Suspendarea lui Iohannis și România iar la răscruce

Miercuri, 03 Noiembrie 2021, ora 13:024437 citiri
Suspendarea lui Iohannis și România iar la răscruce

Cum trebuie abordată ideea suspendării președintelui Iohannis din unghiul intereselor românilor și ale democrației românești? Se impune respingerea ei definitivă, pentru că o propune un partid toxic?

Popularitatea președintelui României, Klaus Iohannis, se îndreaptă spre subsol. Potrivit unor sondaje s-a înjumătățit în decurs de numai o lună, atingând pragul de 14 la sută, cât era și al predecesorului actualului șef de stat, când Traian Băsescu era aproape unanim și cordial detestat.

Această vertiginoasă degradare nu e întâmplătoare. Seria tot mai lungă și mai aiuritoare de greșeli comise în ultimul an de Klaus Iohannis și evidențiată de cvasitotalitatea comentatorilor independenți a sfârșit prin a fi percepută fără mască și nemachiată și de oamenii de rând. Ceea ce n-avea cum să nu iște vibrații și reacții puternice la nivelul conducerilor partidelor, obsedate de sondaje și la mare distanță de alegeri, necum la un pas de un scrutin anticipat.

Sensul suspendării și importanța încrederii

”Suspendarea președintelui are sens în momentul în care acesta rupe contractul simbolic cu poporul sau atunci când a încălcat legile ori Constituția”, a declarat, prin urmare, liderul USR-PLUS, Dacian Cioloș, opunându-se propunerii suspendării, lansate în spațiul public mult înainte de a deveni populară. Și mult înainte de a fi îmbrățișată din motive politice parțial egoiste de Ludovic Orban și din rațiuni populiste de partidul lui George Simion și Claudiu Târziu, AUR.

De părerea lui Cioloș s-au grăbit să se arate și unii editorialiști redutabili, speriați pe drept de AUR, sau certați în sinea lor cu democrația și cu principiile și temeiurile ei sacrosancte, potrivit cărora poporul e suveranul, iar alegătorii trebuie să aibă încredere în liderii cărora le-au transferat puterea. Cum trebuie să acționeze liderii? Știm de la John Locke. Potrivit maximei ”salus populi suprema lex esto”, ”binele poporului e legea supremă”.

Dacă încrederea că acționează conform ei e obligatorie pentru o societate, un corp politic și pentru guvernanții lui, mefiența va duce natural la demiterea, dacă nu și la pedepsirea, celor din urmă, o sancționare necesară reparării de prejudicii și descurajării producerii altora, viitoare.

Or, cum să aibă românii încredere în discursuri tactice, politicianiste, funciar contradictorii? N-a încălcat președintele Constituția înaintea, în timpul și în urma Congresului PNL, când a susținut deschis partida Cîțu, bruscându-l pe Ludovic Orban, așa cum premierul interimar și-a vexat în repetate rânduri partenerii de guvernare de la USR-PLUS, distrugând întâi coaliția, apoi șansele refacerii ei, astfel încât a adâncit printr-o criză politică criza pandemică și cea energetică iscate tot de el?

Și cum se poate califica netulburata vizită prezidențială ba la piramide, ba la Pianu, în vederea efectuării imperturbabile a unei satisfăcătoare partide de golf, în timp ce națiunea își jelea în absența lui Iohannis și mințită de premier și victimele de la Colectiv și lungul șir de evitabile decese provocate de o pandemie catastrofal scăpată de sub control? Nu ca o simbolică rupere a contractului cu poporul? Și atunci de ce crede Dacian Cioloș că poate depăși ”blocajul sistemului politic” provocat de ”iresponsabilitate politică”, blocaj pe care pe drept îl deplânge, dacă exclude suspendarea din panoplia instrumentelor politice ale poporului suveran?

Și de ce crede șeful altminteri inteligent, democratic și experimentat al USR-PLUS, că discursul său va convinge electoratul să-i dea votul și că nu va fi taxat drept mostră de tactică ieftină, de neseriozitate balcanică, sau, cum spune el însuși, de ”joc politic, de șmecherie tradițională și de jumătate de măsură, care trebuie eliminate din politica românească”? Nu e clar că nu doar colegii de partid ex-miniștri ai lui Cioloș, ori baza USR, ci și un amplu segment al națiunii i-au retras președintelui încrederea și că, deci, a o exprima în el fie și doar implicit, prin respingerea explicită a ideii suspendării lui, înseamnă a dezavua această parte a electoratului și a propriei tabere politice?

Marea culpă a lui Iohannis față cu inconsistența criticilor săi

E un fapt că Iohannis a greșit mult, grav, iresponsabil. Iar în reacție la critici de bun simț a replicat prin autoizolare, tergiversare, perseverare în eroare și reacții politice greu de înțeles ori aberante. A iscat crize și, în loc să le rezolve, ori măcar să le atenueze, în loc să încerce măcar să le aplaneze, s-a manifestat în repetate rânduri inadecvat, inept, narcisist și arogant, amplificându-le.

Prin urmare, îi e clar unui număr covârșitor de români că nu e, nu mai e, sau nu e încă la înălțimea sarcinii sale. Iar dacă nu e acum, după șapte ani la șefia statului, oare când?

Dar nu ajunge să se afirme că ”d-lui Iohannis, ca oricărui politician pe care îl vedeți pe ecranele patriei, i se fâlfâie de popor”, cum a susținut un popular gazetar. Potrivit căruia președintele ”a sărit din piatră și acum crede că poate merge pe apă”. Ce înseamnă aceste uimitoare aserțiuni? Afirmă ele ceva despre domnul Iohannis? Prea puțin. În fond, dacă ”oricărui” politician i se fâlfâie de popor, întreaga clasă politică e declarată inutilă, iar democrația trebuie lichidată.

Nu ajunge nici să învinuiești conducerea țării de moarte de om, pentru că ”sunt prea mulți morți, între care tot mai mulți copii nevinovați, ca să ne prefacem...că nu s-a întâmplat nimic”, căci nu s-ar fi ”adoptat la timp măsuri care să prevină creșterea numărului de infectări”, să ceri ca liderii să fie ”acționați în justiție” și să fie ”individualizată culpa statului”, ca apoi să te speli pe mâini. Și să faci para-ndărăt ca să declari, de frica AUR, cum a făcut un comentator, că, pentru a fi suspendat, ar fi, chipurile, ”nevoie de infinit mai mult, de fapte grave care încalcă prevederile Constituției, nu de gafe și inadecvări pentru care, oricât de scandaloase ar fi ele, președintele a plătit deja...politic”.

Efectele politice ale discursului contradictoriu

Acești comentatori par să nu realizeze efectele devastatoare ale inconsistenței lor intelectuale și morale. Mulți le percep frica și se simt în consecință și mai atrași de tupeul unui partid populist realmente toxic, precum AUR, care dobândește astfel noi șanse de a-și spori prestigiul și popularitatea, cu efecte potențial catastrofale pentru democrația liberală și reformarea României.

Mai grav e că nici Dacian Cioloș nu se arată conștient de faptul că discursul său neclar riscă să irosească avantajele substanțiale de imagine obținute de USR-PLUS prin atitudinea fermă, ponderată, coerentă și responsabilă pe care a știut s-o adopte în furtuna crizelor, disociindu-se net de cuplul Iohannis-Cîțu, larg perceput ca principalul lor generator.

Înseamnă toate acestea că suspendarea președintelui e inevitabilă, sau chiar probabilă, iar Cioloș trebuie s-o îmbrățișeze acum? Pe moment, această suspendare, urmată de demiterea șefului statului prin referendum, nu pare politic posibilă, oricât ar fi de justificată moral sau legal.

În plus, cât timp nu e complet exclusă întoarcerea lui Iohannis de la narcisism și orgoliu trufaș la rațiune și la favorizarea clară a refacerii coaliției de centru-dreapta, cu probabilul ei impact pozitiv asupra aplanării crizelor, demiterea lui nu pare de actualitate imediată, sau tactic rezonabilă. În fine, există riscul eșecului unei acțiuni de suspendare, care i-ar conferi o nemeritată aură de martir.

Dar a exclude ideea suspendării de plano și pe veci, în loc s-o utilizezi ca mijloc de presiune, doar pentru că a propus-o AUR, e ca și cum ai refuza să admiți, când bate soarele, că este zi, preferând să spui că e beznă sau că vezi luna pe cer, doar ca să nu-i dai dreptate unui partid câh. Ceea ce torpilează și ultimul rest, jalnic, de esențială încredere populară în clasa politică și în democrație.

A cărei resuscitare implică să se revină de la ideologii și vanități la realități, rostindu-se deschis, în fine, adevărul pe înțelesul întregului popor, și-anume întregul adevăr prea multă vreme ocultat.

Ce a fost și ce-ar putea fi

Implicam speranța că președintele se va trezi și nu va mai greși când, în ”Balet cu Cioloș și lebăda neagră”, reliefam, după desemnarea în bătaie de joc a liderului USR-PLUS ca premier, că promovarea ”suspendării,...a eliminării președintelui de pe scena politică, (e) un soi de lebădă neagră" pentru Palatul Cotroceni. Una care ”ar căpăta forță de atracție și ar dărui, eventual, partidelor o popularitate atât de amplă, încât ar putea antrena inevitabilitatea transpunerii ei”.

Predicția s-ar putea adeveri indiferent de părerea noastră despre populism și pericolele pe care le implică. Pentru că nu poți împiedica la nesfârșit satisfacerea nevoii electoratului de sancționare a celor care-i provoacă pierderi grave, hrănindu-i mefiența, pentru că e tot mai clar oricui că binele lor egoist e legea lor supremă. ”Eșuatul stat” român și șeful lui, ca și partidele democratice, se află iar, acum, pentru a câta oară în ultimul secol, în buza hăului. Pericolul, pentru ele, e maxim. Ce va urma? Nu e clar.

Deși grav discreditat, Iohannis va reuși, probabil, să se mai mențină o vreme în șa. Dar probabila refacere a USL printr-un guvern pesedist cu resturile PNL ca partener junior și cleptocrația la butoane ar decredibiliza definitiv și irevocabil puterea. Și ar amplifica masiv simpatia pentru USR. Către care vor migra rapid părți substanțiale ale electoratului liberal.

Dar ar înmulți și voturile extremiste, riscând să precipite țara dincolo de pragul posibilității de a o guverna chibzuit și de a o menține pe linia de plutire democratică și instituțională.

Sursa: Deutsche Welle

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News