Isus al meu si farmecul discret al drumului catre Zona

In recentul sau volum, Isus al meu, Gabriel Liiceanu reia argumentul potrivit caruia institutionalizarea crestinismului (clerul organizat ravneste exclusiv puterea) a denaturat invatatura crestina - "cap de acuzare" cat se poate de (neo) protestant si de nietzschean (nu spunea autorul lui Zarathustra si al Antihristului ca nu a existat decat un singur crestin si acela a murit pe cruce?). Apoi, citandu-i pe Kierkegaard, Pascal, Steinhardt (care traiau un "crestinism inteligent"), Liiceanu sustine - in cartea in care, ii spune un prieten, s-a "improprietarit si cu Isus" - ca "avem nevoie de preoti pentru a ne aminti idealul".

Din nefericire, arata ceva mai incolo, preoti care sa ne aminteasca de acest ideal uitat sunt "atat de putini". Poate ca miza acestei carti care - pe ici, pe colo, prin punctele esentiale - se vrea provocatoare e cuprinsa in chiar aceste trei cuvinte: "atat de putini". Pentru ca ceea ce conteaza (pentru intregirea si lamurirea noastra, pentru devenirea noastra intru fiinta), doar la ei, la cei "atat de putini" se afla. Prin urmare, nu insuficienta cantitativa a celor care - printr-o anume invatatura - sunt meniti (si, totodata, vrednici) sa-i aminteasca omului ca e om e problema, ci importanta pe care le-o acordam celor "atat de putini" atunci cand recunoastem ca idealul trait (nu doar predicat) de ei ne seduce prin adevarata noutate pe care o cautam: insasi "faptura (sau firea) cea noua". Iar semne au fost si sunt destule (nicidecum "atat de putine") in jurul nostru. Intr-o anexa epistolara inclusa in volum, Horia Roman Patapievici puncteaza ca "retorica depasirii omului actual" - acel homo nouvus - nu este de la Nietzsche (chiar daca "de la el am auzit-o"), ci "e a lui Pavel, iar Nietzsche delireaza cu aceasta muzica paulina in urechi".

Cine este, asadar, Iisus (ortografiat in carte peste tot cu un singur "i") pentru Gabriel Liiceanu? Omul caruia, "din toata specia umana, i-a pasat cel mai mult. Atat de mult, incat a devenit Dumnezeu", "cel mai fara de loc" (in sensul caracterizarii lui Socrate de catre Platon), "singurul muritor care alege sa moara ramanand nemuritor", "singurul mister al crestinismului", "cel mai mare seducator din istoria omenirii", "un exemplar stralucit si unic", "extra-ordinar" (adica "in afara ordinii din care facem parte noi, oamenii") s.a.m.d. Cartea lui Gabriel Liiceanu (a carei ultima pagina a fost scrisa, precizeaza autorul, in Vinerea Mare, 2020 A.D.) mi-a dat sentimentul, citind-o, ca revad cateva secvente din unele filme care - in diverse registre si cu mijloace diferite, insa cu maxima daruire - problematizeaza credinta si religia: Jurnalul unui preot de tara, Dies Irae, Lumina de iarna, A saptea pecete, Fragii salbatici, Nazarin, Viridiana, Simion al desertului, Calea Lactee, Pretul vietii, Andrei Rubliov, Solaris, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul, Ruga, Copacul dorintelor, Cainta, A cincea pecete, Somn de iarna, A fost odata in Anatolia, Legenda parului salbatic. Iar din cinemaul romanesc: Concurs, Balanta, Terminus paradis, Maica Domnului de la parter, O umbra de nor, Dupa dealuri, Ultima zi, Ouale lui Tarzan, Trei exercitii de interpretare, Sieranevada, Malmkrog. Niciunul din aceste titluri nu figureaza in play list-ul spectatorilor hiperevlaviosi care "primesc crestinismul ca pe o superstitie ceva mai cizelata", cum ii numeste Gabriel Liiceanu. Daca ar fi sa alcatuiesc o lista scurta din insiruirea de mai sus, m-as opri la Stalker, apologul lui Andrei Tarkovski din 1979, iar din cinema-ul romanesc as alege doua din ultimele filme regizate (si scrise) de Cristi Puiu pe baza unor texte filozofico-teologice de Vladimir Soloviov.

De la primele confesiuni "in deplina libertate" ale lui Gabriel Liiceanu din Isus al meu mi-am amintit de Scriitorul din Stalker care, in odiseea lui Tarkovski, se aventureaza in Zona pentru ca simte ca si-a pierdut "inspiratia". Pentru Scriitor, Zona este "rezultatul unei supercivilizatii - fara Dumnezeu - dirijata si ea, pesemne, tot de niste legi de fier plicticoase". Cand, spre finalul filmului, ajunge in apropierea pragului care il desparte de Camera Dorintelor, gaseste o cununa de spini pe care - cu trufie - si-o aseaza pe frunte. Calauza care si-a riscat viata sa-l aduca in Zona (pe el si pe un Profesor, care nutreste tot ganduri necurate) ii spune ca tot ceea ce trebuie sa faca e sa ... creada.

Pentru ca acolo, in Camera Dorintelor, ti se poate indeplini cea mai fierbinte dorinta, dupa a carei implinire tanjesti cel mai tare. Si adauga: "Totul depinde de noi, nu de Zona!". Spre deosebire de Liiceanu, care este un filozof "liber cugetator" (un "rob al liberului sau arbitru", cum ar spune personajul principal din Sacrificiul), Calauza (Stalker-ul) nu expliciteaza in niciun fel in ce sau in cine anume (si in ce fel) sa creada. Acest "debil mintal" (sau "nebun intru Hristos", asemenea blajinului Print Maskin) este gata sa se umileasca, sa se lase batut chiar, atunci cand cei doi "curiosi" ar vrea sa distruga "credinta", adica, striga nevolnic cel care i-a adus pana in pragul Camerei, "ultimul loc unde mai veneau oamenii atunci cand si-au pierdut orice nadejde".

Preotul, crede Gabriel Liiceanu, este cel "gata oricand sa faca afaceri cu capitalul sperantelor noastre". Definitia aminteste de vorbele aruncate de Scriitor Calauzei, in aceeasi secventa din Stalker: "Putin iti pasa de oameni, tu scoti bani pe seama disperarii noastre! Dar nu e vorba numai de bani. Tu esti aici imparat, aici te desfeti! Tu, parazit ipocrit, hotarasti cine sa traiasca si cine sa moara!" Intors acasa, Calauza ii va spune femeii sale ca "nu doar acestia doi nu mai cred, nimeni nu mai crede!" Stalker poate fi citit si ca o parabola pe tema credintei. Sau a secatuirii ei intr-o omenire in care "organul credintei s-a atrofiat".

Intr-o anumita masura, mentalitatea rationalista si excesul de luciditate care abunda in Isus al meu (ca in filmele lui Ingmar Bergman) urmareste acelasi lucru: subminarea unei "traditii de neclintit", in mare parte bazata pe "mistere" (evident, absurde) ce dau nastere la ceea ce e mai injositor in fiinta umana: invidia, crima, delatiunea. Gabriel Liiceanu: "Antihristul si misterul raului apar purtand in lume masca slujitorilor lui Dumnezeu". "Nu exista mistere, taine! Toate sunt nascociri omenesti..." - le spune un academician studentilor sai medicinisti, in filmul lui Alexandru Solomon (realizat in Abhazia), Ouale lui Tarzan. In secventa urmatoare, vedem cativa oameni care asteapta, cuminti, sa primeasca lumina Invierii - o micuta obste adunata la biserica sa praznuiasca "minunea minunilor" (comunicare prin cuminecare, in limbajul lui Constantin Noica). Imaginea pare desprinsa din Soljenitin (cel din povestirea scurta numita Procesiunea pascala): "Femei cu fete hotarate, detasate, gata si pentru moarte daca ar fi eliberati tigri asupra lor."

Profesorul din Stalker ajunge sa creada ca Zona e "o minune, deci face parte din natura". Asadar, nu ar trebui sa o distruga (adusese cu sine o bomba) pentru ca "reprezinta o speranta". Da, numai ca, spune el, "Ce e de facut daca ajunge pe mana cui nu trebuie?"... Daca o vor ravni, altfel spus, "Fuhrerii de toate culorile"? Istoria omenirii, ne aminteste Gabriel Liiceanu, este plina de exemple in acest sens. In numele "transcendentului" si al "misterelor", popoarele s-au dedat la o inimaginabila cruzime atunci cand au vrut - prin constrangere - sa aduca pe pamant "Imparatia cerurilor".

Pozitia sa, chiar daca vede in credinta "un dar" (pe care considera ca nu l-a primit niciodata: "Dumnezeu pe care nu-l poti pipai decat cu ochii mintii si-ai sufletului nu si-a coborat harul si asupra mea, indurandu-se sa-mi dea un semn, cat de mic, ca este"), e tributara gandirii de tip rationalist: "Pentru filozofie, transcendenta nu exista decat ca imanenta care iti lasa senzatia ca acel ceva de aici nu face parte, totusi, de aici". Considera (la fel ca Politicianul din Malmkrog, care ar vrea cat mai putina religie si cat mai putine dialoguri despre religie in viata sociala) ca este cu neputinta sa implinim porunca hristica a iubirii fata de intreaga omenire, ca "nu iubirea ar trebui sa ne lege pe toti, ci urbanitas, civilitatea, buna crestere".

Adica o religie "domesticita" si "purificata" de toate acele "detalii mitologice" ce nu pot nicicand sa fie dovedite sau verificate, dar "trebuie luate ca atare in vederea autoritatii declarate ca revelatie". Uneori, aceste "detalii" sunt inspaimantatoare. In Andrei Rubliov, iconarul Andrei refuza sa picteze scena Judecatii de Apoi pentru ca nu vrea sa sperie poporul care e destul de amarat si disperat. Monahul Daniel, care ii e un fel de duhovnic, insista sa o picteze. Ii aminteste pe scurt schita ei, asa cum o discutasera, cu toate detaliile cumplite: "E Judecata de Apoi, Andrei, nu am inventat-o eu!..." Andrei insa va zugravi "Treimea cea de o fiinta si nedespartita", dupa hieratice canoane de forme si culori bizantine. Contemplarea Sfintei Treimi de Andrei Rubliov - asa cum ne indeamna filmul lui Tarkovski - poate fi o "rezolvare" a problemei de care se impiedica rationalistii: reprezentarea (sau recunoasterea) unui Dumnezeu care e deopotriva unic si in trei ipostasuri.

Ceea ce scandalizeaza profund spiritul lucid al lui Gabriel Liiceanu este pretentia de a crede fiecare "detaliu" al "scenariului mitologic", asa-numita "obnubilare mitologica" ce consta intr-o abuziva mutatie: "de la frumusetea unui mit la credinta in realitatea lui". Iar Biblia este "un poem superb", "cel mai tulburator poem al umanitatii", "opera cu cel mai mare potential hermeneutic", "cel mai mare os-de-ros hermeneutic".

Doar ideologizarea si inregimentarea ei dogmatica constituie amenintari la insasi "comandamentul moral al credintei" in numele unui "detaliu" revendicat de o "confesiune" sau alta. Din perspectiva "ortodoxa", diversele "confesiuni" sunt - adauga Liiceanu - "erezii", dar ce altceva sunt ereziile daca nu "variante nenorocoase ale unei invataturi care, din capul locului, nu poseda criterii de adevar"? Altminteri, recunoaste ca "scenariul mitologic" (cu principalele momente: "nasterea lui Isus dintr-o fecioara, treimea, natura dubla a lui Isus") a jucat un rol enorm in "domesticirea fiintei umane".

In Trei exercitii de interpretare si Malmkrog, cele doua filme ale lui Cristi Puiu bazate pe textul lui Vladimir Soloviov Trei dialoguri despre sfarsitul istoriei universale, cateva personaje discuta (ca in povestirile morale ale lui Eric Rohmer) pe teme hristice, pe tema integrarii europene, pe tema razboiului si a oportunitatii (sau inoportunitatii) unei "armate crestine", pe marginea parabolei evanghelice a lucratorilor viei si a uciderii fiului celui care e stapanul viei etc. Multe din aceste subiecte de discutie figureaza si in Isus al meu.

Spre deosebire de expresiile lor cinematografice (in filmele enumerate mai sus, regizate de: Bergman, Bunuel, Abuladze, Fabri, Tarkovski, Ceylan, Pintilie, Puiu, Mungiu, Jude, Achim, Cohn, Solomon), intrebarile, exemplificarile si citatele din volumul lui Gabriel Liiceanu se adreseaza unor cititori pregatiti sa accepte parteneriatul cu un comentariu literar-filozofic fara apanajul unei povesti realizate cu mijloacele specifice artei a saptea. In plus, cel care se apropie de Isus al meu se va situa - la modul ideal - undeva la mijlocul distantei dintre un "teolog de servici" si un "ateu agresiv", nesocotind vorbele populare potrivit carora filozofia ar fi, prin excelenta, un "cumplit mestesug de tampenie" sau ca "prea multa carte strica".

La urma urmei, de ce ar fi lipsit de indreptatire acest "document de intelegere obtinut la capatul unui efort personal de gandire"? (Singura obiectie care i se poate aduce acestei formulari este cuvantul "capat", pentru ca, vorba cantecului, "sfarsitul nu-i aici". Intelegerea oricui, oricat de "edificata" sau de "putin edificata", se mai poate schimba, intr-un sens sau altul.) De ce n-ar fi loc si pentru demersul unui om care vrea sa inteleaga "cu mintea sa" numeroasele referiri la puncte de vedere (citate in carte) exprimate de o serie de filozofi, scriitori, teologi, oameni de stiinta etc.? Cu atat mai mult cu cat, observa Andrei Plesu intr-una din anexele epistolare ale volumului, "incepe sa semene a mister si a binecuvantare" (si adauga, perplex, cuvintele rostite candva de Sorin Dumitrescu: "Cand Gabriel se va apropia de credinta, va avea tipul de << greutate >> care il caracterizeaza pe Sf. Petru!").

In fond, credinta nu poate fi monopolul "pietatii difuze" (ce este "luata drept unitate de masura a comportamentului firesc") a unor babe evlavioase din exemplul dat candva de Petre Tutea (care face inca deliciul moralistilor). De ce ar trebui sa existe numai "babe pioase" si - la polul opus - blamabilii "dihori"? Un lucru mi se pare clar: cugetarile lui Gabriel Liiceanu (mai mult sau mai putin sceptice, ireverentioase si narcisiste) sunt departe de a fi un "pericol public" sau "smintitoare" (si, ca atare, vrednice de anatemizare) intr-o lume care, oricum nu prea mai citeste si nu a invatat inca sa priveasca un film tot asa cum - atent, in cunostinta de cauza, fara prejudecati - citea altadata o carte, asculta o muzica sau contempla un tablou. O lume care, insa, nu si-a pierdut de tot simtul umorului, de vreme ce a gasit sa dea urmatoarea replica volumului ce se cheama Isus al meu, aparut la Editura Humanitas si scris de Gabriel Liiceanu: o coperta de carte identica, pe care scrie Liceanu al meu, Editura Divinitas. Autor: Iisus Hristos.

Ciolacu este sigur de victoria lui Firea la Capitală: ”Va câștiga şi cu Piedone, şi fără Piedone”

Indiferent dacă Cristian Popescu Piedone se va retrage sau nu din cursa electorală, Gabriela Firea va fi noul primar al Capitalei, este convins Marcel Ciolacu. Premierul a precizat miercuri,...

Ciolacu susține că nu există riscul ruperii coaliției: ”Ce voiaţi? Să stau la televizor să spun: "m-am gândit eu că e mai bun Piedone"?”

Marcel Ciolacu nu crede că decizia privind candidaturile separate la Primăria generală a Capitalei va afecta în vreun fel coaliția formată din PSD şi PNL. El susţine că membrii alianţei...