Moartea unui om politic - pomenirea și lecțiile acesteia. Partea I: de ce trebuie să (ne) criticăm liderii?
Vineri, 29 Martie 2024, ora 08:00
Acum la mine e noapte târziu, dar calendaristic ziua de 27 martie a început deja. Când domniile voastre (sau majoritatea) veți citi acest articol (în două părți), peste cea de-a 29-a zi a lunii va fi răsărit deja soarele. Pe 27 martie e data în care se împlinesc 40 de zile de la un deces - aceea în care, sau în preajma căreia, creștinii ortodocși (și greco-catolici) îi fac celui plecat pomenirea.
PARTEA I/INTRODUCERE:
În general, atunci când scriu despre oamenii politici, aici, în presă, arareori îi laud. Nu doar că v-am obișnuit cu critici destul de virulente, ci v-ați cam și desprins, din partea mea, cu un limbaj slobod sau chiar contondent, pe care-l rezerv pentru presă (spre deosebire, desigur, de articolele academice de pildă). Nu mă laud cu el (nici nu e vreun lucru bun, în sine, faptul că îl folosesc), stimați și dragi cititori. Dar apelez la el pentru am convingerea că aici - dincolo de persistența unei obligații ferme de a ne baza pe fapte, argumente și rațiune, și de a nu încălca prin simpatii/antipatii limitele raționamentelor demonstrabile și ale ipotezelor plauzibile - putem și trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Legat, desigur, de politică, istorie, de chestiunile de interes public și chiar de persoanele publice - dovedind decența (imperativă) ca detaliile strict personale ale vieții fiecăruia să rămână private.
Nu-i critic pe politicieni pentru că aș fi cinic, pesimist sau moftangiu. Chiar nu sunt. Am, din naștere (multumescu-ți ție, Doamne! 🙂 ), o strucură psihică de un optimism relativ robust, mai mereu ”self-reloading”, care mă ajută să fac față cu oarecare succes vremurilor în care trăim și contextelor prin care am trecut. O fac doar pentru că, în lumea actuală, am ajuns să fim conduși de prea mulți imbecili, mulți dintre ei agresivi sau toxici, ajutați de nu puțini idioți nici măcar utili (ci mai degrabă inconștienți), chiar dacă unii sunt animați pe undeva de bune intenții; pe destui dintre aceștia comportamentul și acțiunile (și pe noi, odată cu ele - cei în cauză decizând adesea inclusiv în locul/numele nostru) îi apropie de o zonă chiar autodistructivă. O fac pentru că România (și nu numai, din păcate, printre țările lumii), deși continuă să progreseze, e încă o întocmire nu complet închegată de sisteme în majoritatea (și în esența) lor nefuncționale, cu unele (relativ mici) oaze de normalitate.
O fac și deoarece (din cauză că?) am avut acces, de relativ tânăr (23 de ani neîmpliniți) la ceea ce însemnau culisele „politicii de top”, și mi s-a făcut lehamite rău de la ce am văzut acolo. Naiv n-am fost niciodată (idealist poate, dar mi-a cam trecut), deci nu mă așteptam neapărat la ceva bun, dar „situația din teren” s-a dovedit mult mai precară decât aș fi crezut eu că poate să fie - inclusiv la nivelul strict instrumental al eficienței - așa că șocul survenit a fost pe măsură. Mai ales că totul se întâmpla imediat după absolvirea unei școli bune de științe politice - studiile făcute acolo reușind să sădească în mințile (sufletele?) noastre (al meu, ale colegilor), așa cumva pe nesimțite, și niște idealuri.
O fac de asemenea pentru că de atunci până azi accesul meu (fie și, cel puțin, prin informații primite din surse sigure, la „prima mână”) la ceea ce se petrece în spatele cortinei lăsate și a ușilor închise din așa-zisa „politică la vârf” a continuat, cu intermitențe. Prin urmare, când constați că odată ajuns acolo trebuie adesea (voi reveni la stilul direct) să te ții de nas (sau să pui mâna la gură) ca să nu-și verși mațele de silă sau oroare, vă dați seama că n-ai cum să „halești” prosteala de tip PR sau propagandistică întru mărirea de sine, în fond o gargară demagogică și ipocrită, făcută în plus cu tupeu maxim (unul de neam prost) și livrată de politicienii & liderii în cauză (în situația în care - o afirm cu regret dar cu obiectivitate - calitatea personalului politic a tins mai degrabă să scadă din anii 1990/2000 până în prezent) către noi - adică „tâmpiții de serviciu” care trebuie făcuți să acționeze în folosul lor sau măcar să tacă/să nu se revolte și (important) să-i voteze.
Totuși, nu am obosit niciodată să precizez și să subliniez un aspect - în niciun caz constatările și judecățile statistice de mai sus nu trebuie generalizate artificial și nivelator. Orice tău noroios (ca să parafrazez un poet român recent) are nuferii lui, care contrastează cu el dar totodată îl pun într-o lumină mai curată. Printre semidocți, oportuniști, incompetenți, CNP-uri cu caractere și coloane vertebrale lipsă, sinecuriști (vechi sau noi în politică, ei si partidele lor) vom găsi (aproape) de fiecare dată oameni corecți, de ispravă sau (pentru cei credincioși) cu așa-zisa „frică de Dumnezeu” - una deloc bigotă/paralizantă ori de sumă zero. Sunt modest cu ei caracterizându-i doar astfel, și vă asigur că acum nu vorbește/scrie deloc (doar) optimistul din mine. I-am văzut (la treabă) în aceleași culise ale puterii de care vă povesteam, unde minusurile care încă domină sunt cele fetide. E vorba de excepții meritorii, care nu ar trebui deloc subestimate. Ei sunt cei datorită cărora am ajuns unde suntem (în loc de a ne merge mult mai rău), și tot ei sunt cei care ar trebui cunoscuți, apreciați, promovați - oameni onești, competenți, cu expertiză și responsabilitate în ceea ce fac. Nu m-am ferit niciodată să-i pomenesc, chiar cu nume, și poate că ar trebui să scriu și mai mult despre ei. Pe scurt, ei reprezintă o parte din speranța noastră la un viitor mai bun.
Apropiindu-mă de încheiere, am scris critic și fără menajamente la adresa politicienilor (dar nu numai a lor) și pentru că monitorizarea activității lor, critica deschisă, făcută cu discernământ dar fară surdină pentru ceea ce nu merge bine (și, din păcate, multe, prea multe nu merg cum ar trebui) intră în "fișa postului" proprie (și mă refer atât la profesia formală, dar și la cea pe care o practic acum pe post de semi-hobby și mai mult pro-bono). În plus, consider eu, toate acestea fac parte din obligațiile unui intelectual. Pentru că, dragii, mei, îmi permit să mă consider un 'telectoal - desigur unul care e parte a prostimii (ca să nu zic și mai direct), a vulgului, bașca parțial diletant/impostor (cum mi se mai șoptește uneori în cască, direct sau prin mijlocitori, de către voci suave ale unor posesori de pedigree academic sau de diverse alte feluri, închiși cu îndârjire prin propriile „turnuri”; ) ). Mai mult, un credincios și preaplecat domniilor voastre serv (așa mă adresez adesea prietenilor de pe Facebook). Dar, totuși, intelectual - fie și numai prin pasiunea de a cunoaște și înțelege lucruri, și prin nevoia de a mă asocia cu dumneavoastră în aceste demersuri.
În final, am făcut-o și pentru că, potrivit convingerii mele ferme, fără critică am fi ca morți. Persoane publice dar și indivizi comuni laolaltă. Sau, cel puțin, am ajunge variante mult mai jalnice ale noastre. Iar critica nu trebuie să distrugă, niciodată, ci să îndrepte. Sau - ca să trec la nivelul pragmatic și aplicat al abordărilor de care îmi propun să nu mă separ niciodată - să arate și demonstreze ce s-a greșit, făcând publice aceste considerații, cântărind pe cât se poate acțiunile și nu oamenii, și să propună soluții alternative și remedii. Să încerce să oprească un demers eronat sau nepotrivit și să gândească/sugereze/obțină o îndreptare a lucrurilor.
Iar principalii destinatari ai apelurilor și demersurilor critice sunt (teoretic) chiar cei care au comis greșelile. Doar că, pe de o parte, așa cum spunea scriitorul, istoricul și politicianul englez lord Acton în 1887 „puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe complet”. Pe de alta nu pot să nu fiu de acord cu ceea ce zicea Al Pacino, pe post/în rol de ditamai Satana în filmul clasic ”The Devil's Advocate”/„Pact cu diavolul” (1997, cu Keanu Reeves și Charlize Teron): „Vanitatea/orgoliul este păcatul meu preferat”. Aceasta/acesta, cred eu, este și viciul de căpătâi al multora dintre noi. Prin urmare, practic, pentru îndreptarea „greșiților” (sau a „păcătoșilor” - și nu pentru moartea/pedepsirea lor) e nevoie în primul rând de dumneavoastră, dragi prieteni (opinia publică) dar și, în egală măsură, de cei care reprezintă excepțiile meritorii despre care vorbeam mai sus.
Prima noastră misiune, împreună, este să-i facem pe cei care greșesc să accepte - luptând adesea, și să recunoaștem cinstit că nu-i tocmai ușor, inclusiv cu propriul orgoliu - că au comis o eroare. Apoi, pe termen scurt și mediu, dumneavoastră (opinia publică) puteți exercita presiuni (mai ales într-o democrație) asupra celor care comit greșelile, iar ceilalți (cei competenți și onești, excepțiile meritorii) îi pot influența să le îndrepte. Pentru că, cel puțin unele greșeli fiind autodistructive, o îndreptare a lor ar fi inclusiv în folosul autorilor acestora. Sunt convins că împreună (domniile voastre, adică cei făcând parte din aceste două categorii, plus noi - cei cu expertiză în domeniu și presa) avem o șansă care nu e de ratat.
Iar țelul nostru pe termen mediu-lung se impune cred de la sine: ca, sub ochiul nostru atent și ajuns mai greu de „prostit”, dovedind că nu suntem iresponsabili sau amorfi, excepțiile meritorii pomenite mai sus să reușească nu doar influențarea, ci și „contaminarea” celor din jurul lor, în domeniile care activează. Inițial „politicianul tipic care comite greșeli” (din diverse motive) să conștientizeze (căzând, dând cu capul) că, persistând în ele, riscă prea mult, poate ajunge să-și taie singur craca și că are cu adevărat nevoie, chiar în propriul interes, de „competentul posesor de onestitate”. Astfel, prietenii noștri pomeniți mai sus pot să-și demonstreze indispensabilitatea, utilitatea, să le crească influența. Să le sporească numărul, să devină o masă critică și, într-un final, să poată ajunge într-o situație dorită de toți - și anume să constituie regula (statistică) în loc de excepție.
Deși posibil de realizat, e limpede cred că, în practică, acest demers/proces nu este atât de simplu sau liniar precum l-am descris. El este subiect al îndoielilor generate nu doar de „dilemele acțiunii colective” (sau ale celor care „fac blatul”/circulă fără bilet) din studiile/științele sociale (despre acestea a început să vorbească sistematic M. Olson în 1965 - nu voi insista aici*), ci necesită acțiuni de durată și nu este ireversibil. Mai exact, odată ce ne-am „înhămat” la el, nu ne vom mai putea „deshăma” de tot, și cu conștiința împăcată, niciodată. În plus, mergând dinspre general înspre particular și cu referire la cei numiți excepții meritorii - mecanismele de selectare/cooptare și promovare într-un partid sau în alte instituții presupun o serie de interdependențe, iar cei în care noi ne punem nădejdea ar putea ajunge să fie „corupți” de restul, tot așa cum noi sperăm să-i „contamineze” în bine pe aceștia. Așa că, rămânând convins că nu există alternativă la a o apuca pe această cale (decât să mergem din rău în mai rău) sunt sigur și că noi toți (presă, opinie publică, excepții meritorii) vom obosi. Iar asta nu o singură dată. În plus, la un moment dat, ne va apuca lehamitea.
Ce-i de făcut atunci, pentru ca oboseala și senzația de saturație/sictir să nu se instaleze definitiv? Mai e rost de vreo speranță? Cu siguranță! În ajutor ne vin (și ne-au venit, nu o dată) o categorie de oameni despre care, dacă n-ar fi avut/avea contemporani, am zice, precum Moromete față cu girafa, că „așa ceva nu există”. Sau că nu poate să existe, personajele fiind probabil coborâte direct din ficțiune. Dar ei sunt cât se poate de reali și trăiesc printre noi. Iar acestei vești bune i se mai adaugă una - probabil că lucrurile vor rămâne astfel și pe viitor. Ce am făcut ca să avem parte ajutorul și adesea de sacrificiul lor? Nimic - în afară poate de a suferi - și probabil că pe cel din urmă chiar nu-l merităm deloc. Dar dragostea pentru semeni a celor pe care i-am invocat și modul în care ei se percep ca fiind obligați să lupte împotriva abuzurilor, pentru dreptate și pentru noi face ca obiecțiile menționate (altfel raționale și întemeiate) - plus multe altele care li s-ar putea adăuga - să devină irelevante.
Confruntați cu aceste exemple concrete, cu cât au dat ei, ar trebui sincer ca cel puțin să ne simțim stingheriți. Să ne ia cu jenă, să cădem pe gânduri. Să ne venim în fire, scuturându-ne de oboseală și lehamite, și să facem măcar atâta/puținul care ne revine - legat de care scriam mai sus. Despre aceste PERSONALITĂȚI DE EXCEPȚIE care au jalonat și luminat luminat istoria cu exemplele extraordinare oferite de ei vom vorbi în episodul viitor - partea a II-a a acestui articol. De mâine (30 martie) dimineață, de la ora 9 încolo.
_________________________________
* Dilemele acțiunii colective (a „blatistului”), pe scurt/simplificat: de ce să acționez (mă implic) eu, când există mulți alți oameni (zeci, sute de mii, poate milioane) care ar putea acționa, în condițiile în care: i) dacă ei acționează, obiectivele vor fi oricum atinse și fără mine, iar ii) dacă nu se implică nimeni (se implică prea puțini), acțiunea oricum nu va avea succes, dar eu voi suporta costurile implicării?
Știința politică a observat și semnalat (concret, în timp) existența următorului paradox al participării: în teorie, individul, ca actor politic, cu cât e mai rațional cu atât ar trebui să se implice mai puțin. În practică s-au observat tendințe ca nivelul de implicare să crească odată cu cel educațional, cu existența unei cantități mai mari de expertiză (în domeniu) etc.
Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
Sursa: Ziare.com