majoritate anti-unionistă.

Cauza Unirii și a bărbaților și femeilor care militau pentru aceasta a fost salvată, din nou, de o eroină a neamului românesc. La fel cum în 1848 Ana Ipătescu, ridicând locuitorii Bucureștiului, cu câte un pistol în fiecare mână, i-a condus pe aceștia la sediul guvernului provizoriu, acesta fiind înconjurat, și a obținut astfel în mod pașnic eliberarea membrilor acestuia (bărbați politici care, deși numai de inteligență nu duceau lipsă, s-au lăsat arestați în mod naiv/iresponsabil de către o clică militară). Cam în aceeași perioadă, în primăvara lui 1849, învățătoarea Pelaghia Roșu din satul de munte Mărișel, aflat în vecinătatea Clujului (în perioada regretabilelor lupte - dure, adevărat război civil - dintre revoluționarii maghiari și cei români), observând o coloană maghiară numeroasă care intenționa să ocupe așezarea (și știm, din păcate, cam ce se întâmpla în acel conflict cu localitățile ocupate, adesea inclusiv cu civilii care le populau) a ridicat femeile din Mărișel pentru a-i ajuta pe bărbații prea puțini rămași și apere satul iar apoi, încălecând în fruntea acestora, le-a insuflat curajul să șarjeze coloana maghiară călări, înarmate cu lănci, militarii atacatori retrăgându-se în dezordine crezând că au fost atacați de o rezervă de cavalerie a moților.

Într-un mod similar regina Maria sau sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, în „Marele Război”, le transmiteau soldaților care trăiau în condiții inumane pe front sau în spatele acestuia (și, prima dintre ele, civililor din bucata de țară rămasă neocupată) un stoicism, o încredere, un optimism sau un curaj electrizant cum puțini ofițeri, generali sau politicieni au reușit să o facă. Iar în Al Doilea Război Mondial aviatoarele-eroine din „Escadrila Albă” (escadrilă/escadrile de avioane sanitare cunoscută/cunoscute generic sub acest nume) ⁴ zburau în aproape orice condiții și aterizau pe terenuri uneori (aproape) impracticabile, riscându-și viața în aproape fiecare misiune, pentru a-i scoate din ghearele morții pe răniții grav dintre care mulți își pierduseră inclusiv speranța (între 1941 și 1944, din Basarabia, Bucovina, Transnistria sau Ucraina până la Cotul Donului și Stalingrad, ori în Crimeea), transportându-i în câteva ore în siguranță și la spitale bine utilate unde aveau șansa de-a fi vindecați. Aceasta în condițiile în care modul în care aparatele de zbor cu Crucea Roșie vopsită pe ele de erau tratate de către adversarii din acel conflict ar putea fi considerat cel puțin problematic. Conform unor estimări, între 1941 și 1944 aparatele și aviatoarele escadrilei (și unităților de aviație asociate/asimilate) au evacuat cu mult peste 10.000 de răniți (!), salvând aproape tot atâtea vieți. De asemenea, potrivit unor surse apropiate în timp de perioada în care au executat misiuni, în întreaga lor activitate din timpul războiului aviatoarele n-au avut niciun incident de zbor.

Cu nimic mai prejos decât marile femei ale neamului pomenite ⁵, ba poate dimpotrivă, Viorica Agarici, asistentă medicala și distinsă președintă a filialei Crucii Roșii Române din Roman (declarată „Dreaptă între popoare ” de statul Israel în 1983) oprește în gara orașului, alternând cererile oficiale cu „ordine” date efectiv, cu o putere nebănuită, ofițerilor responsabili de convoi/convoaie, „trenul morții” pornit din Iași după Pogromul împotriva evreilor care a avut loc în acest oraș la începutul lui iulie 1941. Făcând-o cu un curajul incredibil, care irumpe când voluntarii Crucii Roșii sunt împiedicați să dea le dea apă celor înghesuiți, conform propriilor sale declarații, „precum sardelele” în vagoane pentru vite, și cărora li se făcea efectiv rău din cauza setei.

Ea se folosește și de numele fiului său Constantin Agarici, și al mult mai cunoscutului nepot Horia Agarici, amândoi aviatori și ași de vânătoare ai Aeronautici Regale Române, care în acele zile, afirmă ea „luptau pentru țară” (nu cu multe zile înainte, locotenentul-aviator Horia Agarici doborâse, într-o o singură ieșire, nu mai puțin de trei bombardiere sovietice care încercau să atace Constanța, silind alte trei să facă cale întoarsă). Folosind pretextul nevoii de a dezinfecta vagoanele și a asigura tratamentul medical și asistența necesară celor închiși în acestea (lucruri, le spunea ea responsabililor de convoi, impuse și de Statutul Crucii Roșii), ajutată de medici și voluntari, ea contribuie la salvarea a mii de vieți. Iar exemplul pe care îl dă, care ajunge extrem de rapid cunoscut din gură în gură, încurajează și alte președinte de filiale de Cruce Roșie de pe traseul urmat de tren să-i urmeze exemplul, și mai multe vieți fiind salvate.

………………………………………………………………………………………………………

Revenind la „Mica Unire”, în 1857, Elisabeta (Cocuța) Conachi-Vogoride (la căsătorie, viitorul caimacam luase numele de familie, mult mai ilustru, al soției), pe care contemporanii o descriau ca pe o persoană delicată, chiar fragilă/plăpândă, unionistă convinsă și cu legături de prietenie și familie cu intelectualii unioniști, descoperind „malversațiunile” puse la cale și realizate de propriul soț, deși avea în față perspectiva de a ajunge doamnă (soție a domnitorului Moldovei) - cea mai înaltă poziție la care o femeie din principat putea accede în acea perioadă, în țară - sustrage corespondența acestuia (în special cu Constantinopolul și cu reprezentanții Austriei habsburgice), în care acestea erau detaliate și exemplificate copios. Scrisorile sunt trimise partizanilor Unirii, care fac ca conținutul lor să fie adus la cunoștința suveranilor Franței și Marii Britanii (Napoleon al III-lea și regina Victoria), și în plus publicat într-un ziar de limbă franceză care apărea în principate, ”L’etoile du Danube”. Scandalul rezultat zguduie Europa, alegerile falsificate sunt anulate și repetate (rezultând, printr-un proces electoral corect organizat, un Divan ad-hoc al Moldovei cu majoritate unionistă), iar în 1858 Poarta este nevoită să-l demită pe Vogoride din funcție.

Pe plan personal, Cocuța Conachi-Vogoride nu întârzie să culeagă roadele faptelor sale patriotice. Gestul său provoacă despărțirea de soț, cu care avea trei copii. În loc să ajungă doamna Moldovei, ei îi este impusă „plenipotența” pe care a semnat-o, în timpul căsătoriei, în favoarea soțului său, prin care întreaga avere moștenită din partea familiei Conachi îi revine acestuia. Dar, cel puțin - nu-i așa? - numele său are parte de nemurire în istoria națională. Sau mă înșel?

………………………………………………………………………………………………………

Oare câți dintre românii de azi mai știu ceva, oricât, despre faptele de onoare, demnitate, patriotism dezinteresat, solidaritate și sacrificiu de sine (char dacă nu al vieții, într-un război) - sau pe scurt de patriotism curat, pragmatic, exemplar, și, foarte important, de sumă pozitivă - care au dus la Unirea din 1859? Sau de inteligența creativă manifestată de cei care au contribuit la realizarea ei în acțiunile lor, unele dintre ele fascinante? Și oare câți dintre ei, mai ales tineri, dacă ar ști, ar mai gândi/zice, parafrazând un banc pentru al cărui conținut profan și înspre vulgar îmi cer scuze (mai ales în contextul invocat mai sus), generalizând cred în mod nedrept, „politicieni de rahat, țară/prezent de rahat = trecut/istorie de rahat”?

Pe de altă parte, e pomenită măcar, la orele de istorie din învățământul obligatoriu și/sau din cadrul celui preuniversitar din România (ore reduse la una pe săptămână, cu o programă restructurată și descongestionată, cu un conținut demitizat, folosindu-se manuale alternative), „nemuritoarea” Cocuța Conachi-Vogoride, care a renunțat nu doar la mărire și avere, ci și la familie pentru un ideal patriotic și în favoarea a ceea ce știa că e corect? O avea dedicat vreun rând, o fi amintită dacă nu într-o frază, măcar într-o propoziție? Dar Ana Ipătescu, Pelaghia Roșu, Viorica Agarici, „zburătoarele” „Escadrilei Albe”? Or fi încăput, ca modele de orice fel, și pentru rolul istoric pe care l-au jucat, incomparabil mai important/mare decât ponderea lor în viața publică/politică (sau militară), pe lângă modelul de succes reprezentat de Andreea Esca (asta dacă doamna Esca mai e prezentă în manualele de istorie)?. Cred că dincolo de partea de disciplină socială și de cea de ideologie, la baza necesară a oricărui tip de feminism ar trebui să stea o doză semnificativă de educație în spiritul corectitudinii și de bun simț.

-------------------------

¹Existența votului cenzitar, bazat pe avere, avea și o justificare filosofică în epocă, acceptată atât de conservatori cât și de liberali, sau de majoritatea celor din urmă - dezacordurile între cele două „tabere” ideologice vizând mai degrabă detalii, precum originea sau cuantumul averii, liberalii fiind mai permisivi - dar nu și de radicali (o personalitate exponențială pentru aceștia, la nivelul principatelor române și apoi al României fiind C. A. Rosetti, el însuși boier ca „origine socială”), care au fost printre primii susținători ai votului universal masculin. Justificarea la care fac trimitere punea, în mod retoric, întrebarea cu ce anume ar putea să contribuie cineva care n-a fost capabil să-și creeze „un rost” și să adune „un cheag” de avere pentru sine (familie și copii), fie această avere și una nu prea mare, să contribuie la binele societății în ansamblu, și ce fel de contribuție pozitivă ar putea el aduce la „propășirea” acesteia când n-a fost capabil să realizeze propria propășire ca individ.

²În prezența reprezentanților țăranilor în Divanurile ad-hoc, și în dezbaterile în care aceștia ajung să fie angrenați își are originea și identificarea „Chestiunii agrare” ca una din principalele probleme care va trebui rezolvată de noul stat, ea vizând împroprietărirea și emanciparea țăranilor. Procesul soluționării acesteia este început de către Alexandru Ioan I (Cuza) în perioada domniei sale, dar apoi amânat repetat și nepermis de mult. Astfel, nerezolvarea „problemei țărănești” (sărăcia și înapoierea crunte cauzate de lipsa de pământ în proprietate, cumulate cu situația igienico-sanitară critică, dificultatea mobilității sociale ascendente ș. a.) rămâne, alături de „chestiunea educațională” (numărul mare de analfabeți, inclusiv în comparație cu statele din jur) una din cele două mari și rușinoase eșecuri ale dezvoltării și modernizării României „Mici” și „Mari”. Desigur, la rândul lor cele două probleme sunt corelate.

³Exact același spectru de interese legat de existența unor funcții, cu remunerațiile, restul beneficiilor și onorurile aferente care fac ca „chestiunea națională” (sub forma unei posibile uniri a României cu Republica Moldova) să nu-și găsească locul în mod serios sau persistent pe agenda clasei politice, din 1991 până în 2023, timp de 32 de ani. Dacă păstrăm dorința de a accede și a rămâne în funcții și substituim perioada 1856-1859 (sau chiar 1862) cu anii 1991-2023, și căimăcămia/demnitatea de principe al Moldovei, sau de membru al guvernului acesteia, cu funcția de președinte/președintă (fie el/ea și pro-UE și filo-occidental/ă) sau de component al guvernului Republicii Moldova, vom înțelege probabil de minune cum au stat lucrurile atunci dar și cum stau ele acum. Din păcate însă, trebuie să constatăm „rozătorii/consumatorii de ciolane” din prezent sunt mult mai deciși în prioritățile lor și incomparabil mai perseverenți decât cei de la jumătatea secolului XIX.

⁴În ordine oarecum cronologică, a sosirii în escadrilă/escadrile: Marina Știrbei (a avut inițiativa înființării escadrilei sanitare, nu a participat la misiuni de război), Irina Cioc („Burnaia”) - a participat, în timpul războiului, la misiuni de transport poștal, Maria Adam, Maria Voitec Victoria Comșa, Jana Iliescu, (ultimele patru decedate într-un accident aviatic în 1940, cu prima dintre ele la comanda avionului), Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas, Virginia Duțescu, Victoria Pokol, Maria Nicolae, Smaranda Brăescu (parașutistă celebră pe plan internațional), Eliza Vulcu, Stela Huțan.

⁵Dacă se (mai) folosește formula de „mari bărbați ai neamului” (nu foarte fericită sau izbutită, în opinia mea), de ce n-am folosi-o și pe cea inclusă în text, cu atât mai mult cu cât „marile femei ale neamului” au fost mai puține (nu din vreo vină a lor), însă deloc mai prejos?

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Românii pregătesc scenariul negru al unui război: "Îmi fac bagajele și plec. Eu pentru gunoaiele de la conducere nu îmi risc nici măcar un deget"

Dacă Rusia ar decide să invadeze spațiul NATO, România ar fi o țintă ușoară. Scenariul de coșmar se bazează pe un raport al Centrului de Analiză a Politicii Europene, publicat în urmă...

Schimbare radicală la turneul final. România s-a calificat miraculos, pentru prima dată în istorie

Turneul final al Billie Jean King Cup se va disputa sub formă de tablou eliminatoriu, la Sevilla, între 12 şi 20 noiembrie, a anunţat joi Federaţia Internaţională de Tenis (ITF), care...