Compozitoarea Diana Rotaru, despre showbizul romanesc: O lume care pare de pe alta planeta pentru mine Interviu

Vineri, 05 Septembrie 2014, ora 08:00 4612 citiri
Foto: Diana Rotaru

Diana Rotaru, laureata a Concursului George Enescu si fiica compozitoarei Doina Rotaru, este una dintre tinerele cu care Romania se mandreste.

Artista a povestit pentru Ziare.com cum a intrat in contact cu lumea muzicala, dar si cum a ajutat-o in cariera faptul ca este laureata a Concursului George Enescu.

A avea succes in aceasta lume are, totusi, si un pret: faptul ca viata sa personala nu exista, tot timpul fiind ocupata cu muzica.

Cum ati ales drumul muzicii?

Pe la patru ani, ai mei au observat ca zgandaream cam mult pianul, asa ca bunica si-a asumat cu stoicism rolul de prim profesor. Prin liceu am realizat insa o cotitura catre domeniul compozitiei, un factor important fiind mama mea, compozitoarea Doina Rotaru: nutream o admiratie totala pentru ea ca artist, pe de o parte, si pentru conditia de "calator" al compozitorului, pe de alta.

Calator nu numai la modul fizic, dar si intr-un magic taram sonor care era...altfel decat tot ce se invata - si se invata in continuare - la scoala. Ma refer la domeniul muzicii asa-zis "clasice-contemporane" (fabulos paradox terminologic) - mai corect ar fi, muzica nascuta din pantecele traditiei muzicale occidentale si trecute prin tavalugul avangardei secolului XX. Sau, si mai bine, "cum te joci cu sunetele ca sa fii tu insuti, dupa tot ce s-a intamplat in muzica".

Sunteti laureata a sectiunii de Compozitie a Festivalului Enescu. Cum v-ati hotarat sa participati la concurs?

Concursul de compozitie din cadrul Festivalului Enescu este, in mod indiscutabil, cel mai important eveniment de acest gen din Romania. Este singurul concurs de compozitie din Romania unde tu, student, te poti "bate" cu artisti deja afirmati, o conjunctura extrem de atractiva. Am castigat de doua ori Premiul Enescu, de ambele dati ex-aequo - prima data in 2003, pentru o lucrare camerala ("Halucinatii Gotice"), impreuna cu Vlad Maistorovici si a doua oara in 2005, pentru o lucrare orchestrala ("Corale si Cutii Muzicale").

Ce a insemnat acest lucru pentru dvs?

Cred ca un premiu trebuie vazut ca o impulsionare ca "hei, poate ce fac nu e chiar rau!". Compozitorul este, de obicei, ingropat pana la urechi in indoiala de sine, asa ca o asemenea recunoastere este, fireste, o adevarata bucurie. Iar premiul absolut pentru un creator este ca, in asemena conditii, lucrarea este cantata de interpreti remarcabili - in cazul meu, Ansamblul PROFIL si Orchestra Filarmonicii 'Transilvania' din Cluj, sub conducerea lui Mark Mast.

Vlad Stanculeasa, violonistul care ii calca pe urme lui George Enescu Interviu

Care este cea mai mare greutate pe care o intampina un artist ca dvs?

Mi se pare extrem de nimerita comparatia pe care a gasit-o compozitorul si fostul meu profesor Dan Dediu, nu mai stiu in ce emisiune: ca sa te incumeti sa scrii "muzica noua" in actualul context, trebuie sa ai vocatie de martir. Luptam cu prejudecatile in fiecare zi, cu indoctrinarea limbajului tonal - un sistem de altfel fascinant, insa care nu ar trebui sa excluda alternativele.

As indrazni sa adaug ca martirajul presupune si relatiile defectuoase cu proprii nostri confrati muzicieni; la noi domina un spirit al competitiei extrem de prost inteles si non-constructiv, ceva similar cu "capra vecinului". Pe de alta parte, a-ti asculta propriile povesti muzicale talmacite de altii si a vedea ca au capacitatea de a bucura si emotiona, asemenea lucruri compenseaza de 100 de ori toate neajunsurile.

V-ati simtit vreodata dezamagita de lumea in care activati si ati vrut sa renuntati?

Dezamagita? De foarte multe ori. Sa renunt? Niciodata. Mai ales ca nu stiu cum, dar din fiecare dezamagire s-a nascut ceva frumos, cel mai bun exemplu fiind Festivalul InnerSound. Cred cu tarie ca asta este calea: confruntati cu prejudecata sau meschinarie, sa fim capabili sa cladim ceva bun. Iar asta nu se poate fara spirit de echipa - in InnerSound lupt alaturi de Sabina Ulubeanu, Catalin Cretu, Mihai Cucu, Maia Manolescu si multi, din ce in ce mai multi oameni frumosi, pietricele in puntea spre schimbare. O miscare puternica de generatie.

Ati obtinut, de-a lungul carierei, zeci de premii. Care este cel mai important?

Greu de ales. Botul de blana mieunator si foarte zgarietor primit la 14 ani pentru ca eram un copil suspect de studios. Concertul portret de la Winterthur (Elvetia) interpretat de Irina Ungureanu si ansamblul TaG, si, de fapt, intalnirea cu toti muzicienii fantastici cu care am avut onoarea si bucuria sa colaborez. Zambetul mandru al mamei mele dupa fiecare concert. Lacrimile de bucurie (si oboseala) dupa prima editie InnerSound. Omul pe care il iubesc. Si ar mai fi.

Cum arata viata dvs personala, avand in vedere ca sunteti atat de ocupata cu muzica?

Suspect de bine, mai ales ca lipseste cu desavarsire.

Cum se vede din lumea dvs artistica lumea mondena din Romania?

Foarte straniu, o lume care pare de pe alta planeta pentru mine, o lume la care nu am si nu stiu daca as vrea sa am acces.

Ti-a placut acest articol? Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News
Scrie pe Ziare.Com