Dilema anilor ’90, când ar fi trebuit să construim pilonii economiei de piață

Luni, 03 Ianuarie 2022, ora 07:153704 citiri
Dilema anilor ’90, când ar fi trebuit să construim pilonii economiei de piață

Am început, de curând, să-mi expun opiniile, mulţumită redacţiei Ziare.com. Doresc ca la început de An Nou, să urez tuturor consumatorilor de ştiri, neliniştiţi şi dornici de informaţii, ca mine, multă sănătate şi numai bucurii pentru 2022! Dupa cum v-am obişnuit, continui epopeea evoluţiei noastre din 1989 încoace, cu opinii, subiective uneori, dar pe care aş dori din suflet, ca tinerii, care nu au apucat sa le trăiască, să nu le mai repete.

Nici nu începusem bine sa desluşim “meandrele concretului” economiei de piaţă – citat din discursul unui lider al vremii – căci după cca. 18 luni de la schimbarea regimului, ne-am trezit cu 2 miliarde de $ la capitolul creanţe şi zero datorii externe.

Noua curbă de sacrificiu

Apare o noua curbă de sacrificiu, indusă de guvernul Stolojan – naţionalizarea valutei – consecinţa cheltuielilor exagerate, fără efecte economice pozitive, făcută de guvernul Roman.

Se facuseră deja societăţi comerciale pe acţiuni, aveau capital înregistrat la toate autorităţile tutelare sau de control. Fiind încă în majoritate ale statului, aveau Consilii ale Împuterniciţilor Statului, care decideau asupra destinului societăţilor - dezvoltare, investiţii, cheltuieli. Importurile, cel puţin de utilaje, echipamente, piese de schimb, care intraseră într-o fază de destindere, dădeau încredere că planurile de afaceri vor reuşi să fie un succes, care să permită dezvoltare şi implicit, cresterea nivelului de trai. Lovitura primită de companiile care aveau valută în conturi, a fost cruntă şi cu efecte negative pe următorii doi ani, dupa această perioadă, puţine companii au reuşit să-şi mai revină ca să poată relua investiţiile sau producţia care avea nevoie de importuri. Până în 1996, devalorizarea monedei naţionale s-a accelerat, de la 200 lei/$ în 1991 noiembrie, la 3700 lei/$ în noiembrie 1996.

Perioada ’96-2000 a fost tumultoasă, deşi partide tradiţionale ajunseseră la putere

Orgoliile, dorinţele de revanşă pentru anii de suferinţă, au facut ca Programul de Guvernare, propus de CDR în decembrie 1996, să nu fie aplicat de primele două guverne, de abia în 1999 au început să fie aplicate măsuri de stabilizare macroeconomică, guvernul condus de Mugur Isărescu creând bazele pentru dezvoltările viitoare, dar fără nici o legătură cu Programul CDR, care, din păcate, a fost dat uitării. Cursul era deja cca. 16.000 lei/$ în 1999 şi a culminat în 2005, când s-a atins 36.000 lei/$ (date, din arhiva BNR).

Singura măsură bună, în această perioadă, a fost redeschiderea Bursei de Valori Bucureşti, în noiembrie 1995, unul din pilonii principali, şi singurul din această perioadă, al economiei de piaţă.

În tot acest timp băncile private -căci de stat mai erau BCR şi CEC Bank – au menţinut o politică de creditare nemaiîntâlnită în nici o ţară din Europa, din păcate, perpetuată pănă în zilele noastre.

Singura şansă de a dezvolta o economie, fiind creditarea in condiţii avantajoase, fenomen care nu s-a întâmplat (parcă ar fi de domeniul paranormalului), nu ştiu cum au reuşit să reziste investitorii locali, piaţa evoluând cu greu şi fără rezultate notabile în PIB.

Banca Naţională, până în prezent, nu a publicat un argument rezonabil pentru care dobânzile la credite acordate de băncile sub supravegherea sa, sunt mai mari ca în orice ţară europeană. Dacă mai analizăm şi profiturile băncilor, filiale ale unor bănci europene, începem să ne întrebăm de ce în ţările de origine nu obţin asemenea profituri. Poate ar trebui sa înceteze un asemenea tratament, Banca Naţională să-şi intre în rol de supraveghetor corect al pieţei bancare, să lăsăm micile scăpări, prin care profiturile băncilor private sunt aşa de mari şi că creditarea afacerilor companiilor româneşti e, de fapt, o spoliere a celor care au avut curaj să se dezvolte, prin politica dobânzilor bancare, aprobate de Banca Națională. Să nu neglijam şi detaliul că, tot aceste bănci sunt primele care cumpără titluri de stat…

Dacă facem comparaţie cu ţările est şi central europene, care au pornit, în acelaşi an, către economia de piaţă, observăm o distanţare a valorii economiilor naţionale, greu de recuperat.

Valoarea tuturor bunurilor individuale ale cetăţenilor noştri a fost redusă cu devalorizarea monedei naţionale, generată de lipsa reformelor şi a deciziilor guvernanţilor, peste care s-a adăugat şi influienţa unor factori externi, care, se pare că ar dori ca România să fie numai o piaţă de consum, o pepinieră pentru forţa de muncă calificată, şi cam atât.

S-a sperat că, odată cu denominarea leului, să se stopeze devalorizarea monedei naţionale. S-a reuşit, în principal, datorită politicilor BNR, cred eu, economia fiind în continuare pe deficit (importăm mai mult decât exportăm). Şi dacă mai adaugi şi zona alimentară la importuri, dai de probleme care fac nopţi albe factorilor de decizie, pentru că este enorm de greu să stabilizezi o piaţă, intrată în declin, orice măsură administrativă neinspirată, putând conduce la efecte adverse sensului pentru care s-a luat.

Conformarea contribuabililor şi a entităţilor juridice la legislaţia emisă de Parlamentul României, este o altă problemă, care cred ca împiedică respectarea legilor şi normelor de aplicare.

După părerea mea, într-un text de lege ar trebui cuprins scopul şi ce este permis să faci pentru acel scop. Distinct de scop şi permisele aferente, ar trebui să existe articole separate cu sancţiuni, amenzi, confiscări, etc., astfel încât, cine doreşte să cunoască şi să aplice o lege, să nu piardă timp cu lecturarea, zic eu, inutilă, a textelor ref. sancţiuni, măsuri punitive şi altele asemenea, decât dacă are de gând s-o eludeze. Dar nu poţi să anticipezi prin textele din corpul legii, că cineva doreşte s-o eludeze din start ţi atunci, probabil, ca sa prevină fapta, legiuitorul a introdus şi partea de sancţiuni. Ar fi o explicaţie, subiectivă, zic eu.

Dupa părerea mea, e contraproductiv, pentru că, presupunând că cel puțin 80% sunt de bună credinţă, risipeşti timpul contribuabililor pentru fapte de care ei niciodată nu se vor atinge, când în acest timp ar putea crea plusvaloare pentru ei şi implicit pentru veniturile statului.

Nu pretind că sunt bine pregătit în domeniul legislaţiei, sunt un utilizator care s-a lovit de înţelegerea a ce trebuie să fac, după ce lecturez o lege in vigoare.

Nu mai vorbesc de normele de aplicare, care, unele, schimbă sensul textelor de lege pentru care au fost emise.

Simplificarea, cred că ar ajuta mult la o conformare mai mare. Acest deziderat este valabil şi în documentaţiile de întocmire a proiectelor pentru obţinerea fondurilor europene. Stufoşenia documentaţiilor poate justifica numărul mare de “experţi”, care sunt în agenţiile de coordonare şi avizare, dar nu este rentabilă la nivel de țară, când consecinţa este o rată scăzută de absorbţie în mai toţi anii după 2007.

Sancţiunile prevăzute în legislaţie nu trebuiesc tratate ca opţionale. Sunt convins că știţi de ce, când circulaţi în Germania cu mașina, vedeţi că toată lumea (inclusiv rebelii noştri) respectă legea. Amenzile sunt aşa de mari, încât şi un localnic (bine plătit faţă de noi) simte la buzunar, rău, sancţiunea. Şi nu scapi, indiferent unde eşti, de amenda poliţiei germane.

Iar executarea datoriilor, consecinţa eludării, încălcării, nerespectării, în ţara noastră, indiferent de natura lor, ar trebui aplicată necondiţionat, excepţiile putând fi acordate doar ca o clemenţă a unei înalte autorităţi a statului.

Acest lucru este valabil şi pentru guvernanţi, dacă o lege promulgată, care trebuie să producă efecte, este neaplicată, sancţiunile trebuiesc în egală măsură aplicate, ca şi contribuabililor care sunt sancţionaţi pentru neplata obligaţiilor fiscale. Prea multe legi promulgate de Parlament nu sunt aplicate, generând curente negaţioniste în randul populaţiei, încurajând la aşa-zise libertăţi individuale. Prea multe măsuri privind nivelul de trai al naţiunii nu sunt luate, consecinţa neîncasării acestor datorii legale, de multe ori uitate de cei care ar trebui sa le colecteze. Dar salariul lor este neatins şi încasat lunar.

Democraţia,libertatea obligaţiilor asumate

Democraţia este libertatea obligaţiilor asumate, spunea un filozof, acum sute de ani.

În aceste momente, când echilibrele economice sunt precare, cand nivelul de trai nu este în limite decente, pentru mare parte a populaţiei, este bine să ne oprim puţin, să respirăm adânc, să reîncepem să construim, aşezat, pe concepte solide, cu studii de piaţă bine elaborate (nu din cele din care a rezultat PNNR).

Vocaţie - s-a văzut în istorie, avem, slava Domnului.

Voinţa, strategiile şi resursele, sunt cele care ne lipsesc . Nu că ar lipsi oameni care ar ştii ce trebuie făcut, nu, EI EXISTĂ, ci că aceştia care ştiu, nu ajung în zona deciziilor luate pentru întreaga naţiune.

Deja avem mult de recuperate, pentru a ne relua locul în rândul societăţilor civilizate.

Și timpul trece. Din păcate, nu în favoarea noastră.

Doru Sinca este de profesie inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, in prezent pensionar

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News