Europa mea: Ce inseamna "acasa" in vremea pandemiei de coronavirus?

La nivel global, cred ca am ratat momentul de a invata o lectie si de a schimba ceva semnificativ in societate, dar la nivel individual, pe unii dintre noi situatia asta neasteptata i-a pus pe ganduri.

Cand varul meu mi-a trimis mesaj de la spital ca testul Covid e pozitiv si va fi internat imediat, am ramas tintuita locului si mi-am petrecut cateva ore uitandu-ma in gol. Am vazut cum o sa murim cu totii pe rand, toata familia, si am vazut si ordinea in care o sa murim - eu eram penultima si bunica era ultima si ma intrebam cine o sa aiba grija de ea dupa ce mor eu. Apoi m-am trezit brusc din starea asta cand mi-am dat seama ca matusa mea, mama varului, fusese la noi cu o seara inainte. Am inceput sa sterg frenetic clantele cu spirt. Si am aruncat cana din care bause ea.

Ce poti sa faci cand iti intra in casa sfarsitul lumii?

Bunica plangea in continuu de mila varului, iar asta m-a facut un pic geloasa, desi plange periodic si de mila mea, cu lacrimi adevarate, ca n-am avut noroc in viata.

Pentru ca nu mai erau locuri la spitalele din Galati, orasul in care locuieste, varul meu - care avea febra si se simtea rau de cateva zile - a fost dus cu un SMURD la un spital din Tecuci, un oras mai mic din judet. In acele prime momente nu-mi dadeam seama ce era mai ingrozitor, faptul ca se imbolnavise sau ca era dus la un spital dintr-un oras mic de provincie? Ce este acest Tecuci? Cum e acolo?

Am realizat mai tarziu ca toate starile si sentimentele noastre din acele zile au fost puternic modelate de ceea ce vazuseram pana atunci la televizor si de ceea ce citiseram in presa. De tonul pe care fusesera prezentate toate informatiile.

Acest virus era apocalipsa si ni se intampla noua.

Si apoi varul a inceput sa ne sune cu video din spital, din patul lui de fier care mi-a adus aminte de patul meu de fier din caminul in care am stat in studentie. Nu stiu daca in spital avea o usa veche sub saltea, asa cum aveam eu in camin, dar era optimist si se simtea in siguranta si ne-a spus ca medicii chiar sunt imbracati ca la televizor, in costume din alea de nu li se vede nici fata. In fiecare zi, la toate mesele, primeau ceva cu copan. M-am gandit ca firma de copane era probabil prietena cu primarul. N-ai cum sa nu te gandesti la asa ceva in Romania.

Dar poate ar trebui sa fim mai ingaduitori cu noi insine.

Mi-am petrecut prima parte a pandemiei intr-o alta tara, intr-un spatiu aerisit in care se facea cumva ca peste tot aveai loc sa pastrezi distanta si din doi in doi pasi gaseai fantani nesecate de dezinfectant. Aici, in Romania, am in permanenta senzatia ca suntem inghesuiti. Suntem tot mai putini in fiecare an, de ce suntem asa de inghesuiti, ma intreb, dar poate ca inghesuiala e o stare mentala, poate pur si simplu imbatranesc.

In martie ma aflam intr-un loc unde mi-a fost pentru prima data cu adevarat clar cum arata o tara ai carei cetateni au incredere in autoritati si unde pandemia a fost intampinata in general cu calm. Am fost privilegiata sa fiu acolo, cu o bursa pentru scris, dar cu toate astea, moarta de ingrijorare pentru familia din Romania si pentru mama, din Spania, nu ma gandeam decat ca vreau sa fiu acasa. Am vorbit cu familia si prietenii mult mai mult decat de obicei, am facut cine pe Skype si suete cu colege de facultate pe care nu le mai vazusem toate la un loc de la absolvire. A fost frumos si ne-a ajutat mult sa fim conectati. Dar n-a fost real.

La final de iulie m-am intors acasa. In avion am completat o declaratie cu datele personale (si angajamentul ca nu voi zadarnici efortul autoritatilor de a lupta cu pandemia) care trebuia depusa in aeroport, doar ca-n aeroport n-a colectat-o nimeni. In microbuzul de la aeroport catre orasul meu, soferul ne-a spus sa avem mastile la indemana in caz ca-l opreste politia. Cand am ajuns acasa, familia mea a sarit sa ma imbratiseze, fiindca ar fi fost o jignire sa stea la distanta. In seara aia, cand am stins lumina si m-am culcat, tara din care plecasem de dimineata ramasese mult in urma, de parca experienta acelor luni fusese intr-o alta viata. Aici, in Romania, fiecare traieste pandemia in stilul lui. Mai tarziu asta o sa fie amuzant, daca avem noroc sa nu fie prea tragic.

La doua zile dupa ce am ajuns acasa, varul meu a fost internat. Era o confirmare a faptului ca aici lucrurile incepeau sa arate mai rau decat in restul Europei. Dar n-a fost sfarsitul lumii. Am vorbit cu el zilnic si de unde in prima zi imi parea c-o sa murim cu totii, prin ziua a cincea sau a sasea, auzind tot timpul la telefon colegii lui de salon care vorbeau la randul lor la telefon, gandurile mele erau de cu totul alta natura: daca esti internat in spital, e imposibil sa citesti o carte, fiindca toata lumea vorbeste la telefon! Apoi varul a fost externat si si-a reluat viata obisnuita. I s-a spus ca va mai tusi inca sase luni.

Dupa el s-a imbolnavit mama lui si am luat-o de la capat. Cu mai putina disperare, de data asta, dar totusi intr-o stare de alerta epuizanta. Grija a inceput sa ruleze in fundalul mintii noastre, e parte din noi, pare deja ca ne-am nascut cu ea. Avem reflexe noi, un nou tip de atentie: pe cine si pe ce punem mana, la ce distanta stam unii de altii, chiar si in familie. Cat de sigur e sa stai la masa cu cineva tocmai venit dupa un drum lung? Disconfortul pe care-l simti atunci cand n-ai loc sa tii distanta. Disconfortul pe care-l simti cand te surprinzi judecandu-i pe altii pentru comportamentele lor, pe care de altfel le ai si tu.

Nu stiu daca vom iesi transformati dupa aceasta experienta, la nivel global. In timpul carantinei din martie si aprilie, a fost o perioada scurta, de cateva saptamani, in care emisiile de carbon au scazut intr-un mod care inainte nu parea posibil. Am vazut ca putem trai fara calatorii si magazine si ne-am gandit ca pandemia va fi o lectie de consum responsabil. Dar n-a fost sa fie. In plus, cei mai bogati au devenit si mai bogati, iar pentru saraci, viata de zi cu zi a devenit si mai chinuitoare. A fost o raza firava de speranta atunci ca se vor schimba politici legate de munca, de locuire, de educatie, ca vom intelege cat sunt de importante plasele de siguranta. Dar pana una-alta, ramanem la crowdfunding. Speranta nu poate veni decat de la cei de langa noi, nu de la cei de deasupra noastra.

La nivel global, cred ca am ratat momentul de a invata o lectie si de a schimba ceva semnificativ in societate, dar la nivel individual, pe unii dintre noi situatia asta neasteptata i-a pus pe ganduri. Si eu, "blocata" temporar intr-una din cele mai prospere tari din Europa, si mama mea, care traieste de saptesprezece ani in Spania, ne-am dorit cel mai mult in martie si in lunile care au urmat sa fim acasa, alaturi de ai nostri. Autostrazile si spitalele si toate celelalte lucruri care au devenit pentru noi, romanii, simboluri ale diferentei dintre est si vest au fost, dintr-odata, neimportante. Voiam doar sa fim impreuna. Poate ca singurul lucru durabil cu care vom ramane va fi aceasta reconsiderare a lui "acasa".

Scriitoarea si traducatoare Lavinia Braniste s-a nascut in 1983 la Braila. A studiat limbi straine la Cluj si Bucuresti. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman romanesc al anului 2016. Volumul a aparut in 2018 in traducere germana la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Al doilea roman al Laviniei Braniste, "Sonia ridica mana", va fi publicat in traducere germana la inceputul anului 2021, de aceeasi editura din Berlin.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Comentarii explozive: Europa, nu NATO ar trebui să trimită trupe în Ucraina. Care ar fi rolul lor

În Europa a fost încălcat un tabu: în urmă cu doar câteva luni, ar fi fost de neconceput ca liderii europeni să propună trimiterea trupelor lor în Ucraina. Dar, recent, președintele...

Ucraina mulțumește pentru noul ajutor militar al SUA, dar insistă cu un avertisment: ”Era păcii în Europa s-a încheiat”

Ministrul ucrainean de Externe, Dmitro Kuleba, salută pachetul de ajutor din partea SUA, dar avertizează, într-un interviu pentru The Guardian, că noile livrări militare către Ucraina nu vor...