Provocarea lui Cristian Mungiu. "Bacalaureatul" fiecaruia

Vineri, 01 Iulie 2016, ora 18:12 6001 citiri

Daca te duci sa vezi "Bacalaureat", cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, cu speranta ca vei fi coplesit de actiune, o sa iesi dezamagit.

Daca te duci sa razi in hohote sau sa se rupa camasa de pe tine de plans, daca vrei sa afli de acolo adevaruri grele si ultime spuse raspicat sau inalte judecati, tot dezamagit vei fi.

Pentru simplul motiv ca Mungiu nu isi propune asa ceva. El pune in fata spectatorului o felie de Romanie reala, asa cum e ea, nici mai buna, nici mai rea, necosmetizata, neagravata in tuse groase. O felie pe care nici macar nu o judeca.

Niciun personaj nu este fundamental rau, absolut detestabil, niciunul nu este fara de prihana, adorabil. Sunt cu totii oameni obisnuiti, ca fiecare dintre noi, pe care ti-e in egala masura greu sa-i urasti sau sa-i iubesti, dar cu care e imposibil ca intr-un moment sau altul sa nu empatizezi. Iar Cristian Mungiu nu are aroganta de a-i judeca. Ii explica doar, metodic si calm.

Si tocmai pentru ca din fiecare cadru razbate umanul cu toate fatetele lui, tocmai pentru ca este aproape imposibil sa nu te regasesti intr-una dintre aceste fatete, Cristian Mungiu isi obliga spectatorul la cel mai greu exercitiu cu putinta: acela al sinceritatii cu sine. Il obliga la judecata nu a personajelor, ci a propriei constiinte si mentalitati pe care o vede in acele personaje.

Ce fel de parinte esti? Ce vrei, de fapt, pentru copilul tau si de ce vrei? Unde se produce ruptura dintre ceea ce il inveti in vorbe si ceea ce il inveti prin fapte? E terifiant sa realizezi ca, inconstient poate, esti pus ca parinte, dupa cum spunea Cristian Mungiu, in fata unei alegeri teribile: il educi ca sa supravietuiasca in tara sau ca sa performeze afara, pentru ca cele doua tipuri de educatie au ajuns antagonice.

Ce fel de fiu/fiica esti? Cat intelegi din resorturile actiunii sau inactiunii parintilor tai, ale asteptarilor lor de la tine? Ce fel de societate suntem, aceea in care (ridic putin cortina) se poate produce o agresiune sexuala in plina strada fara ca cineva sa reactioneze in vreun fel? Unde pica granita dintre necesitate si alegere?

Cat din ceea ce ne apasa si ne indeamna sa emigram sau sa ne trimitem copiii in strainatate este consecinta propriilor complicitati, adesea marunte, adesea imbracate in necesitate absoluta, in inevitabil si cat suntem dispusi sa recunoastem din aceasta complicitate?

Si in functie de raspunsul individual la aceste intrebari, fiecare dintre spectatori vede, de fapt, filmul lui, dupa unii optimist pana la triumfalism, dupa unii pesmist pana la disperare.

Sunt mai aproape de a doua categorie, macar pentru faptul ca nu am uitat primul film al lui Cristian Mungiu, "Occident", despre obsesia emigrarii din anii '90. Ceea ce atunci a putut fi o comedie, acum e dramatic. Suntem, de fapt, tot acolo, dar mai obositi si fara rezervele de speranta ale acelor ani.

Cristian Mungiu nu numai ca ofera personaje providentiale, adica nu vinde iluzii, dar nu ofera nici solutii. Nici nu ar avea cum, cat timp filmul este despre solutii individuale, nu colective. Care pot fi de supravietuire proprie, cu orice pret sau dimpotriva prin refuzul supravieturii proprii facile, ca un inceput de salvare colectiva, naiv sau nu.

Dar aceasta e alegerea fiecaruia, in functie de raspunsul fiecaruia la propriul film Bacalaureat pe care l-a vazut. Provocarea aceasta a lui Cristian Mungiu mi se pare cu adevarat senzationala.

Despre film ca realizare artistica nu am caderea sa ma pronunt decat ca simplu spectator. Si din aceasta perspectiva "Bacalaureat" mi s-a parut desavarsit, creatia unui talent urias ajuns la acel grad de maturitate si siguranta de sine (nu suficienta!) care permite eliberarea de tot balastul figurilor de stil inutile, impovaratoare, permite distilare si precizie de bisturiu. Filmul nu are burti, este de o densitate pe alocuri coplesitoare. Convinge.

Cat despre acuzatia ca prezentand realitatea nuda a societatii romanesti, a coruptiei mici ca mod de viata, Cristian Mungiu ar strica imaginea tarii, nu pot spune decat ca mi se pare o imensa ineptie.

"Bacaluareat" este un exercitiu de sinceritate, greu, dureros, dar cu atat mai meritoriu cu cat este inaccesibil fara onestitate si luciditate. Iar primul pas spre mantuire e asumarea. Daca suntem in stare sa ne asumam problema, avem o sansa sa o rezolvam, iar acesta e un merit, nu o vina.

Si este o creatie de exceptie, recunoscuta ca atare. Vi se pare ca vreunul dintre aceste aspecte este un deserviciu adus tarii sau, dimpotriva, un mare beneficiu?

Daca vi se pare ca eram de fala in lume cu un film triumfalist despre poporul mic, harnic si onest care nu fura, nu injura si nu minte, cu fete frumoase si barbati falnici, pe care doar soarta cruda si napasta strainatatii hapsane l-au impiedicat sa fie buricul universului, va sugerez respectuos sa nu mergeti sa vedeti "Bacaluareat". Va pierdeti vremea, nu veti intelege nimic.

Ne puteți urmări și pe  pagina noastră de Facebook   sau pe   Google News