Manualele școlare care mai mult încurcă decât ajută. Gabi Bartic, Brio: “Faptul că ne străduim, prin limbaj prețios, să punem bariere între copii și știință mi se pare trist”

Advertorial
Vineri, 11 Februarie 2022, ora 11:00 14826 citiri
Gabi Bartic

Manualele de pe care învață elevii din România au adesea multe hibe și sunt situații în care mai degrabă îi încurcă pe copii în loc să îi ajute să înțeleagă și să rezolve cerințe.

Gabi Bartic, CEO Brio, a explicat pentru Ziare.com că un elev nu ar trebui să facă un efort suplimentar încercând să decripteze enunțul și că informația transmisă ar trebui să fie simplă. Mai mult, a vorbit și despre o problemă generală, și anume ”plăcerea de a ne complica”.

Ziare.com: Zilele trecute s-a discutat foarte mult despre un enunț dintr-un manual de limba română, pentru clasa a VII-a, care suna așa: ”Ce ipostază umană reprezintă vocea ficțională care enunță discursul poetic?”. Cum vi se pare și ce ar putea înțelege un copil din această cerință?

Gabi Bartic: Ce să înțeleagă din acest enunț un copil? Nimic. Sau, dacă după eforturi multiple de decriptare, înțelege că cerința e de a spune cine vorbește în poezie, va crede că, de fapt, școala este despre a folosi cuvinte pompoase, despre a „umfla” orice frază, despre a ”vărsa” în aceeași pagină întreg bagajul de neologisme pe care îl cunoaște. E o problemă pe care o avem în general: ne place să ne complicăm. În loc să spunem lucruri simple, le complicăm până ele nu mai sunt frumoase, sunt doar complicate. Și complicate fiind, nu-s de înțeles.

La fel este și cu știința: nu există nimic pe lumea asta ce nu poate fi explicat unui copil de 5 ani. Să explici simplu unui copil ce e fisiunea nucleară poate fi o artă, dar bucuria, victoria că a priceput ceva din ce i-ai spus e enormă. Și apoi, pe măsură ce aprofundează, poți intra, firește, în procese complicate, în terminologii specifice. Dar acel copil va ști mereu că a priceput cum e cu fisiunea nucleară. Și, în loc să se teamă de știință, va fi curios. Faptul că ne străduim, prin limbaj prețios, să punem bariere între copii și știință mi se pare trist. Aș spune revoltător, dar e alt cuvânt mare.

Ziare.com: De ce de multe ori manualele școlare par că mai degrabă pun în dificultate copiii în loc să îi ajute să înțeleagă ce au de făcut? De ce se insistă pe astfel de formulări alambicate?

Gabi Bartic: Am o teorie aici: când nu poți epata prin cunoștințe, epatezi prin limbaj. NU știu cum să spun pe ocolite asta așa că o spun frust: cel mai simplu e să spui cuvinte multe și fără sens. Cel mai greu, arta adevărată, e să spui esența în cuvinte simple. Și să reușești să-l faci și pe celălalt să creadă că e simplu. Eu fac, an de an, un exercițiu. Mă uit la decernarea premiilor Nobel. Și urmăresc discursurile de acceptare ale câștigătorilor. Minunate sunt aceste discursuri. Să auzi cercetători uriași vorbind despre descoperirile lor ca și cum ar fi ceva extrem, extrem de simplu, e o bucurie pe care o recomand oricui.

Pentru încrederea pe care o dă privitorului că știința e ceva accesibil. Dacă o împachetăm însă într-o carapace de cuvinte de neînțeles și-o punem pe raftul de sus, puțini, extrem de puțini copii vor face efortul de a o coborî de pe raft și de a încerca să priceapă. Și aici e o chestiune de ce vrem, de fapt, ca națiune: mai mulți copii care cred că știința nu e bau-bau sau mai puțini copii, dar absolut remarcabili măcar în efortul de a decripta întâi și abia apoi în înțelegerea științei din manuale. Sigur, întrebarea e retorică, e limpede care dintre aceste două alternative ar trebui să fie cea aleasă când vorbim de învățământ de masă.

Ziare.com: Deși elevilor li se predă aceeași materie prevăzută în programă și deși există subiecte unice la Evaluarea Națională și la Bacalaureat, ei învață de pe manuale diferite. Credeți că este o problemă în acest sens? În funcție de manualul pe care îl primesc, ar putea să existe involuntar diferențe în procesul de învățare și înțelegere?

Gabi Bartic: Da, acum există mai multe manuale și nenumărate surse alternative, așa-numitele „auxiliare” de pe care învață copiii. Sigur că materia poate fi abordată în felurite feluri și asta nu e rău, câtă vreme știința din spate e aceeași. Ca să trivializez, Teorema lui Pitagora e aceeași, fie că folosești o demonstrație sau alta a acesteia, ea e aceeași și ne comunică același adevăr științific: suma pătratelor catetelor e egală cu pătratul ipotenuzei.

Așadar, acest aspect nu ar trebui să fie deranjant câtă vreme evaluarea materiei ar fi făcută pe competențe, pe felul în care copiii au priceput și internalizat materia, pe felul în care el poate opera natural cu informația, nu pe stocarea și reproducerea materiei. Pentru că da, dacă reproduci un manual prost sau unul bun nu are cum fi similar. Și aici problema e legată de modul în care noi transmitem informația către copii, și revenim la prima întrebare. Dacă transmitem informația simplu, dacă copilul „vede” ce îi transmiți, el știe să opereze cu ea și nu mai contează altceva. Dacă însă o faci complicată, va fi mai simplu ca el să o rețină mecanic, ca pe o poezie, fără a face el însuși efortul de decriptare. Și atunci, ce să vezi, el va ști să recite din Pitagora dar nu va pricepe niciodată la ce-i folosește.

Ziare.com: Părinții sesizează cel mai adesea derapajele din manuale în timp ce fac temele cu copiii. Totuși, apar și discuții precum: ”De ce trebuie să învețe copilul meu despre asta?”. Până unde ar trebui să meargă această educație participativă și care este punctul în care părinții ar trebui să admită că nu au competența necesară și să aibă încredere în experții în educație?

Gabi Bartic: Noi ne cam pricepem la orice, și e greu să spunem acum ok, te pricepi la fotbal, la politică, la management de oraș, la medicină, virusologie și epidemiologie dar iată, la educație ar trebui să te abții. Și nici nu e cazul. Ține de noi să învățăm să spunem „uite, asta nu știu” și asta să fie un lucru natural. Să spui însă „pentru că eu nu știu, nimeni nu trebuie să știe, mie nu mi-a trebuit niciodată asta deci nu-i trebuie nici copilului meu” – abia aici e o problemă. Văd zeci de postări cu probleme de mate (unele dintre ele banale) pe care părinți indignați le postează cu texte care mai de care mai pompoase „iată cu ce trebuie să se chinuie un copilaș de nici 8 ani” și așa mai departe.

Nu am o rezolvare pentru această generație de părinți extrem de pregătiți să înlăture, în locul copilului, orice obstacol le iese în cale. Eu nu văd vreo problemă ca un copil (chiar și al meu, evident) să nu rezolve o problemă dificilă din tema de casă. Nu văd o problema ca un copil să nu facă tema de casă dacă nu a înțeles-o. Cum nu pot să-i joc copilului meciurile de fotbal, așa nu pot să-i rezolv temele (sau chiar dacă pot, e mai bine să mă abțin, deși e mai simplu să îi dai copilului problema rezolvată, tema e făcută, gata, ai zice că „s-a făcut educație”).

Problema e că, în fața aceleiași probleme peste o zi, o lună sau un an, copilul va avea același răspuns, anume „nu știu, merg la mama s-o rezolve”. Și atunci, cred eu, abia aici e „magia” pe care o poate face un părinte: să-l ajute să priceapă ce nu era de înțeles, să îl ajute să pună singur piesele de la puzzle la un loc, nu să-i rezolve puzzle-ul. Victoria e mai mare, și a părintelui, și a copilului, dar mai cu seamă a procesului de educație. NU le putem trăi viețile și lupta luptele la infinit copiilor noștri. E bine însă, cred eu, să-i ajutăm, cu tot ce ne pricepem și cu ce iată, școala nu reușește, să le câștige singuri.

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News
Comentarii