Victimele și asasinii reali, istoria contrafactuală și șansa libertății

Miercuri, 22 Decembrie 2021, ora 22:383282 citiri
Victimele și asasinii reali, istoria contrafactuală și șansa libertății

Vă convine bătaia de joc la adresa democrației și dreptății? Nu trebuie să vă mai riscați viața de dragul libertății pentru care au murit revoluționarii în 1989. Ajunge exercitatul de presiuni pentru o justiție reală.

Dar e nevoie? Și pentru ce? E nevoie de presiuni sistematice pentru a i se da o șansă României, iar românilor sorți de a izbândi în tentativa lor repetată, mereu sugrumată, de a fi pe drept mândri de propria națiune, dar nu ca inșii care propovăduiesc ura, iar nu libertatea, cum pretind fasciștii și comuniștii, care sunt iar, iată, pe cai mari. Or, dragostea de țară și dorul de libertate au aprins, în tentativa de a-l apăra pe pastorul Tökes, scânteia revoluției la Timișoara, în 1989.

Pentru a se câștiga în fine pariul democratic, pentru a cărui miză s-au curmat brusc, acum 32 de ani, multe vieți tinere, de elevi și de studenți și de muncitori în carne și oase, trebuie eliminată din spațiul public minciuna. Iar pe ipocriți și mincinoși articularea ei să-i coste cel puțin cariera.

Astfel, șeful parchetelor militare a declarat, pentru „Adevărul”, că Vasile Milea (ministrul comunist al apărării ”sinucis” în dimineața zilei de 22 decembrie) ar fi ”coordonat represiunea împotriva manifestanţilor”. Or, generalul n-ar fi fost în veci pururi declarat ”trădător” de Nicolae Ceauşescu, dacă i-ar fi executat ordinele scelerate. Dar e comod să dai vina pe un mort. Nu mai e nevoie să instrumentezi vreun proces. Dar, chiar dacă e clar că armata n-a fost nevinovată, iar unii generali s-au făcut vinovați de complicitate cu Ceaușeștii și cu crimele lor, teza lui Cătălin Ranco Piţu e orice, numai verosimilă nu. În fapt, miroase de la o poștă a fals, a ipocrizie și minciună.

Avem instrumentele de care e nevoie

Se poate să obținem să se facă măcar un pic de dreptate? Se poate, dacă ținem cont de ce scria recent Valeriu Nicolae. După încercări de o tenacitate demnă de laudă, de a radiografia averile noii nomenclaturi (izvorâte în bună parte din cea veche) cu indemnizații, venituri și pensii speciale exorbitante, activistul a obținut în fine ”ca șapte din cei 84 de parlamentari care uitaseră să-și depună CV-urile” să-și reamintească și să le publice sau să promită că le publică. Iată că, vorba lui, ”presiunea publică funcționează. Doamna Vicol și doamna Șoșoacă încă nu au auzit, au alte treburi. Democrația e o chestie tare faină pentru care merită să ne străduim mai mult”.

De acord. Și merită să ne străduim mai mult și pentru martirii cărora le datorăm capacitatea noastră de a-i chema azi pe marii tupeiști ai puterii să dea socoteală. Căci poate ne amintim, ca Dana Fodor Mateescu, de miresmele acelei zile de decembrie cu ”un soare auriu, care trăgea de tine, să ieși afară din casă. Prea cald pentru luna decembrie! Dar în aer plutea frica. Aș fi putut s-o ating cu degetele, dar n-o prindeam... Mirosea Bucureștiul meu a măr mușcat, a brad crud, ars prea devreme, mirosea a motorină, scursă pe asfaltul încălzit, și-a ceară topită, de parcă toate bisericile orașului și-ar fi scos lumânările din piept și le-ar fi aprins în același timp”.

București, la 21 și 22 decembrie 1989

Poate le facem loc în memorie celor întinși pe caldarâm, împușcați ori călcați de taburi. Erau copiii, frații, surorile, părinții noștri. Or, cineva a apăsat pe trăgaci. Au dat unii ordin să tragă. În cine?

Aceeași voce mărturisește: ”Un om tânăr. Nu avea mai mult de 20 de ani. Alerga alături de alții, printre mii de trasoare ucigașe, venind dinspre Comitetul Central și Biblioteca Națională. L-au lovit în spate. L-am privit în ochi. Era uimit. Nu credea. Încă fugea, cu moartea în el. A căzut lângă mine. ”Cum? Ce s-a întâmplat? Stați puțin, că nu e așa! Nu! Nu mor! Nu mă doare nimic”. ”Dar viața plecase din el. Acolo a rămas. Lângă biserica Boteanu”.

Câți au fost ca el? Aproape o mie două sute de oameni, cel puțin. Ieșiseră mase. Erau disperate. Potrivit Danei Mateescu, ”mulțimea, ca un animal amorțiț încă, respira printr-o singură gură, un singur plămân. Tăcerea lor însă urla cumplit. Lumina încă nu pălise și le puteam vedea fețele. Oameni amărâți, îmbrăcați prost, așa cum eram cu toții, gri, maro, bej, spălăciți și triști, dar cu CEVA COMUN în ochi. Dorința de libertate. Știu, acum, sună...aiurea, dar numai cine știe ce a însemnat traiul înainte de 1989 va ști și va înțelege. În jurul rondului de la Romană, oamenii se aranjaseră frumos, formând un fel de horă. Au cântat „Deșteaptă-te române” și, dintr-o dată mi-a trecut frica. Apoi, au început împușcăturile la Universitate. Pe la cinci. Un geamăt înfiorător s-a auzit din mijlocul pieței. Mulțimea vibra. Știa! Mureau oamenii la câteva sute de metri de noi, și simțeam AICI, la Romană. Atunci s-a pornit vuietul și ura a explodat ca o bombă cu acid”.

Cineva a apăsat pe trăgaci. Cine a dat ordin să se tragă?

Deși magistrații militari nu și-au făcut datoria până azi, pretinzând, mincinos, că n-ar fi găsit dovezi în acest sens, există indicii, dacă nu şi probe clare, că ucigașii, atât înainte, cât și după 22 decembrie, au fost securiștii lui Ceaușescu, conduși de Iulian Vlad și Aurel Rogojan. Criminal în masă, în opinia mea, Iulian Vlad fusese implicat în represiunea de la București și Timișoara de dinaintea căderii lui Ceaușescu. Pentru ce s-a întâmplat ulterior n-a mai răspuns însă, cum ar fi trebuit.

În schimb, cleptocrația securistă care a reacaparat în România controlul nu doar asupra economiei și serviciilor secrete, ci și asupra unei mari părți a presei (dacă l-a pierdut vreodată), i-a edulcorat biografia și l-a transformat, treptat, pe torționar, criminal și asasin în erou. Pe această minciună articulată mai întâi slab și timid, apoi tot mai arogant, sfruntat și nerușinat s-a clădit marea minciună fesenistă, devenită minciuna colosală, uselistă de astăzi.

De ce, dincolo de carențele magistraturii militare, nu a fost tras mai nimeni la răspundere pentru crimele comise atunci, dacă facem abstracție de justiția divină și de prea slabele tentative umane de a pedepsi, măcar simbolic, câte ceva? De ce? De noi. Din cauza noastră. Pentru că am făcut prea mult timp ce nu era încă momentul să facem, în speță poezie din 22 decembrie 89. Am transformat revoluția în subiect de manipulări securiste cuminte (sau agresiv) colportate, în fantasme postmoderne, în genul vechiului mit securist că ”toți am fost”, chipurile, ”vinovați” și în platforme de răspândit instrumentalizări politice noi. Între altele, că ”nu mai e nimic de făcut”.

Or, mai e, și-anume în spiritul rupturii de comunism, care a fost, ar fi trebuit înainte de a fi confiscată, să fie Revoluția, cea care, altfel decât celelalte, numai catifelată n-a fost, ci cu răni și azi sângerânde, care mai supurează și pe care avem sfânta datorie să le vindecăm. Înainte de a detalia cum, să consemnăm cum nu se vor închide. Spre nefericirea noastră și nenorocirea unei Românii postcomuniste clădite pe o temelie șubredă, n-am fost încă în stare să ne câștigăm pariul libertății pentru că unii dintre noi preferă, chiar și la 32 de ani de atunci, să fie primii la istorii contrafactuale și la certuri fără altă miză decât să le scoată în evidență presupuse virtuți.

Istoria contrafactuală și instrumentalizarea ei

Povestea nu e original românească. Aproape că nu se mai găsește azi neamț care să nu creadă că, dacă trăia ”atunci”, ar fi fost Oskar Schindler. Sau frații Scholl, studenții-eroi antinaziști ai Trandafirului Alb. Dai frecvent și peste români siguri, în forul lor interior că, sub comuniști, ar fi fost mai disidenți decât disidenții și și-ar fi asumat fronda lui Goma chiar mai abitir decât Goma.

Prea puțini au dubii că s-ar fi comportat mai inteligent decât Babu Ursu și Radu Filipescu. Așa cum sunt destui și cei care, între Carpați și Dunăre, ar putea băga mâna în foc, ca Mucius Scaevola, că, dacă ar fi avut ocazia să se confrunte cu tancurile comuniste, ar fi fost fost în Piața Operei din Timișoara, și în Piața Palatului, la București, ori la Romană, Universitate și Unirea, mai bravi decât Radu Alexandru Ionescu. Radu era elevul de 17 ani de la Liceul „Dante Alighieri”, strivit ”de un TAB şi apoi înjunghiat cu baioneta, în seara de 21 decembrie 1989 la baricada din Piaţa Universităţii”.

Azi se aud voci care-i metamorfozează pe acești oameni din eroi și martiri, în foarte contondente ”argumente” politice. Ba că ar fi fost credincioși. Ba că n-ar fi fost. Ba că ar fi votat AUR, ba că s-ar fi opus ori că ar fi fost adepții necondiționați ai ”certificatului verde” sau ai ”apartheidului medical”. Ba că ”popii au fost cu securitatea” (ierarhii și patriarhul sigur au fost). Ba că oamenii au îngenuncheat la Timișoara și au spus Tatăl Nostru. (Au îngenuncheat și au spus).

Datoria noastră și Institutul Revoluției

În memoria celor care au ieșit și și-au dat viața pentru ca noi să fim liberi să ne putem certa în voie, și în interesul unui viitor românesc mai demn decât sordidul prezent e obligatoriu să nu admitem ca tinerii revoluționari din 1989 să fi murit degeaba.

E obligatoriu, de asemenea, să trecem la treabă și să ne unim, înțelegând faptul elementar că, în fața actualului asalt global asupra libertății e nevoie de toți, și de credincioși, și de agnostici, ori necredincioși, și de liberali (nemarxiști) și de conservatori (nerinocerizați) pentru a o apăra. În ce-i privește pe securiști, ar fi de sperat că va avea ac de cojocul lor noua conducere a Institutului Revoluției, care și-a schimbat leadershipul și îl are, ca director științific pe Andrei Ursu, fiul lui Babu, disidentul asasinat în 1985 în beciurile Securității.

La conferința sa din 22 decembrie 89, de la Institutul Revoluției (IRRD), cel prea multă vreme condus de inși cu mâinile pătate de sânge, ca Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, domnul Ursu a prezentat câteva mostre de probe de care, spre vina lor, magistrații militari n-au ținut cont.

De pildă mostre de documente care relevă lupta de tip terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989. Cum e ”Raportul colonelului de Securitate (SIE) Baltei Domitian, care pe 25 decembrie 1989 descria în detaliu lupta – letală şi conspirată – a reţelei respective din acele zile, şi mai ales nopţi, în zona TVR”. Ori mărturii inclusiv al unor criminaliști, că ”s-a tras din vilele lui Valentin şi Marin Ceauşescu, a generalului MI Zagoneanu, a Ghizelei Vass, şi a lui Ion Tiriac". În fine, declaraţia lui Iulian Vlad din 30 ianuarie 1990 în care fostul șef al Securității ”explica exact cine și de ce a făcut parte din rețeaua respectivă, coroborând raportul lui Baltei și sute de alte mărturii”.

Va izbuti Andrei Ursu unde au eșuat (în parte voluntar) și justiția, și predecesorii săi de la IRRD? Sincer? Nu știu. Cu actuala conducere a țării și a unor instituții cheie și cu magistrați gen Cătălin Ranco Piţu avem motive să fim foarte sceptici. Dar nimic nu ne absolvă de datoria de exercita ample presiuni, ca să reușească.

Deutsche Welle

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook   sau pe  Google News