Masca. Manual de nebuna purtare

Acest text lung cat o zi de carantina nu este nici despre eficienta si nici despre ineficienta mastii, nu este despre viteza de propagare a salivei in spatiile inchise, deschise sau cu geamul crapat, nici despre diametrul, circumferinta si cotangenta virusului si nici despre cum se / cum nu se strecoara el in corpurile noastre, neagatandu-se / agatandu-se cu coronita lui ciufulita de pliurile unei masti de culoare bleu, inainte / dupa orele 23.

*

In marea batalie medicala din anul 1 d. Cov. (2020 d. Hr.), faza pe Romania, populatia s-a impartit, previzibil, in doua tabere. Prima tabara este alcatuita din fanii mastii - in mare masura adeptii discursurilor si politicilor administrativ-medicale aplicate. In coltul opus se afla dusmanii mastii - in mare masura contestatari ai acestor discursuri si politici.

Mi se pare ca, fiind prinsi in cursa inarmarilor cu stocuri de masti, hectolitri de spirt si baxuri de hartie igienica, am ignorat cu desavarsire un lucru esential. Este vorba de insasi definitia mastii. La drept vorbind, ce este masca pentru fiecare dintre tabere? Sigur vorbim despre acelasi lucru? Este masca aceeasi pentru toti sau nu cumva exista o anumita ambiguitate care transforma intreaga dezbatere despre masca intr-un dialog al surzilor?

Grosso modo, pentru adeptii purtarii mastii, aceasta e un simplu obiect fara nici o semnificatie speciala. Il pui pe fata, il porti corect, il intretii cf. norm. in vig., isi face treaba, il arunci, sanatate. Masca-obiect se reduce astfel la simpla ei functie de protectie. Pentru adeptii ei, dincolo de protectie, ea nu schimba nimic fundamental nici in felul de a fi a celui ce o poarta, nici in relatiile comunitatii. Vazand in masca doar un obiect neutru prin natura sa, adeptii ei reproseaza taberei opuse indaratnicia impotriva unui lucru inofensiv, a carui utilizare e facila si ale carui beneficii sunt cu mult mai mari decat dezavantajele. Singura modificare pe care o aduce masca ar fi strict la nivel fiziologic. Totul a ramas la fel, doar ca respiram un pic mai greu si trebuie sa vorbim un pic mai tare ca sa ne intelegem. In aceasta viziune, masca doar ascunde o mica parte din realitate; realitatea ramane neschimbata esential.

De partea cealalta - pentru contestatarii ei, masca este mai mult decat un obiect, este un semn; e o botnita, o metafora a restrangerii libertatii, nu cu mult mai prejos decat lanturile ori catusele din trecut sau cipul subcutanat din viitor; un indicator clar al supunerii individului si societatii la restrictiile impuse de autoritatile nationale & globale; simbol al incalcarii dreptului de a vorbi liber, facand astfel loc abuzurilor. In aceasta viziune, masca este unul dintre primele simptome ale unui nou tip de totalitarism. Reprosul contestatarilor mastii asupra taberei adverse vizeaza incapacitatea acesteia de a sesiza aceasta modelare agresiva a realitatii cu ajutorul mastii. In aceasta viziune, masca nu ascunde, ci falsifica realitatea.

Afirmatiile celor doua tabere ne indreapta spre cateva intrebari foarte interesante: exista "simple obiecte"? Exista "simple corpuri"? Exista "simple obiecte" care sa fie aplicate pe "simple corpuri", fara ca interactiunea dintre ele sa produca alte efecte decat "simpla" lor adunare?

Pentru aceste intrebari, cititorii rabdatori vor putea gasi cateva incercari mai detaliate de raspuns in doua texte ale mele din urma, unul despre ideea neutralitatii tehnologiei (mastile sunt tehnologie, sper ca nu v-a scapat asta din vedere, nu?) si altul despre pierderea corpului in pandemie. In textul de fata incerc doar sa vad daca exista vreo cale de a limpezi, macar putin, o intrebare care deriva din ele. Ea poate fi formulata astfel:

Cand suntem obligati-pentru-binele-nostru-si-al-celor-dragi sa purtam masca, suntem obligati sa purtam doar un obiect (a carui purtare produce doar rezultate cuantificabile medical) sau sa purtam un simbol (a carui purtare produce transformari culturale dincolo de specializarea medicala)?

*

Nu spun nimic nou: cele doua perspective asupra mastii sunt, de fapt, manifestari ale unor idei nu-de-azi-de-ieri asupra omului si relatiei lui cu lumea materiala. Sa incercam sa schitam o foarte mica parte din acest joc ideatic.

Stim ca viziunea medicala contemporana provine dintr-o imagine mecanicista asupra corpului, care apare odata cu modernitatea. Au trecut cinci secole de cand Andreas Vesalius publica "De Humani Corporis Fabrica" (1543), care dezvaluie pentru prima data in profunzime "angrenajul" corpului uman prin disectii, revolutionand medicina umorala consacrata pana atunci de Galenus; au trecut patru secole de cand Descartes afirma ca nu exista diferente esentiale intre masini si lucrurile naturale, incluzand aici si corpul; iar acum trei secole, medicul francez Julian Onfray de la Mettrie oferea lumii celebra lucrare "L'Homme Machine" (1747), a carei titlu rezuma perfect "noul" mod de a ne imagina corpul.

In teoria medical-mecanica, corpul este o masinarie cand este viu si un cadavru cand este mort. Nimic sacru in el, nici dupa nastere, nici dupa moarte. In nici una dintre cele doua stari, corpul nu poate fi depozitarul vreunei valori. Nu exista valoare in sine nici in corpul disecat, nici in corpul radiografiat, nici in corpul termoscanat ori penetrat cu betisorul testului covid, asa cum nu exista valori in angrenajul ceasului sau in du-te-vino-ul pistoanelor din motorul Diesel. Corpul este un teren neutru, egal cu sine, care nu re-prezinta nimic dincolo de el. Sau cel putin asa se pretinde.

In acest caz, rolul medicului este acela de a-l repara prin orice mijloace tehnice aflate la indemana. Tratamentul trebuie sa fie util si eficient - medicul trebuie sa foloseasca instrumentele potrivite pentru a repune sau a mentine in functiune masinaria umana.

Un astfel de instrument ar fi si masca, lucrul ce ne da azi atatea dureri de cap (si nu doar din cauza lipsei de oxigen). Rolul ei ar fi astfel strict functional - de a nu permite impuritatilor sa patrunda in corpul-masina; e acelasi rol pe care, la automobil, il au filtrul de combustibil, filtrul de ulei si filtrul de aer. Inlocuirea regulata a filtrelor e operatiune de rutina, fara de care masina personala "da in nas" (interesanta metafora anatomica, nu?) cand vrei sa pleci in tromba de la semafor si, in extremis, iti poate afecta serios motorul, bugetul si felul in care "te vede lumea". Si tot asa cum schimbarea filtrelor nu schimba nimic esential la automobil, la fel si aplicarea mastii pe gura si pe nas nu poate fi vazuta ca altceva decat o procedura de protectie - foarte utila, inofensiva, fara efecte secundare serioase.

Totul pare destul de clar. Teoretic. Ultimele luni, insa, ne arata o mare discrepanta intre aceasta viziune utopica medical-instrumentala si realitatea concreta. Pentru ca daca, pe de o parte, sistemul administrativ-medical ne asigura ca salvarea vine doar printr-o abordare stiintifica - rationala, organizata si coerenta - a corpului-masina, tot el este cel care contrazice in fapt propriul ideal. In tot acest haos, din simplu "obiect" care asigura functionarea corpului-masina, masca devine un puternic simbol moral si politic (New York Times decreta asta din martie), pliurile ei devenind terenul in care se desfasoara un adevarat razboi cultural. In ciuda aparentei inofensive, in ciuda pretinsei neutralitati invocate de sistemul medical-administrativ, masca este si un simbol al autoritatii[1]. Uneori e chiar formulat explicit, precum a facut-o doctorul Fauci, unul dintre sacerdotii pandemiei:

"I want to make it be a symbol for people to see that that's the kind of thing you should be doing"[2]. (subl. mea)

Pana la urma, nici nu ar trebui sa ne mire prea mult ca masca are o semnificatie mult mai complexa decat cea de "simplu obiect" de protectie. Artefact stravechi, a carui poveste se impleteste cu povestea omului, masca are o incarcatura culturala mult prea mare pentru a o putea limita la definitia ei medicala. Ce este o masca, pana la urma? Ceva cu care ne acoperim, partial sau total, fata. O ipoteza etimologica interesanta ar fi ca termenul de "masca" ar proveni dintr-o sursa pre-indo-europeana, insemnand "intunecare", "innegrire" - de unde ar proveni si "mascara" din cosmetica (cum era de asteptat, un business in crestere in anul universalizarii mastii medicale).

Se pot umple cateva rafturi bune cu studiile psihologice care arata cum prezenta anumitor obiecte - chiar aflate langa noi, nu strans lipite de noi, precum masca - schimba comportamente. Stim deja ca telefonul, chiar inchis, atata vreme cat se afla in apropierea noastra, ne afecteaza serios capacitatea cognitiva. Stim ca prezenta banilor, fie ei si fictivi, stimuleaza independenta si perseverenta. Stim ca o simpla oglinda incurajeaza puternic un comportament cinstit. Stim ca lumina albastra contribuie spectaculos la scaderea infractionalitatii. Si stim ca suntem suficient de vulnerabili incat sa tindem sa credem ca, daca ceasca de cafea e calda, si persoana cu care o bem este calda (si reciproc).

Exista suficiente studii de psihologie comportamentala care ne sugereaza si faptul ca simpla purtare a unei masti nu este deloc... simpla, ci are "efecte secundare" mult dincolo de intentiile specializate ale epidemiologilor:

Conform lui Mick Cooper, profesor la Universitatea Roehampton, Londra, a carui teza de doctorat este despre psihologia purtarii mastii, studiile arata ca unul dintre efectele majore ale mastii este acela de transformare identitara. Iar Hans-Joachim Claussen, psiholog criminalist in Berlin, vorbeste de puterea mastii de a aduce o "schimbare de identitate" la nivel individual si "depersonalizare" la nivel de grup. E important sa repetam ca efectele insotesc, in spatiul nostru cultural, orice masca - adica orice artefact, indiferent de material, culoare ori textura, care acopera, partial (aparent macar o treime) sau integral, fata. Inclusiv ochelarii de soare.

Aceste concluzii contrazic implicit teoria socio-medicala despre care am vorbit mai sus: nu suntem oameni-masina care interactioneaza in mod rational, coerent si unilateral cu o lume de obiecte si proceduri pe care le inteleg si le controleaza deplin. A continua sa vedem masca ca un accesoriu functional bransat la corp - ignorand toate celelalte cai de intelegere, nu va face decat sa ne adanceasca deruta si sa ne faca si mai obtuzi, mai maleabili si mai vulnerabili. Si mai ocupati sa ne razboim cu semenii din tabara opusa.

Relatia noastra cu lumea materiala este mult mai complexa decat o simpla adunare om + obiect. Fiinte paradoxale, ne cream prin tehnologie mediul ambiant si ne apoi lasam patrunsi de el in moduri subtile, greu de perceput. Masca e o tehnologie echivoca prin definitie, ea ascunde si arata deopotriva[3]. Atunci cand arata, impune. Atunci cand ascunde, distanteaza. Separa si uneste. Pare sa opereze ca un cifru al identitatii, care se cere decriptat cu efort. Zid portabil, frontiera stranie, ea frustreaza vazul, reconfigureaza interactiuni si moduleaza sensuri. Masca e o prelungire a noastra, si e ambigua pentru ca noi insine suntem fiinte fundamental ambigue, prinse intr-un permanent joc al ascunderii si dezvaluirii.

MASCA, ROLUL SI CONTROLUL

Imi pare stranie usurinta cu care putem reduce masca la un simplu obiect functional. Macar practica personalizarii mastii, a "branduirii" ei, a asortarii ei la tinuta ar fi trebuit, cred, sa ne spuna ceva mai multe despre ea. Ne spune in primul rand, ca o tratam instinctiv ca pe o imbracaminte. Si chiar fara a devia prin istoria culturala a vestimentatiei (probabil la fel de lunga ca a mastii) putem spune ca nimeni, nicaieri, nicicand in istorie, nu si-a purtat hainele ca obiecte strict functionale, care doar apara corpul de frig si de umezeala. Hainele nu sunt doar tesatura de fibre, ci o urzeala de norme, statut, semnificatii, mesaje si simboluri. Si ele sunt ambigue - fiind prelungire a epidermei noastre, separandu-ne si aducandu-ne spre lume simultan. Desi obisnuim sa spunem ca ne purtam hainele, intr-o masura si ele ne poarta pe noi. Ne exprima[4] si ne imprima deopotriva si nu e deloc exagerat sa spunem ca oricine s-a lasat macar o data invesmantat intr-un costum scump a vazut un pic din lumea pe care o vede un magnat (chiar daca unii magnati prefera tricourile polo sau helancile) si oricine s-a echipat macar o data intr-un costum de motociclist a simtit ceva din briza drumului (chiar daca totul s-a petrecut in cabina de proba din magazinul de echipamente moto). Imbracamintea este, mereu, invariabil, o poarta catre un personaj.[5] La fel si masca, iar ghinionistii care n-au avut parte de reforma educatiei poate n-au uitat ca in limba latina (limba aceea moarta si inutila de care trebuie sa ne debarasam pentru a progresa mai progresiv), mastii i se spune chiar "persona".

Intre categoriile vestimentare, exista una speciala, care pare sa se invecineze chiar si mai mult cu masca - uniforma. Functiile uniformei sunt explicite: ea certifica unitatea unui grup, si are scopul de a-i oferi purtatorului un rol clar: acela de componenta anonima a unui sistem ... uniform, ideal fara variatii, respingandu-i in diverse grade identitatea personala. Purtand uniforma, nimeni nu e singur. Purtand uniforma, nimeni nu e intreg. Personajul uniformei este mereu generic, e mereu "nimeni" si mereu "mai multi". Haine ale eficientei, uniformele sunt puternic declarative - iar ceea ce declara ele tine de ordine si de disciplina, pentru ca oriunde exista uniforma are loc o lupta si se impune o "linie intai".

Citeste si https://ziare.com/politica/dezbatere/pandemia-revelator-al-crizelor-i-efectele-intr-un-context-global-in-care-delatiunea-si-tensiunea-sociala-rescriu-relatiile-sociale-1643807

"In mod normal, masca este considerata o tehnica de transformare a identitatii, fie prin modificarea reprezentarii identitare, fie prin extinctia identitatii - temporara si reprezentationala", scrie antropologul Donald Pollock[6]. Exista in istoria recenta un eveniment care leaga strans masca si uniforma, transformarea identitara si tentatia controlului. In 1971, psihologul american Phillip Zimbardo organiza la Universitatea Stanford ceea ce avea sa devina unul dintre cele mai faimoase si mai controversate experimente psihologice. 24 de studenti aveau sa se joace de-a inchisoarea intr-un spatiu improvizat la subsolul departamentului de psihologie, in care organizatorii ridicasera cateva ziduri false. Prizonierilor li s-au dat niste camasi lungi si largi, ca niste saci cu maneci, pe care li s-au cusut numere. Gardienii au primit uniforme, ochelari de soare (=masti) si bastoane. Joaca a inceput. In prima zi, nu s-a intamplat mare lucru. In a doua zi, prizonierii au blocat usa celulei, iar gardienii, in riposta, i-au atacat cu stingatoare de incendiu. Nu dupa mult timp, gardienii au inceput sa aplice pedepse corporale, ajungand a nu permite prizonierilor sa urineze decat intr-o galeata din celula - pe care ulterior nu le-au mai permis sa o goleasca. Saltelele au fost confiscate, prizonierii fiind nevoiti sa doarma pe ciment. Unii prizonieri au fost inchisi intr-o "carcera" fara lumina. Unii dintre ei au fost dezbracati si umiliti. Experimentul era programat sa dureze doua saptamani. Zimbardo a trebuit sa-l incheie in a sasea zi. Cei mai multi dintre gardieni au regretat incheierea experimentului.[7]

Dincolo de criticile si controversele pe care le-a atras experimentul sau, Zimbardo a propus o joaca de-a teatrul, cu roluri, decor si personaje. Iar teatrul sau a devenit, infricosator de repede, o realitate - crancena, sadica, neomeneasca. Zimbardo a aratat cum asumarea unui rol, cu tot ce inseamna el (indicatie dramatica, decor, costum etc.) poate aduce pe nesimtite transformarea identitara. Uniforma, masca (sau, altfel spus, "uniformasca"?), decorul sunt elemente esentiale in aceasta transformare.[8] Poate ca nu suntem chiar departe de ceea ce spune antropologul John Picton, intr-un studiu referitor la mastile africane:

"Exista masti care creeaza distanta dramatica si, in acelasi timp, neaga agentul uman. Pentru cel mascat, separarea dintre sinele sau cotidian si identitatea performata este extrema. El este cel putin re-identificat metafizic, si, in cele mai extreme cazuri, efectul mastii este acela de a-i sterge insasi existenta. Masca, impreuna cu costumul si accesoriile, este, sa spunem asa, fata acceptabila a ceva - o putere, o energie, o prezenta metafizica - altminteri prea periculos ca sa poata fi vazut".[9]

TEATRUL "MASCA", SECTIA TERAPIE-INTENSIVA

Purtand masti - orice fel de masti - tindem sa le incorporam. Incorporandu-le, cream deja premisele transformarii noastre. Masca ne pune in pozitia delicata de a accepta un rol, fie ca-l dorim, fie ca ne este impus. La nivel individual, simpla purtare a mastii nu e o garantie a transformarii identitare, atata vreme cat purtatorul ramane constient de ea, adica depune un efort constant de a nu o incorpora. Ce se intampla, insa, cand - pentru luni sau poate ani de zile, masca devine un mediu ambiant, cand devine "normalitate", cand devine un element standard din spectacolul cotidian?

Si daca e adevarat ca existenta noastra a devenit un spectacol, poate ar fi util sa vedem in ce fel este privita masca intr-un spatiu unde este de mult familiara. Daca "simplul act al punerii mastii indica faptul ca un spectacol e pe cale sa se petreaca"[10], cateva ultime indicii vor fi, sper, suficiente pentru a arata ca o masca nu poate fi "o simpla masca", iar spectacolul pe care ea il prilejuieste trece mult dincolo de presupunerile autoritatilor:

Despre Jacques Copeau, Albert Camus a indraznit sa spuna ca "istoria teatrului francez se imparte in doua perioade: inainte de Copeau si dupa Copeau". Faimos regizor, actor, dramaturg si producator, Copeau este si cel care aduce masca in teatrul occidental modern. Povestea spune ca "repetand o scena la Theatre du Vieux-Colombier, [Copeau] ajunsese la disperare: o actrita se bloca pur si simplu in timpul unei scene si nu mai era capabila sa se miste - ingheta literalmente. Copeau si-a luat batista si i-a acoperit fata; corpul ei s-a eliberat imediat, devenind un instrument expresiv. (...) Experimentul a fost imediat dezvoltat in Scoala lui, folosind dresuri de dama si bucati textile".[11]

Dincolo de gestul sau atat de politically si epidemiologically incorrect, e de remarcat in primul rand ca masca lui Copeau nu este o masca "teatrala" consacrata - o masca de inspiratie antica, venetiana, africana, cu atat mai putin o masca traditionala romaneasca. E vorba de o simpla batista, la fel de "neutra" ca o pereche de ochelari de soare. Efectul transformator este acelasi. Ascunderea fetei a ajutat-o pe actrita sa isi puna "constiinta" in stand-by si a prefacut-o in altcineva.

Lucrul cu masca a fost continuat si dezvoltat de un alt colos al teatrului francez, Jacques Lecoq - un urmas al lui Copeau, care vorbea astfel despre mastile neutre pe care le-a "brevetat": "Iti pui masca neutra tot asa cum accepti un personaj de teatru, cu diferenta ca aici nu se afla nici un personaj de teatru, ci doar o fiinta generica neutra"[12] (in original, "to take on" - verb care, splendid, se traduce si prin "a purta" si "a accepta", semn ca "purtarea" este o "acceptare", un consimtamant la o propunere deja formulata, a mastii). Pentru Lecoq, exista in continuare o transformare identitara alimentata de masca, doar ca la el - paradoxal - omul se transforma intr-o fiinta abstracta, anonima, acceptand sa-si emacieze trasaturile omenesti

Keith Johnstone, unul dintre pionierii teatrului de improvizatie modern, dedica mai mult de o suta de pagini din celebrul sau manual de improvizatie lucrului cu masca. Desi mastile lui sunt mai elaborate, si el admite ca chiar "o bucata de panza de sac cu o gura si niste ochi de decupati poate avea o vitalitate debordanta". Ce face Johnstone cu ajutorul Mastii, pe care intotdeauna o scrie cu "M" mare? Nimic altceva decat experiente, mai mult sau mai putin controlate, de inducere in transa. Citesti pagina dupa pagina si ramai socat. In Masca, actorii lui pur si simplu dispar ca intr-o realitate paralela infricosatoare, in care totul se amplifica enorm, facand repetitiile tulburatoare, iar spectacolele la fel fascinante ca ritualurile de exorcizare, cu lacrimi, spasme si halucinatii. In teatrul lui Johnstone, Masca este la propriu o personalitate distincta, care il locuieste, il poseda pe purtator (care, surpriza, nu e musai sa fie actor profesionist[13]) si se foloseste de el doar pentru a se misca liber.

Sigur, in contra exemplelor de mai sus s-ar putea obiecta sec ca exagerez, ca unii actori sunt si cam nebuni din fire (spre deosebire de lumea reala care iata cat normala este). Pe de alta parte, formatati de industria divertismentului, uitam ca una dintre treburile artistului e sa adulmece, sa simta ceva acolo omul obisnuit nu percepe nimic si sa arate spectatorilor acel ceva. Iar acel ceva poate fi si adevarul ca "fata este persoana", cum o spune raspicat Johnstone. A acoperi fata fara a schimba nimic din persoana este pur si simplu o imposibilitate. Exemplele pot continua[14], dar poate ca nu mai este cazul.

RESPONSABILI CU NICI UN CHIP?

Revenind la spectacolul cotidian al pandemiei si de la dilema de la care a plecat acest text, autoritatile nu pretind de la cetatenii-pacienti doar conformarea la niste proceduri pur mecanice, ci ceva cu mult mai serios: adoptarea unei anumite conduite morale, in care centrala este responsabilitatea, cu varianta sa personala: grija si cu varianta sa comunitara: solidaritatea. Iar responsabilitatea, ni se spune, se manifesta prin purtarea mastii, distantare si spalarea pe maini. Astfel, prin masca sistemul medical-administrativ incearca sa impuna in mod explicit anumite valori considerate a fi oportune. O face incoerent, reducand aceste valori la simple functii de coordonare sociala a corpurilor-masina, ignorand tot ceea ce este nemasinal si scapa acestei definitii inguste: frica, depresia, raporturile interumane normale etc. Incercand sa redefineasca responsabilitatea in termenii medical-politici proprii si o toarne ca pe un continut in forma misterioasa care este masca, autoritatile obtin efectul invers - deraieri, contradictii si incoerenta:

Astfel, nu este nimic coerent ca, in numele responsabilitatii, pe fondul unei panici generalizate, sa creezi un adevarat blam social nu doar pentru cei ce refuza explicit purtarea mastii, ci si pentru cei care isi permit sa ii conteste utilitatea. Nu este nimic coerent in a proiecta de la amvonul politico-medical imaginea unei societati disciplinate ignorand toata tulburarea colectiva pe care aceasta disciplinare o aduce. A spera ca vei obtine responsabilitate indemnand oamenii la delatiune pentru fapta reprobabila a nepurtarii de masca sau irosind resurse umane uriase pentru urmarirea in civil a populatiei, este la fel de eficient cu a accelera cu frana de mana trasa. A cere oamenilor sa fie responsabili prin intermediul unor mass-media necrofage, posedate de demonii "breaking-news"-urilor si "recordurilor de morti", este la fel de contradictoriu cu a sopti declaratii de dragoste prin portavoce. Ce legatura poate fi intre responsabilitate si amenintarea cinica "ne vedem la spital" sau ordinul "poarta dracului masca"? Este responsabilitatea compatibila cu obsesia controlului? Suntem cu adevarat responsabili daca responsabilitatea ni se impune prin amenda, insulta si autocenzura? Cu alte cuvinte, "Poarta dracului masca" poate fi tradus cu "fiti dracului responsabili?" (pentru un plus de farmec, incercati sa va inchipuiti ultima replica rostita de Dorel Visan sau Gheorghe Dinica). Te poti astepta la sprijinul real al societatii cand afirmi in acelasi timp "va rog" si "va ordon", cand dai recomandari care sunt de fapt obligatorii, si cand transmiti simultan ca masca-e-doar-o-masca si ca masca este mult-mai-mult-decat-o-masca?

Citeste si https://ziare.com/pnl/stiri-pnl/fritz-acuza-pnl-de-tergiversarea-negocierilor-pentru-consiliul-local-1643794

Mesajul pe care il poarta masca este ca in aceasta piesa cu cateva miliarde de figuranti, responsabilitatea nu mai este o chestiune personala, ci una sociala. Ca putem fi oricum in interior - obositi, deprimati, zdruncinati - atata vreme cat o purtam regulamentar, ne-am facut datoria si lumea e mai buna. Ca suntem responsabili pentru ceea ce nu facem, nu pentru ceea ce facem. Ca poate exista responsabilitate fara curaj, obtinuta prin supunere. Ca identitatea colectiva[15] e mai importanta decat cea personala. Sau ca poate exista responsabilitate anonima[16].

Masca medicala - impusa in mod democratic - nu are nici un motiv sa nu faca ceea ce face orice masca din lumea noastra. Ne invita sa ne transformam, sa fim altceva decat suntem, sa ne asumam un rol. Rolul ca suntem soldati sub un asediu nevazut, iar ea ne este uniforma.

Nu doar ca purtam masti, ci le incorporam. Nu doar ca purtam masti, ci ne lasam purtati de ele. A forta folosirea mastii peste tot, in orice conditii: in aer liber (aerul mai e liber daca porti masca?), in masina, sau in casa (!), in timp ce alergi la maraton sau pedalezi - inseamna a ignora (din prostie) sau a te face ca ignori (din rea-intentie) exact capacitatea simbolica, deci transformatoare, a acestui "obiect". Rezultatul previzibil este ca, la un moment dat, vom raspunde la ea instinctual, renuntand sa mai gandim, asa cum au reactionat oamenii la secera si ciocan, la svastica si la logo-ul Nike sau Apple. Si banuiesc ca suntem cu totii de acord ca responsabilitatea fara gandire e o contradictie de termeni.

*

Nu afirm ca purtarea mastii in conditiile impuse astazi garanteaza de una singura transformarea noastra intr-un sinistru personaj colectiv, insa creeaza cu siguranta conditii favorabile acestui proces. Iar pentru o lume obosita, derutata si torturata 24/7 de "mask-media", s-ar putea sa fie cam acelasi lucru.

Zimbardo a reusit sa scoata ce e mai rau din studentii lui doar cu niste decoruri, niste uniforme si niste masti, fara delirul TV & social media. Suntem siguri ca prin tot ceea ni se impune, nu ii repetam experimentul, acum la scara planetara? Suntem siguri ca nu suntem in pericol de a juca, fiecare, un mic fragment din rolul personajului colectiv, intr-un spectacol ma (s) chiavelic, indiferent de cine semneaza regia?

In ciuda discursului simplificator despre masca revarsat peste noi prin toate canalele de comunicare, nu e suficient sa ramanem - mecanic vorbind - sanatosi pe termen scurt pentru a putea sa ne numim oameni pe termen lung... Nu stim cu certitudine in ce masura masca opreste particulele de teama carora intreaga planeta e pusa in stand-by. Este insa foarte posibil ca, purtand-o obsesiv, multe luni sau multi ani la rand, indiferent daca de frica amenzii ori din convingere, sa inspiram din ea, adanc, pana la ultima alveola pulmonara, toate sensurile irizate in pandementa contemporana: singuratatea, depresia, degradarea convivialitatii, urletul sirenelor, spasma isterica a "roalertului", risipirea mintilor tinere in aberatia "scolii online" si a celor mature in cazna "intalnirilor" pe zoom, tristetea scenei goale si a strazii pustiite, absurdul balerinului care se antreneaza in bucatarie, a sportivului care-si pierde reflexele si asa mai departe, din ce in ce mai departe. Adeptii ei ori dusmanii ei deopotriva, cu privirea topita responsabil in ecrane si cu gura acoperita responsabil de masca, ne va fi greu sa mai reconstruim ceva dupa acest tsunami.

... Acum cateva luni, o celebra clinica ne sfatuia responsabil, sibilinic si fara diacritice: "asigura-te ca nu exista decalaje intre fata si masca". Sper din toata inima sa nu am dreptate, dar mi-e teama ca la final, cand se va fi decis ca pandemia s-a incheiat, tare multi dintre noi nu vom mai avea ce masti sa dam jos. Pentru ca se vor fi resorbit, poate ireversibil, prin piele, in sange, in neuroni si in inima.

--

PS: daca ati ajuns la capatul acestui text si credeti ca e scris cu scopul de a departa si mai mult oamenii de oameni, inseamna ca m-ati inteles gresit; nu va ingrijorati - probabil e si de la masca.

[1] Claire Wilkinson: "No matter the intensity of discourse about mask performance as a function of material, fit, and construction, it must be understood alongside mask performance as a sign of deference to social order " - What's in a Mask, Anthropology News, 8 mai 2020

[2] Katie Kanales, The face mask is a political symbol..., Business Insider, 29 mai 2020

[3] John Picton, What's in a Mask, African Languages and Cultures, 1990

[4] A exprima/a imprima provin din latinescul "premo" - a presa. Exista deci o anumita tensiune, un joc de forte si in ceea ce ex-primam, si in ceea ce ne im-prima.

[5] Uneori actorii isi creeaza literalmente personajele in jurul hainelor. Probabil cel mai faimos caz este al lui Charlie Chaplin, care isi creeaza spontan Vagabondul pornind de la costum, melon, baston si mustacioara - vezi Keith Johnstone, IMPRO. Improvizatia si teatrul, Tracus Arte, 2014, p. 196

[6] Donald Pollock, Masks and the Semiotics of Identity, The Journal of Anthropological Royal Institute, 1995

[7] Vezi cartea lui Zimbardo din 2007, The Lucifer Effect, si filmul The Stanford Prison Experiment din 2015, regizat de Kyle Patrick Alvarez.

[8] Unul dintre studentii de atunci ai lui Zimbardo, Richard Yacco, amintindu-si de experiment, se intreaba:"Daca crezi ca societatea ti-a atribuit un rol, iti vei asuma caracteristicile acelui rol?"

[9] John Picton, What's in a Mask, African Languages and Cultures, 1990

[10] Peter Meineck, The neuroscience of the tragic mask. Arion, 2011 - citat in David Roy - Masks as a method: Meyerhold to Mnouchkine, Cogent Arts & Humanities, 2016

[11] Alison Hodge (ed.) - Actor training (2nd ed.), 2010 - in David Roy, art. cit, 2016

[12] Robert Gordon, The purpose of playing: Modern acting theories in perspective, 2006 - in David Roy, art. cit, 2016

[13] Keith Johnstone, IMPRO..., p. 201. Cateva pagini mai tarziu, Johnstone relateaza un experiment cu un non-actor, un jurnalist incepator, care, odata machiat precum un clovn - spre uluirea sa si a colegilor - devine clovn la propriu, facand tumbe si impiedicandu-se de galeti.

[14] O legatura transparenta intre masca, reductia la corpul-masina, eficienta si ideologie o gasim in conceptul de "biomecanica" al nu mai putin celebrului om de teatru Vsevolod Meyerhold, care ar merita un articol separat. Un bun inceput la acest link.

[15] "By disguising an individual's face, it gave greater salience to collective identity" - Peter Baehr, Why Face Masks are Going Viral, Sapiens, 7 februarie 2020

[16] Eugene W. Mathes & Thomas A. Guest - Anonymity and Group Antisocial Behavior, The Journal of Social Psychology, 1975.

Articol publicat si pe Marginaliaetc.ro

Silviu Man este licentiat in Drept (Universitatea din Bucuresti), master in Antropologie (SNSPA), dar, dupa cum se prezinta, "in ciuda diplomelor, activez ca actor independent de teatru & performance non-verbal la Compania9 din Bucuresti. Sunt interesat de filosofia tehnologiei, ecologie media, antropologie corporala, agricultura sustenabila si alte taramuri. In 2016 am tradus in romaneste celebra lucrare de ecologie media a lui Neil Postman - Amusing Ourselves to Death ("Distractia care ne omoara. Discursul public in epoca televizorului", editura Anacronic).

Citeste si https://ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2020/marea-provocare-a-partidelor-pentru-alegeri-este-sa-reuseasca-sa-aduca-electoratul-la-urne-1643806

https://ziare.com/politica/dezbatere/lumea-moderna-si-razboiul-ideologic-intre-conservatori-si-progresistii-dar-si-afirmarea-zgomotoasa-a-moralei-de-grup-1643720

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Dezamăgirea uneia dintre cele mai frumoase prezentatoare, trecută pe la ProTV și Antena 1: ”Nu voi accepta niciodată”

Roxana Ghiorghian, fostă prezentatoare a rubricii Meteo de la Prima TV, a oferit un interviu în care a vorbit despre momentele dificile cu care s-a confruntat în cariera de jurnalistă....

John Malkovich și Isabelle Adjani, printre personalitățile care vor urca pe scenă la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) va aduce în România, în perioada 21-30 iunie, numeroase personalităţii mondiale ale artelor spectacolului,...