Radu Paraschivescu: E nevoie de oameni blindati etic, dar ma tem ca voi fi expediat in categoria utopicilor - Interviu

Scriitor si publicist, Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai ironici oameni pentru care spatiul public e o arena care merita observata si criticata. Ironia sa fina il face sa fie un autor iubit de cititori pentru cartile sale care amendeaza excesul, prostia si lipsa de bun simt, agramatismul si impostura. Dar Radu Paraschivescu nu e doar omul care amendeaza spatiul public, dar si un stralucit scriitor, autor de romane. Ultima sa carte, "Recviem vesel pentru tata", este un volum de o tandrete rascolitoare, un tablou al celui ce a fost tatal.

Radu Paraschivescu crede ca "umorul e instrument de semnalare a abaterii, nu si solutie. Nu poti miza la nesfarsit si exclusiv pe prezumtivele lui valente pedagogic-reformatoare. In comunism hazul de necaz a functionat o vreme ca supapa - asa erau vremurile". Astazi, crede Radu Paraschivescu, nu e indeajuns doar sa radem/"sa ne radem", ci "dupa ce razi trebuie sa treci la actiune. Sa aduci in prim-plan oameni pragmatici si credibili (un Dominic Fritz la Timisoara, de exemplu). Si sa nu-i lasi singuri, fiindca vor fi inghititi de sistem. As mai spune ca e nevoie si de oameni blindati etic, dar ma tem ca voi fi expediat in categoria utopicilor".

Ziare.com: Radu Paraschivescu, incercand sa ordonez in mintea mea intrebarile pentru interviu, mi-a rasarit in minte o amintire. Sunt ceva ani de atunci. Si anume: seara, cred toamna spre iarna, la Timisoara, tu citind din manuscrisul Fluturele negru, nepublicat inca atunci, in lucru. O sedinta de cenaclu Ariergarda, fondat si condus de scriitorii Daniel Vighi, Viorel Marineasa, in libraria Humanitas Joc secund.

Nu eram foarte multi, cenaclurile, atunci cand mai au loc, au ceva subversiv. Putina lume, emotia autorului, cititul de pe pagini listate a ceva ce nu exista inca sub forma unei carti. A fost o vreme a cenaclurilor, pe tipic vechi. Cum era seara, razletii care intrau in librarie ascultau vocea ta, acolo, printre carti, deja inserare. Imi aduc aminte scriitura densa, muzicalitatea, vocea ta, a scriitorului, invariabil parca aceeasi atunci cand citeste pagini inca nepublicate - tensiunea, emotia, ritmul. Apoi, discutia pe text. Cum scrii, Radu Paraschivescu, atunci cand scrii, cand incepi aventura asta a unei noi carti? Cum e santierul?

Radu Paraschivescu: Draga Daniela Ratiu, tin minte ca ieri sedintele de la "Ariergarda". S-au tinut si la "Joc secund", si intr-un liceu, parca, si prin diverse cafenele din centrul istoric. In ciuda numelui, pot evoca destule episoade care cochetau cu avangarda. Imi amintesc, la fel ca tine, intrarile (mai multe) si iesirile (mai putine ale) participantilor. Cum sa uiti asa ceva? Cum sa uiti jovialitatea in grai banatean a lui Dani Vighi, care impletea literatura de la cenaclu cu trimiteri la imediat si la trecut, cu asocieri formatoare, cu aluzii si anecdote care inviorau asistenta? Cum sa uiti tacerea aparent morocanoasa a lui Vio Marineasa, pe care si-o dezbraca ca pe o haina cand ii venea sa spuna ceva - iar cand ii venea, ce lucruri cu miez aflam!? Si cum sa uiti ochii celor care stateau in jurul nostru - curiosi sau sceptici, visatori sau vigilenti, invidiosi sau ironici?

Sigur, imi amintesc si de prestatia mea de la avanpremiera Fluturelui negru. Mi-as fi dorit o impostatie de tip Jeremy Irons la citire, dar n-as fi avut cum s-o obtin. Asa ca m-am multumit sa fiu invapaiat cand am vorbit despre Roma si autoironic cand mi-am prezentat romanul. Si asta ne aduce in fine la intrebarile tale.

Cum scriu? Cum arata santierul? Ce ma pune in miscare? Cred ca, pretios spus, ceea ce-mi aduce in minte gandul unei carti e "receptivitatea la stimuli". Adica felul in care las ce e in jur sa ma ia in stapanire. Sa ma confiste. Asa mi s-a ivit ideea celor mai multe carti: de la o impresie, de la o intalnire neasteptata, de la o surpriza. O exceptie a fost Cu inima smulsa din piept, in 2008. Atunci Ioana Parvulescu m-a invitat sa scriu un roman pentru cititorii colectiei "Cartea de pe noptiera", de care se ocupa la Humanitas. Am fructificat cu ocazia asta un concediu portughez facut in 2007, cand ajunsesem la Coimbra si vazusem locurile unde - zice-se - avusesera loc multe intalniri intre Ines de Castro si Pedro al Portugaliei.

In rest, am avut parte de intalniri norocoase, dupa care mi-am spus: "Din asta o sa fac o poveste". Asa s-a intamplat cu Fluturele negru, pentru care ideea mi-a venit in timp ce priveam cu ochii mari cele trei tablouri ale lui Caravaggio din Chiesa di San Luigi dei Francesi. Asa s-a intamplat cu Astazi este mainele de care te-ai temut ieri, la care m-am gandit in timp ce ascultam Fields of Athenry intr-un magazin de suvenire din Dublin. Asa s-a intamplat cu Omul care muta norii, pentru care a fost nevoie de contactul vizual cu un afis din Bucuresti de pe care un escroc mondial promitea un spectacol fara seaman pe lume. In fine, asa s-a intamplat cu Recviem vesel pentru tata, unde scanteia declansatoare s-a produs cand am gasit in apartamentul unde locuisera ai mei un catren tandru-ironic pe care-l scrisese tata, la 93 de ani, pentru mama.

Ziare.com: Catren pe care l-ai pus in finalul cartii, coboara cortina, foarte emotionant in ceea ce ma priveste. Si spun asta pentru ca mi-am petrecut un intreg weekend citind ultima ta carte, Recviem vesel pentru tata, publicata anul acesta. Se simte in pagini emotia evocarii. Sunt tulburatoare paginile despre relatia tandra tata - fiu si aparent a unei afectivitati retinute camuflate de ironie si sarcasm. Viata era complicata inainte de 1989. Oamenii se cenzurau, acasa era spatiul libertatii de exprimare. Acasa se asculta Europa Libera, dar peste tot se asculta postul interzis.

Episodul intarzierii tale cu trenul, ajungand la 4 dimineata venind din Faget acolo unde predai incarcat cu "pomana porcului", evocarile tatalui tau dintr-o istorie anterioara regimului comunist, jocul de rummy, iar in plan secundar o intreaga istorie si lungi conversatii. Ironiile savuroase ale tatalui redenumind muzicienii pe care ii ascultai tu, importanta muzicii pentru tatal tau, comertul undeground de placi de vynil de la Timisoara - o lume intreaga. E o senzatie pe care ti-o lasa volumul, si anume ca temele si evocarile le-ai oprit intr-un punct, dar, mai simti din scriitura ca nu te-ai vindecat inca de pierderea tatalui, si ulterior a mamei. Finalul cartii e emotionat. Cum a fost scrierea cartii, evocarea tatalui?

Radu Paraschivescu: "Copilul care isi pierde parintele traieste o fatalitate biologica, pe cand parintele care isi pierde copilul traieste un cutremur care-i darama lumea". Asa suna postulatul inteleptilor de uz comun, asa si este. Numai ca logica fatalitatii biologice se blocheaza in fata unei relatii de felul celei dintre mine si tata. Sigur, pot trece drept caraghios fiindca nu-mi revin dupa pierderea unui om care a trait peste 94 de ani. In fond, nu l-am pierdut cand avea 40 de ani. Am avut parte de el 55 de ani, ceea e ce e o binecuvantare. Un rasfat. Asta insa nu ma impiedica sa-l caut prin minte de multe ori pe saptamana. Vorbesc cu el si astazi, il invoc si-l evoc, il iau drept martor, il intreb ce-ar crede daca...

Asa cum am spus in prefata Recviemului, n-am avut in minte un bocet sau o umezire a batistei. Daca de obicei iti plangi mortii, eu pe tata am vrut sa-l rad. Tata a fost un om vesel (coleric, dar vesel) si exact asa am vrut sa-l redau publicului: ironic, efervescent, uneori taios, alteori dezlantuit. Recunosc ca mi-am amintit o multime de lucruri in timp ce scriam si, asa cum spui, as mai fi putut scrie patru-cinci volume de intamplari cu el. Si tot nu m-as fi saturat. Am scris cu buna-dispozitie si tandrete pana la ultimul capitol. Acolo am ramas doar cu tandretea; buna-dispozitie si-a gasit altceva de facut. "Ultimul catren" e un capitol despre subrezenie, despre iminenta sfarsitului, despre incetinirea reactiilor fizice si despre ochiul curios al nonagenarului, care incearca sa intrevada ce e dincolo. Fara sa vreau, m-am sters si eu la ochi.

Ziare.com: Exista o intreaga literatura a relatiei formatoare tata - fiu. Daca i-am aminti doar pe Franz Kafka, cu a sa Scrisoare catre tata, sau Nicolae Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. Figura tatalui apare in literatura in diferite registre. Fie in literatura sau film. Care a fost impulsul tau, gandul care te-a determinat sa ii dedici acest volum, Recviem vesel pentru tata?

Radu Paraschivescu: Iar aceasta literatura e la fel de prezenta in anii din urma. Radu Vancu si Mihai Vakulovski scriu si ei avand in minte figura tatalui. Ioana Parvulescu isi dedica romanul cel mai recent, Prevestirea, tatilor lumii. Nu fac munca de statistician, dar s-ar putea ca influenta formatoare a tatalui sa fie mai puternica decat a mamei. Sau cel putin mai usor de transformat in literatura. E o presupunere, nimic altceva. In ce ma priveste, am scris Recviemul fiindca mi s-a parut ca e reverenta cea mai potrivita.

Tata n-a fost un om cunoscut in afara familiei si a prietenilor. A colaborat la o revista, a publicat doua volume de versuri si cam atat. Dar a fost un om-spectacol. Eu l-am numit un "zeu de uz personal" si imi dau seama ca, fara prezenta lui - uneori pisaloaga, rareori sufocanta si in general invioratoare -, n-as fi fost nici pe departe ce am ajuns. Si mai am un motiv pentru care am scris Recviemul: incercarea de-a suplini prin cuvinte absen corporala a tatei. Mi-am dat seama dupa primele pagini ca era o incercare sortita esecului, dar n-a mai contat. Dupa cum n-a contat nici felul cum mi-am imaginat privirea lui sceptica, din locul unde se afla, la vederea cartii. Parca-l aud: "Ce te-a apucat, Raducane? Nu mai ai despre ce sa scrii? Au disparut subiectele de pe planeta?"

Ziare.com: Cei care te urmaresc, in scrisul tau, dar si in publicistica, remarca ironia ta jucausa, amara. Citind Recviem vesel pentru tata, inteleg ca ironia ta in scris e, de fapt, ca un "blazon", o marca de familie. Figura tatului tau astfel evocata pe care ajungi sa il indragesti fara sa il fi cunoscut. Natura lui ironica, dar intr-un fel parca si grija parintelui, ca in La Vita e bela, cu Roberto Begnini, un film despre puterea imaginatiei pentru a face fata cruzimilor unui timp istoric cumplit intr-o Europa a celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand antisemitismul a facut ravagii.

Personajul/Roberto Benini/tatal si fiul sau, un baietel, sunt ridicati de catre fortele de ordine si dusi intr-un lagar de concentrare. E emotionat felul in care tatal va incerca sa isi protejeze copilul de realitate prezentand-o ca pe un joc. E o metafora tulburatoare. Pentru cei care am prins regimul Ceausescu, duceam si noi "vieti duble", securizandu-ne de o realitate dura. L-am "citit" asa pe tatal tau. Mecanismele de supravietuire. Asa era?

Radu Paraschivescu: Pana la un punct, da, erau si mecanisme ale supravietuirii. Si era inevitabil sa recurgem la ele, cata vreme anii din comunism, mai cu seama ultimii, ne-au dezvatat sa traim impreuna cu altii, alaturi de ei sau pentru ei. Ne-am deprins, in schimb, sa traim despreuna sau impotriva "lor". Impotriva sistemului represiv, a securistilor, a politrucilor, a vanzatorilor care dadeau pe sub tejghea, a pilosilor, a calcatorilor peste cadavre, a spertarilor, a abuzivilor de orice fel. Traiam in tabere, eram "noi" si "ei", ca in cantecul lui Pink Floyd.

Atentie, insa, mecanismele de supravietuire nu presupuneau etanseizarea intre patru pereti. Mergeam la scoala si la serviciu ca toata lumea, eram prinsi in hora vietii de zi cu zi, primeam musafiri (sambetele alor mei cu prietenii sunt si azi una dintre amintirile mele cele mai scumpe), ne vizitam rudele din Banat sau din Dobrogea. Tatonam firescul intr-un timp nefiresc, iesit din tatani. Si era greu sa faci asta fara ajutorul ironiei. Noua, cel putin, ne-ar fi fost imposibil. Chiar daca n-o duceam grozav, chiar daca aveam lipsurile pe care le aveau cam toti, la noi acasa se radea vartos. Radeam unul de altul bonom si cu totii de Ceausescu muscator - macar asa sa ne razbunam. Fara ironie, fara lecturi si fara prieteni, am fi trait cu adevarat intr-o colonie concentrationara.

Ziare.com: Dincolo de literatura, esti ceea ce s-ar putea denumi, folosind ironia despre care tot vorbim, "un cavaler in apararea limbii romane". Cum altfel s-ar putea denumi ceea ce tu "savarsesti" incercand de fapt sa aperi, ironizand, radiografiind, scriind, facand adevarate rechizitorii ale macelaririi limbii romane in spatiul public de catre cei care ar trebui sa fie cel putin modele publice? Sa nu mai vorbim de elementara limba romana? Ghidul nesimtitului, Orice om ii este teama, "cartea-parastas" a doi ani, in 2018, de guvernare PSD, sau In lume nu-s mai multe Romanii (plantei noastre asta i-ar lipsi), dincolo de deliciul cititorilor, cartografierea aceasta a macelaririi limbii romane in spatiul public/a imposturii arata ceva mult mai grav: nivelul de agramatism, de incultura, lipsa moralei/eticii, lipsa banalului bun simt, lipsa masurii lucrurilor a ajuns la cote alarmante. Ce ne facem?

Radu Paraschivescu: Stam si chibitam, nu prea avem ce face. Si scriem, ma rog, dar ceea ce scriu eu si altii ca mine se cheama preaching to the converted, mai ales in ceea ce priveste vorbitul si scrisul intr-o limba romana macar decenta. Cei care ma citesc o fac mai degraba din solidaritate, nu ca sa afle noutati. Sunt si ei la fel de tristi ca mine fata de felul cum ne batem joc de limba, avand insa grija sa ne incingem cu panglici tricolore si sa ne proclamam patrioti. Si mai e un lucru. Deriva de care vorbesti nu e de azi, de ieri. Are aproape trei decenii.

Totul a inceput de la aparitia confuziei dintre cenzura si autocenzura. Fireste ca o democratie functionala (asa cum ne considera UE din ianuarie 2007 incoace) desfiinteaza cenzura si pune in locul ei libertatea de expresie. Cenzura e oribila, nimic mai adevarat. O stiu toti cei care au avut parte de ea. Numai ca autocenzura nu e ideologica si prin urmare nu merita evacuata la un loc cu cenzura. Autocenzura presupune discernamant, simtul ridicolului si al masurii, o forma de adecvare la context. Ea nu are nimic infamant sau compromitator. In absenta autocenzurii - si cand atat de multa lume confunda libertatea cu dreptul de-a face si de-a spune absolut orice -, lucrurile se complica si se uratesc. Crezi sau nu, felul sleampat in care se vorbeste si se scrie are legatura cu lipsa autocenzurii si a autocontrolului. O spun de mult: nu mai avem filtre si exigenta. In mediul online ele lipsesc din capul locului, ziarele si posturile TV ii cheama la rampa pe nechemati. Pe langa asta, strange tot mai multe voturi ideea ca important e mesajul, nu felul cum il trimiti. Iata o afirmatie careia n-as putea sa-i subscriu niciodata.

Ziare.com: E oare fuga in spatiul personal o solutie? Nu este asta, de fapt, capacana care a dus la aceasta vulgarizare infricosatoare a spatiului public?

Radu Paraschivescu: Nu suntem noi primii care au adoptat escapismul ca reteta. Si n-o sa fim nici ultimii. Refugiul in spatiul privat e o iluzie, nimic mai mult. Stiu si eu oameni care inchid usa si raman cu ale lor. Vad filme de Forman, rasfoiesc albume impresioniste, asculta David Gilmour si citesc Bulat Okudjava. Splendid. Dar folositor numai pe termen scurt. E ca o cura pe care la un moment dat trebuie s-o intrerupi. Viata in afara comunitatii e un surogat. Nu poti trai cumsecade fara ceilalti, cu toate stridentele lor. Spatiul public e infricosator de vulgar? Da, asa e. Dar ia spune-mi, ti-e dor de puritatea publica de acum treizeci si cinci de ani? Mie, nu, recunosc.

Ca sa nu mai spun ca vulgaritatea astea nu e exclusiv romaneasca. Nici cehii sau alte natii nu plutesc pe trotuare unde miroase a parfum si nu-si ofera orhidee unul altuia. Si oricum, e nedrept fata de tine sa te zidesti intr-o cetate pe care ti-o aranjezi dupa gustul tau si in care te plimbi pana inchizi ochii. In plus, nu tot spatiul public e odios sau respingator. Lucrurile trebuie nuantate. Exista o lunga serie de griuri intre alb si negru. Spatiul public e minunat si scarbos, aerisit si poluat, primitor si ostil. Maniheismul nu face bine nimanui. Si cred ca doar un invalid fizic e de inteles cand se retrage din spatiul public. In schimb, escapismul vesnic e tot o forma de invaliditate, dar nu corporala. Gandeste-te la agorafobi, de exemplu.

Ziare.com: Suntem in campanie electorala pentru alegerile locale. Spatiul public e presarat cu afise si bannere electorale care par a se intrece in a etala kitsch-ul, lipsa de inspiratie, dar, mai ales, macelaresc gramatica limba romane, facand greseli elementare, precum virgula intre subiect si predicat. In acest sens, ai postat fotografia cu un banner electoral cu Tariceanu, text: "Bucurestiul (virgula) merita/Un prim ministru".

Radu Paraschivescu: E doar un exemplu, atata tot. Lumea l-a citit imediat drept o dovada a imperfectiunilor de exprimare pe care le arata candidatul, mai ales ca el a mai fost surprins in ofsaid gramatical sau lexical. In acelasi timp, e un exemplu al lipsei de rigoare care a imbolnavit, iata, si domeniul reclamei electorale. Si un exemplu al crizei de inspiratie in care par sa afle cei care concep aceste materiale. Nu mai gasesti strop de fantezie, de originalitate, de duh pe bannerele astea.

Sigur, nu faci jocuri de cuvinte in pragul alegerilor, dar ma asteptam la ceva mai istet, mai cu "vino-ncoa'" din partea autorilor. Si inca un lucru: nimeni nu e vinovat de numele din buletin. Insa poate ca ar fi fost mai prudent din partea partidelor sa nu arunce in lupta oameni ale caror nume se preteaza bancurilor si porcoseniilor. Cand pe candidati ii cheama Minciuna, Laba, Muia sau Cinzeaca, nu poti sa pretinzi seriozitate deplina din partea alegatorilor. Ca sa nu mai spun ca ironiile la adresa candidatilor se raspandesc imediat prin Facebook. E o chestiune de tact, poate si de stil. La inceputul anilor 1990 candida pentru un loc in parlament Ascanio Damian. Acum ii avem pe Laba si Minciuna. E cam mare distanta.

Ziare.com: Nu doar politicienii fac greseli gramaticale, chiar si presa o mai comite. Fie din viteza cu care informatia se rostogoleste, fie din aceasta tabloidizare accentuata a peisajului media, national, global. Informatiile nu se mai verifica sau informatiile sunt mult prea filtrate, fake-news, infodemia, suntem supusi unui asalt informational fara precedent. Cum te protejezi de acest asalt?

Radu Paraschivescu: Scaparile si greselile din presa sunt nepermis de multe: calchieri grosolane din engleza, confuzii de termeni, punctuatie dupa ureche etc. Si nu doar la posturile la care ne uitam de sus, ci si la cele pe care le consideram candva de tinuta. Cand un post din partea carui asteptai cu ani in urma sa dea norma are redactori care nu stiu diferenta dintre "automat" si "tonomat", ai motive de ingrijorare. Politicienii vin din medii variate, unii au trecut fara folos prin scoala, altii n-au prea dat pe acolo. Redactorul de stiri si jurnalistul ar trebui sa fie mult deasupra lor. Sigur, scapari avem cu totii. Dar una e scaparea si alta, lantul de gogomanii.

In ce ma priveste, cred ca am discernamantul necesar sa stiu ce e fake news si ce nu. Sigur, ma uit si la cine e emitatorul stirii; incerc sa nu am prejudecati (de cele mai multe ori reusesc), dar in acelasi timp incerc sa vad in ce fel foloseste o stire neadevarata celui sau celor care detin postul respectiv. Avem cateva exemple de rea-intentie si de rea-credinta pe care le stim foarte bine. Si cred despre mine ca ma pricep sa filtrez informatiile in asa fel incat sa nu devin victima unui asalt.

Ziare.com: Nu putem face abstractie de pandemia in plina desfasurare. Efectele sociale/economice se resimt si se vor resimti mult timp de acum incolo. Cartea/piata editoriala, in Romania, e una dintre victime. Din pacate, piata editoriala are de suferit economic. Editurile isi refac planurile editoriale/reduc planurile editoriale, targurile de carte, anulate, lansarile de carte - prilej de bucurie, de intalnire, cititori - scriitori - lumea noastra culturala, anulate. Evenimentele s-au mutat in online, dar nu este acelasi lucru. Cum vom iesi din toate astea?

Radu Paraschivescu: Cum am iesit si din alte situatii comparabile: bajbaind, poticnindu-ne, plangandu-ne uneori de mila, obisnuindu-ne greu cu lumina, invatand si reinvatand, deprinzand comportamente noi. Deocamdata suntem intr-un tunel caruia nu-i stim lungimea. E cu neputinta de spus cand o sa ne intoarcem la ceva cat de cat apropiat de normalitate. Optimistii vorbesc de inceputul lui 2021, pesimistii de doi-trei ani. Sigur ca am suferit si noi, ca toate domeniile sensibile la o criza de amploarea pandemiei. Facand o gluma trista, pentru noi a fost ceva mai simplu, fiindca o duceam greu si cand altora le era bine.

Am ratat cam toate evenimentele aducatoare de public si de profit, am facut lansari online, am pus in cui targurile de carte, sesiunile de autografe si conferintele. Am incercat, ce-i drept, sa nu pierdem masiv. Si am reusit - la ora asta stam chiar mai bine decat se anticipa. In primavara, in loc de Bookfest, sase autori romani au iesit cu carti noi in intervalul a 30 de zile (unul la cinci zile) si au avut vanzari remarcabile; acum, in locul a ceea ce trebuia sa fie Gaudeamus, vom repeta figura. Am incercat sa facem un bine si altora, dar am inceput - nu din vina noastra - prost. Libraria mobila (ruda bibliobuzului de pe vremuri) pe care Humanitas o pregatise pentru un turneu prin tara a fost tratata cu refuz la Urziceni, unde primarul a decis ca nu e nevoie de noi, dat fiind, probabil, numarul coplesitor de librarii din urbe. Sigur, ne-am dus in alte locuri, unde am fost bine primiti.

Ziare.com: Cum ai trait "izolarea"?

Radu Paraschivescu: Mai usor decat s-ar putea crede. Sigur, asta e avantajul muncii de birou, indiferent daca vorbim de scris, tradus sau redactat (cititul nu-l pun, nu citesc la birou). N-am dat fuga la magazin, n-am stocat alimente si hartie igienica, n-am intrat in panica. M-am comportat normal si am respectat masurile de precautie. N-am facut nesabuinte - oricum, de la 60 de ani incolo, aventurismul risca sa treaca drept altceva. Mi-a fost ceva mai greu cat a durat starea de urgenta, fiindca a trebuit sa-mi suprim doua activitati curente: plimbatul prin oras si mersul cu mijloacele de transport in comun (unde citesc pe rupte).

M-am limitat la marsuri fortate in apropierea blocului unde locuiesc - nu ca sa sfidez autoritatile, ci fiindca trebuie sa ma misc zilnic spre a-mi tine diabetul in frau. Emisiunile de la radio le-am facut telefonic (la fel se intampla si acum), la emisiunile TV de la Digi Sport m-a dus si m-a adus sotia cu masina, asteptandu-ma cu devotament in parcare, pentru rubrica de limba romana de la Rock FM am tras cate opt editii ca sa limitez contactele cu exteriorul. Partea buna a partii proaste e ca am tradus mai mult decat de obicei si am terminat Recviemul cu o luna mai devreme decat planuisem.

Ziare.com: E umorul/ironia o solutie la ceea ce notezi rapid la un moment dat pe Facebook, "e nevoie de un nou Balzac care sa scrie Tragicomedia romana"? Sau tot in acest registru, notezi: "Alexandru Lapusneanul, ajuns cu o masina a timpului in prezent: "Mai degraba isi va intoarce Dunarea cursul indarat decat sa treaca o zi fara greseli de ortografie pe burtierele posturilor TV"".

Radu Paraschivescu: Umorul neinsotit e doar prilej de amuzament pasager. Umorul e instrument de semnalare a abaterii, nu si solutie. Nu poti miza la nesfarsit si exclusiv pe prezumtivele lui valente pedagogic-reformatoare. In comunism hazul de necaz a functionat o vreme ca supapa - asa erau vremurile. Acum insa e neproductiv sa ramai cantonat in spatiul umorului, al ironiei, si sa crezi ca lucrurile strambe se vor indrepta de la sine. Sigur, e nevoie in continuare de arhivari ai derutei publice, de oameni care sa semnaleze in cheie comica neregulile si abuzurile care se produc. E nevoie de Patraru, de Kamikaze, de toti agentii bunei-dispozitii cu intentie critica. Dar nu e suficient. Dupa ce razi trebuie sa treci la actiune. Sa aduci in prim-plan oameni pragmatici si credibili (un Dominic Fritz la Timisoara, de exemplu). Si sa nu-i lasi singuri, fiindca vor fi inghititi de sistem. As mai spune ca e nevoie si de oameni blindati etic, dar ma tem ca voi fi expediat in categoria utopicilor.

Ziare.com: Sa incheiem interviul cu o notatie de-a ta din vacanta deja incheiata, si anume: "Francezii isi exerseaza simtul umorului si la toaleta. Daca in Romania predomina avertismentele severe, cu un subton punitiv, in toaleta unei clatitarii din Rouen invitatia la bune practici se face jovial-ironic.". Televiziunile par ca au instrumentat pandemia intr-o cheie apocaliptica. Ne-am pierdut simtul masurii?

Radu Paraschivescu: Raspund printr-o intrebare: l-am avut vreodata? Ma rog, am fost siliti la cumpatare sub comunism, din cauza ca aveam calusul si surdina pe blazon. Cum am scapat de comunism, cum am alunecat in exces. De atunci si pana azi, facem totul cu infierbantare, cu patima si in doze mai mari decat e nevoie. Adu-ti aminte cum aratau tarabele ziarelor la inceputul anilor 1990. Aveam de toate: Infractoarea mov, Tate, Atac la persoana si tot asa. La intrarea in statiile de metrou se vindea Pisica in cizme, chipurile un roman porno. Pe strazi vedeai la tot pasul casete cu muzica de ultima ora - luate de la polonezi, care le piratasera la randul lor. Cheia inflationista acoperise totul. Se poate spune ca ne-am educat in asa fel incat sa ne lipseasca simtul masurii. O fi si asta o componenta a farmecului nostru, mai stii? In ce priveste televiziunile, mai cu seama cele de stiri, au avut de ales cum sa se ocupe de tema pandemiei.

Ce facem, cum actionam? Rezonabil sau isteric? Fara sa apar televiziunile, cred ca, orice ar fi ales, ar fi avut parte de nemultumirea noastra. Cel mai usor e sa dai note proaste (o spune unul care a practicat sportul asta). Varianta rezonabila ar fi putut fi citita drept dezinteres - "Va doare undeva ca ne mor romanii de Covid-19." Varianta apocaliptica ar fi fost considerata o forma de isterie si cinism, menita sa alimenteze cine stie ce scenarii - "Ne bateti la cap cu mizeria asta fiindca ati fost platiti. Sunteti complicii celor care ne fura libertatea. Chiar nu mai exista alte lucruri importante in lume?". Sunt inca diferente mari de tonalitate si de umoare intre Est si Vest, indiferent daca vorbim de reflectarea in presa a unei pandemii sau de un anunt dintr-o toaleta. La multe veceuri de la noi dai peste o somatie: "Trageti apa!" "Nu aruncati obiecte in vas, se infunda!" Tonul e otarat, subofiteresc. La Rouen, de unde mi-am cules eu exemplul, aproape ca vezi zambetul celui care a scris rugamintea: "Domnii sunt rugati sa se apropie (e mai scurta decat credeti); doamnele sunt rugate sa ramana asezate pana la sfarsit." Pana la urma, e tot o chestiune de stil. "Le style c'est l'homme meme", parca asa a spus Buffon in Discurs despre stil.

Cătălin Cîrstoiu: „Expunerea asta mi-a făcut foarte mult rău. Nu mi se pare normal ca la grădiniţă copilul să fie fotografiat. M-am considerat hărţuit” VIDEO

Cătălin Cîrstoiu, candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei a afirmat că expunerea din ultima perioadă i-a făcut foarte mult rău în viaţa personală, subliniind că nu i se pare normal ca...

”Nu am ce să-mi reproșez. Mandatul rămâne pe masa coaliției”. Cîrstoiu a făcut declarații în faţa Spitalului Universitar. Explicaţii privind acuzaţiile de incompatibilitate

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...