Ziare.com
Actual Politic Business Sport Life 
Social > stiri sociale
A   A   A

Cancerul casniciilor. Cum distrugem crezand ca tratam Interviu

Cancerul casniciilor. Cum distrugem crezand ca tratam Interviu
Foto: Domnica Petrovai / Arhiva personala
Conflictele intr-un cuplu sunt normale, chiar necesare, si nu trebuie evitate, insa marea problema este ca traim intr-o cultura a pedepsei, a criticii si a invinovatirii, nu stim sa ne comunicam nevoile si nu ne intelegem trecutul, fiind atrasi mereu de persoane care au trasaturile negative ale parintilor nostri, afirma Domnica Petrovai, psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental specializat in terapia cuplului si a familiei, fondator Mind Education Health.

Intr-un interviu acordat Ziare.com, Domnica Petrovai a trecut in revista cele mai frecvente si grave cauze pentru care cuplurile ajung sa esueze, dar si felul in care pasiunea poate fi intretinuta.

"Relatia de cuplu ar trebui sa fie prioritara si pentru ca asa cum e ea, asa vor fi si copiii nostri. E primul model emotional si comportamental de iubire. (...) Daca tot timpul nostru liber i-l oferim copilului, ii transmitem un mesaj foarte gresit: ca nevoile lui sunt prioritare, ca i se cuvine ca ceilalti sa se sacrifice pentru el. Asta duce la narcisism", atrage atentia psihologul Domnica Petrovai.
Statisticile arata tot mai putine casatorii si tot mai multe divorturi. Care sunt principalele cauze pentru care pare ca tot mai multe cupluri nu rezista?

Pentru ca am trait si traim intr-o cultura a pedepsei si a lipsei de grija fata de familie si cuplu. Am invatat sa ne "rezolvam" problemele in cuplu prin pedepsirea partenerului, avand convingerea ca daca ii arat ca a gresit fata de mine, el se va "corecta".

Ne retragem afectiunea, il criticam, devenim defensivi, tacuti, reci si distanti. In realitate, ce ne-am fi dorit noi era mai multa dragoste, afectiune, tandrete, atentie, apreciere, o viata sexuala mai activa si satisfacatoare, mai mult timp petrecut impreuna, distractie, joaca, pasiune, intelegere.
Necunoasterea modului in care sa ne rezolvam conflictele, diferentele, incompatibilitatile, altfel decat prin pedeapsa, duce la destramarea relatiilor.

E o mare diferenta intre a fi indragostit si a mentine pasiunea, intelegerea si comunicarea pe termen lung intr-o relatie de iubire. Iubirea nu este doar un sentiment, este o decizie pe care o iau zilnic de a fi alaturi de partenerul meu si a-i oferi ce este mai bun din mine.

Avem nevoie de o scoala a relatiilor, unde sa invatam cum sa mentinem o relatie de iubire.

Scoala relatiei e in copilarie?

Multora dintre noi le-au lipsit modelele. Parintii nostrii au avut si ei problemele lor in cuplu. Relatii de abuz, subjugare, in care nevoia celuilalt era mai importanta decat a mea, sacrificiul pentru copii si partener, teama de abandon si respingere, dependenta emotionala si/sau financiara, narcisismul/egocentrismul. Relatii toxice si modele foarte proaste.
Conflictele in cuplu trebuie evitate?

Nu, sunt normale, pentru ca suntem diferiti si asta este foarte valoros intr-un cuplu. Daca sunt bine gestionate, ele duc la o apropiere mai mare intre parteneri. Conflictele nerezolvate creeaza resentimente, furie, durere si distanta. Partenerul meu are o perspectiva, un punct de vedere la care nu m-am gandit. E bine sa am intelepciunea sa il ascult, sa inteleg ce nu vad din realitatea pe care mi-o prezinta.

Intr-o relatie nu este vorba despre cine are dreptate si cine greseste. Amandoi castigam daca acceptam si invatam de la partener. Pare un paradox, dar atractia fata de cineva diferit de noi ne face sa evoluam. Sotul sau sotia mea are abilitati pe care eu nu le am, de exemplu, este mai sociabil, sau mai ordonat. Daca as prelua si as invata de la el, as evolua. Asta este farmecul intalnirii. A prelua nu inseamna a pierde identitatea, ci a avea mai multa grija de mine.
Si totusi, adesea conflictele lasa rani.

Cele care ranesc intr-un conflict sunt interpretarile si judecatile la adresa celuilalt sau a mea, "nu-i pasa de mine", "este egoista", "am esuat", "nu sunt suficient de atragatoare, frumoasa pentru el". Iubirea nu este suficienta pentru ca o relatie sa mearga pe termen lung si ambii parteneri sa fie impliniti, sa se simta iubiti, apreciati. Este esential si sa stii cum sa il faci pe cel de langa tine sa se simta iubit si tu sa primesti iubirea pe care el ti-o ofera.

Multi recurg la "tratamentul tacerii", nu-si mai vorbesc cateva zile, ca forma de pedeapsa. Pedeapsa nu rezolva nimic. Inrautateste situatia si creeaza si mai multa distanta, insecuritate si neincredere in relatie. Invat sa imi fie teama sa mai vorbesc ca sa nu fiu ranit (a).
Invinovatirea este o alta forma de a-l indeparta pe partener. Important este sa invatam amandoi sa ne asumam contributia la situatia, evenimentul respectiv. Cum am contribuit eu la acest rezultat? Imi asum responsabilitatea si fac schimbari. Cand invinovatesc, celalalt se simte atacat si va ataca si el.

Pe de alta parte, noi, adultii, ca si copii, exprimam indirect prin comportament un lucru pe care il dorim si de care uneori nici noi nu suntem constienti. De exemplu, ne certam pentru cine duce gunoiul cand nevoia e de atentie sau de apreciere. De aceea nevoile trebuie exprimate direct, explicit fara a avea asteptarea ca celalalt sa deduca nevoi neexprimate, sa ne "citeasca gandurile si dorintele".
Nevoia neexprimata duce la resentimente. "Daca ma iubea imi pregatea o baie calda, doar stie ce zi grea am avut." Comunicati direct, explicit, pe intelesul partenerului: "Sunt obosita, imi pregatesti o baie calda?" Si, mai ales, asigurati-va ca partenerul a inteles ce ati vrut sa ii comunicati.

Si daca raspunsul nu vine?

Raspunsul nu e neaparat imediat, mai ales daca exista o istorie in care ne-am pedepsit unul pe celalalt. E un comportament mai frecvent al femeilor, dar nu exclusiv: sunt suparata pentru ce ai facut in trecut, nu te mai imbratisez! Astfel cuplurile ajung la atitudini de genul "daca imi dai, iti dau si eu", de conditionare, sau, si mai grav, abia asteptam sa ne prindem la cotitura sa ne pedepsim, care pe care.
Si cand partenerul se simte pedepsit, se retrage, apare distanta. Iar cand reincepi sa ii oferi afectiune, trebuie sa ii dai un timp sa raspunda. Studiile spun ca e nevoie ca minimum 9 luni sa oferi afectiune, atentie, apreciere, sa dai ce e mai bun din tine fara sa ai asteptarea ca celalalt sa raspunda imediat, pentru ca undeva in istoria relatiei de cuplu l-ai respins. El anticipeaza din nou respingerea si e precaut.

Mi-ati vorbit de conflicte si lipsa de comunicare. Alta problema frecventa?

Un alt obicei absolut nesanatos in cuplu este critica, hipervigilenta la greselile celuilalt. Suntem atenti doar la ce nu face bine partenerul, fara sa intelegem ca vom obtine ceea ce dorim doar daca apreciem gesturile si eforturile celuilalt. Nu prin critica, ci prin apreciere ne va oferi ceea ce avem nevoie.
O alta cauza cauza pentru care relatiile se rup vine din faptul ca nu ne analizam si nu ne intelegem trecutul, nu suntem constienti de toate experientele emotionale dobandite din copilarie si din relatiile anterioare.

Studiile din neurostiinte si practica clinica arata ca noi in general suntem atrasi de un partener care are trasaturile negative ale parintilor nostri. Dupa momentul in care ne indragostim si totul pare perfect, ajungem sa retraim alaturi de partener toate experientele emotionale negative din trecut nerezolvate cu parintii. Daca am avut un parinte critic sau rece, chimia noastra va fi catre un partener la fel si vom repeta trecutul.

E mare nevoie ca partenerii sa-si exploreze trecutul pentru a intelege ce trasaturi pozitive si negative au preluat de la parinti.
Cum se explica faptul ca ne atrag trasaturile negative ale parintilor?

Tindem spre familiaritate, chiar daca am detestat-o, de aceea e important cum ne crestem copii. Daca vad afectiune, intelegere, aceasta va fi familiaritatea pe care o vor cauta.

Daca mi-a lipsit atentia sau aprecierea cand am fost copil, voi avea nevoie ca partenerul sa raspunda acestei nevoi de apreciere, dar este exact cel mai greu lucru pentru el, tocmai pentru ca l-am ales dupa modelul parintilor.

Si daca e cel mai greu lucru, unde este iesirea?

Vedeti, e aici o intelegere profunda a mesajului iubirii: iubirea vindeca. In relatia cu sotul sau sotia putem vindeca acele experiente emotionale dureroase din trecut, daca amandoi ne schimbam, daca amandoi evoluam. Asta nu inseamna ca nu ne pastram identitatea.
Ca un exemplu, daca partenerul va face un efort sa devina apreciativ fata de mine va raspunde si nevoilor mele, neimplinite din copilarie sau relatii anterioare, dar si el isi va rezolva el o nevoie din trecut.Va invata sa fie atent si la nevoie celui de langa el, sa depaseasca egocentrismul.

Iubirea e un act de daruire, ii daruiesc celuilalt ce are nevoie, insa ce are el nevoie imi este cel mai greu sa ii ofer si daca reusesc asta, il vindec pe el, vindecandu-ma si pe mine.

Imi descrieti casnicia ca pe o constructie permanenta?

Asa e. Este o preocupare permanenta pentru bunastarea partenerului meu si pentru binele relatiei de cuplu. Sunt mituri sau convingeri gresite despre iubire care ne fac atat de mult rau. Ca iubesc doar cand simt fericire, bucurie fata de partener. Avem momente cand trairile noastre sunt diferite, furie, tristete, teama, dezamagire. Asta nu inseamna ca nu il iubesc.
Dar aleg relatia prin gesturile mele de zi cu zi. Ce am facut azi pentru partener si relatie?

Sau o alta convingere toxica este ca iubirea trebuie sa vina de la sine, fara efort, daca este "adevarata". Nu vine de la sine, avem nevoie de cunoastere, ca pentru orice lucru important din viata noastra. Pasiunea vine de la sine doar in perioada de indragostire, apoi trebuie intretinuta zi de zi cu efort, cu atentie, cu preocupare.

Multi cred ca v-ar raspunde: cand sa ne mai ocupam de cuplu cand ne sufoca viata de zi cu zi si obligatiile?

Este nevoie sa-ti faci un timp si pentru relatie. Relatia de cuplu ar trebui sa fie prioritara si pentru ca asa cum e ea, asa vor fi si copiii nostri.

Relatia noastra e primul model emotional si comportamental de iubire. Ei vor invata implicit si explicit iubirea dupa cum ma raportez eu la relatie si partenerul meu. Cum imi exprim afectiunea, cum ii acord atentie explicit, nu doar in sufletul meu. Este esential pentru orice parinte ca relatia de cuplu sa fie o prioritate, altfel nu poti sa fii un parinte bun. Pentru ca esti primul lui model, mentor in iubire.
Sunt parinti care imi spun: dar noi nu ne certam in fata copiilor. Dar ei simt raceala, tensiunea, simt ca lipsesc afectiunea, bucuria, pasiunea si sunt afectati.

Uneori e greu sa iti imparti putinul timp liber intre copil si viata de cuplu. Cum trebuie pastrata igiena vietii de cuplu?

Daca tot timpul nostru liber i-l oferim copilului, ii transmitem un mesaj foarte gresit: ca nevoile lui sunt prioritare, ca i se cuvine ca ceilalti sa se sacrifice pentru el. Asta duce la narcisism, care are o incidenta tot mai mare in randul copiilor.

Copilul are nevoie sa vada ca parintele raspunde nevoilor lui de afectiune, de atentie, de joaca, dar si parintele, ca adult, are nevoie. E gresit comportamentul parintilor care au un timp al lor doar dupa ce adorm copiii. Sau, si mai rau, al parintilor care dorm cu copiii in pat.
Copilul trebuie sa vada ca tu ai un timp pentru cuplu si sa invete sa-l respecte. Nu e o forma de abandon, dupa cum o percep multi parinti, ci un timp in care copilul invata sa respecte si nevoile celorlalti. Altfel copilul narcisist devine un adult narcisist, care considera ca totul i se cuvine si conteaza doar nevoile lui, este furios si irascibil in fata nevoilor celuilalt. In modelul pe care l-a invatat in familie doar despre el a fost vorba.

E indicat ca parintii sa aiba cate o vacanta doar pentru ei, dar e cel putin la fel de important sa aiba un timp zilnic, chiar daca vorbim de 10 minute, in care stau de vorba pentru a nu pierde conectarea. Unul dintre factorii de risc pentru divort este tocmai doconectarea emotionala, distanta in care ne pierdem printre facturi, munca, copii.
Spuneati mai devreme de pasiune. Poate rezista ea casniciei de durata, uzurii zilnice?

Am intalnit multe relatii bune, in care partenerii stiu sa gestioneze timpul, conflictele, dar au pierdut pasiunea, sunt intr-o relatie prieteneasca, de echipa. Si multi, din pacate, sunt resemnati cu asta. Cred ca pasiunea poate fi traita doar in tinerete sau in perioada de indragostire. "Am avut si noi vremurile noastre bune, dar acum suntem la casa noastra, avem copii, nu mai e loc si de distractie. Gata, a trecut vremea noastra...".

Dar pasiunea poate fi mentinuta si recastigata in primul rand printr-o viata sexuala satisfacatoare, ca frecventa si calitate, pentru ambii parteneri. Si facand lucruri unul pentru celalalt: o surpriza o data pe luna, un timp petrecut in afara casei. Observi partenerul, stii ce ii face placere si faci lucrul acela.
Pasiunea se mentine si prin noutate, e nevoie sa o aduci din timp in timp. Familaritatea si rutina distrug pasiunea.

Exista totusi un moment in care nu se mai poate face nimic?

Doar cand e vorba de abuz. Pana la el totul e corectabil.
Facebook ShareTweet
 Marti, 28 Iulie 2015, ora 07:52
 Autor:Ioana Ene Dogioiu

 Articol citit de 277795 ori

Citeste si: