Ziare.com
Actual Politic Business Sport Life 
Social > administratia
<>176 / 176 stiri
A   A   A

O poveste de pe Valea Izei (sau imaginea unui stat esuat)

O poveste de pe Valea Izei (sau imaginea unui stat esuat)
Cand ajungi pe Dealu Stefanitei urcand dinspre Nasaud, te intampina o poarta maramureseana si o vedere peste vai si munti care iti taie rasuflarea.

Citeste toate textele scrise de Ciprian Mihali pentru Ziare.com

Soseaua serpuieste pe buza unor coline blande pret de cativa kilometri, pentru a insoti Valea Izei, prin Sacel, Salistea de Sus si Dragomiresti, inspre Bogdan Voda, Barsana si mai departe spre Sighet.

Peisajele ar fi si mai frumoase daca nu ar trebui sa fii mereu cu ochii in patru la drumul distrus. Drumul judetean care coboara domol pe Iza nu a fost reabilitat niciodata in intregime; aceasta sosea este marturia vie a unei tranzitii facuta din gropi, improvizatii si carpeli.

Dragomirestiul este o localitate cu peste 3.000 de suflete (in scripte), cu o lunga si bogata istorie nobiliara, cu traditii si obiceiuri seculare, dar cu un prezent cat se poate de trist.
Aflati la jumatatea distantei dintre Sighetu Marmatiei si Borsa-Viseu, "mirestenii" au trait vreme de decenii din navetismul inspre minele de la Borsa, fabricile din Sighet si Viseu sau din munca la padure. Colectivizat cu forta in anii '60, Dragomirestiul nu a putut supravietui niciodata din agricultura facuta pe suprafete mici si inghesuite intre dealurile abrupte si racoroase.

Inca din anii '80, barbatii si femeile se duceau vara la munca in Banat sau in Baragan, de unde se intorceau toamna cu sacii plini de porumb, trebuincios pentru mamaliga si pentru hrana animalelor peste iarna. Cand toate acestea s-au inchis si s-au prabusit in anii '90, oamenii s-au vazut amenintati de saracie; aceia au fost niste ani tare grei pentru oamenii din zona.
Dar incepand cu anii 2000, au inceput sa plece la munca dincolo, care in Anglia, care in Italia, Spania sau Franta. Au ramas prin sate doar batranii si copiii, iar in vremurile din urma si acestia s-au imputinat: cei dintai mor, cei din urma isi urmeaza parintii in alte tari.

Dar locurile se invioreaza vara, cand toata lumea se intoarce sa-si faca nunta dupa datina strabuna, nunta la care vin rudele imprastiate prin lume (se vede asta dupa numerele de inmatriculare ale masinilor), rude cu toate instarite (iar asta se vede dupa modelul masinilor, dupa bogatia mesei si calitatea ceterasilor).

Odata cununati dupa vechiul obicei, tinerii si toti cei in putere iau din nou calea strainatatii. Sau mai raman putin, cat sa-si comande materialele pentru casa cea noua pe care o construiesc, neaparat cu etaj, termopan, balcon cu bare cromate si culori tipatoare, in locul casei batranesti din lemn.
Oamenii din sat au salvat o casa veche in centru si au transformat-o in Muzeu al Tarancii Romane, loc de pelerinaj pentru turistii atrasi de povestile locurilor. In rest, toate celelalte case din lemn sunt demolate rand pe rand pentru a lasa loc insemnelor prosperitatii.

Din loc in loc, au aparut si alte marci ale prosperitatii private: un supermarket, cateva magazine cu materiale de constructii, unul sau doua birouri de banca, un bancomat.

Istoria postdecembrista a Dragomirestiului se confunda cu istoria tranzitiei esuate a Romaniei. Si spun ca aceasta tranzitie este esuata nu pentru ca oamenii ar duce-o mai rau ca acum treizeci de ani. Ci pentru ca in acesti treizeci de ani prosperitatea privata nu s-a insotit nici de imbunatatirea serviciilor publice, dar nici de consolidarea acestor comunitati.
Investitiile majore, atatea cate sunt, vin dinspre privat. Fibra optica pentru Internet a ajuns mai repede in sat decat apa curenta sau canalizarea. Telefonia mobila a inlocuit aproape cu totul telefonia fixa, dar retelele de electricitate cad la prima furtuna ca acum cateva decenii.

Asfaltul pe strazi (nu se mai numesc ulite decat in vorbirea batranilor) ramane o raritate, iar ingrijirea spatiilor publice se reduce la datul cu maturoiul in fata portii. Una din marile provocari ramane strangerea gunoiului: albia raurilor ramane inca pentru multi locul de depozitare a deseurilor casnice.

Dar peste toate aceste insemne ale confortului familial, doua sunt marile probleme cu care se confrunta localitatile de pe Valea Izei: prima este faptul ca nimic nu incurajeaza intoarcerea oamenilor si a banilor lor in investitii.
Cei care revin cu bani ii folosesc pentru consum si prea putin pentru investitii. Dezvoltarea economica autonoma a acestei zone este inca un vis indepartat. Turismul nu decoleaza nici el, in ciuda campaniilor de comunicare: soselele raman proaste, iar linia de tren de la Salva la Viseu si Sighet e deservita de niste trenuri infioratoare.

Mare parte din patrimoniul arhitectonic al locurilor a fost pus la pamant, lasand locul unor muzee improvizate si unor constructii pretins traditionale de un gust indoielnic.

A doua problema este legata chiar de depopularea masiva a locurilor. O depopulare care are ca efect si degradarea tuturor serviciilor publice. In Dragomiresti, o localitate cu mii de suflete, serviciile medicale sunt minimale, iar printre profesorii de la scoala unul singur are studii superioare.
Cu o populatie imbatranita si slab educata, si aceasta localitate (cand comuna, cand oras, nici oamenii nu mai stiu ce e) este vulnerabila la toate jocurile de putere si manipularile baronilor care conduc Maramuresul. Iar unul dintre acesti baroni pesedisti chiar si-a vazut numele daltuit in marmura intr-un gest de maxima slugarnicie din partea fruntasilor miresteni: directorul scolii si primarul, amandoi eternizati pe placa de marmura lipita pe scoala sub formula "Pr.Prof".

Dragomirestiul, ca mai toata Romania, se sufoca azi sub cele doua poveri ale vremilor: povara puterii, lucrand prin cardasia transpolitica a celor care controleaza si directioneaza banii publici spre retelele de imbogatire personala; dar si povara slabiciunii oamenilor, invatati o viata intreaga sa se supuna si sa taca din gura, abandonati, deposedati de orice capacitate de a riposta, ducandu-si viata intre grijile zilnice ale gospodariei modeste si revederea tot mai rara a celor plecati in alte tari.
Speranta mai sta - si acolo, pe Valea Izei - in cei putini, tineri si curajosi, care nu vor sa retraiasca suferintele inaintasilor lor, din care s-au imbogatit grofi, activisti, primari si baroni, dar nici nu vor sa mai fuga in lume alungati de saracie si nepasare.

(Acest text este dedicat tuturor mirestenilor care, din 1987 incoace, profitand de afectiunea mea pentru una de-a lor si de pasiunea pentru aceste locuri, m-au invatat, for the best and the worst, ca 'nu se poate sa nu sie, cumva tat trebuie sa sie'.)

Ciprian Mihali a predat vreme de doua decenii filosofia contemporana la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor in filosofie al Universitatilor din Cluj si din Strasbourg. Intre 2012 si 2016 a fost ambasador al Romaniei in Senegal si in alte sapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucreaza in domeniul cooperarii internationale la Bruxelles.


Despre ce vrei sa scriem?
Facebook ShareTweet
 Joi, 12 Septembrie 2019, ora 07:26
 Sursa:Ziare.com
 Autor:Ciprian Mihali

 Articol citit de 9133 ori

Citeste si: