Diana Stanculeanu, psihoterapeut: Ne crestem copiii in cultura notei, fals identificata cu reusita. Acesta este un esec

In ultima zi de scoala, Facebook-ul afisa coronite, carnete de note cu medii de 10, podiumuri. In tot acest spectacol al reusitei ca norma, o eleva a terminat clasa cu media 9.57 - o medie care s-a dovedit mica pentru sistemul romanesc de invatamant, unde clase intregi au doar premianti de 10 - si a fost exclusa de pe podium. Cum a ajuns educatia aici, incat nota sa devina unicul criteriu de reusita, intr-un cerc vicios in care intra profesori si parinti, uitand cumva pe drum tocmai copilul?

Am vorbit despre cum copilul devine prizonier al unui sistem social in care competitia se da pe note, nicidecum pe performante si pe evolutie, cu psihoterapeutul Salvati Copiii Diana Stanculeanu.

Sunt copiii carora li s-a transmis ca intreaga valoare personala inseamna o nota sau un loc intr-o ierarhie, spune Diana Stanculeanu, iar atunci cand nota este alta decat 10 iar locul altul decat primul, ei pierd valoarea personala, pierd respectul de sine, pierd iubirea de sine, se opresc din a crede ca merita si ca au sanse. Sunt coplesiti de rusine, neputinta, vor sa renunte si sa se retraga.

- Vineri, in ultima zi de scoala, o fetita din clasa a VII-a de la o scoala din Bucuresti nu a vrut sa mearga la festivitatea de incheiere a anului scolar, de rusine ca are media prea mica. Terminase cu 9.57, o medie care a lasat doar trei copii, din toata clasa, in afara podiumului. Ce e gresit in acest tablou?

Tabloul in care dezvoltarea si progresul complex al unui copil pe parcursul unui intreg an scolar - dezvoltare si progres cuantificate in proximitatea indicatorului optim de performanta, nota 10, striveste un copil sub povara rusinii si il tine departe de ceea ce ar fi trebuit sa fie momentul de sarbatoare a reusitei, este trist, absurd si incorect.

Trist pentru ca un copil care s-a straduit, a invatat, a performat la un nivel calitativ evaluat cu 9,57, concomitent la 12-13 discipline diferite, invata despre sine ca nu merita apreciere si se retrage cu rusine si umilinta din contextul in care ar fi trebuit sa primeasca doar apreciere si sa simta doar mandrie.

Tabloul in care un copil care incheie anul scolar cu media 9,57 ocupa un loc inferior in ierarhia clasei este unul extrem de improbabil intr-o logica psihopedagogica corecta si spune multe despre cat de lipsite de validitate psihopedagogica sunt criteriile de evaluare a performantei copiilor si/sau despre nivelul de coruptie din sistemul de invatamant si /sau despre incredibilul noroc statistic, care face ca in aceeasi clasa a VII a sa fie repartizata o majoritate coplesitoare de copii cu un potential superior de invatare.

Logica pedagogica, sustinuta de un volum impresionant de studii in domeniul psihologiei educatiei, spune ca intr-o clasa in care elevii sunt repartizati pe criterii de proximitate geografica in raport cu scoala generala (deocamdata acesta este, conform legii, primul criteriu de care se tine cont in inscrierea copiilor la scoala generala), ar trebui sa intalnim cu aproximatie 20% elevi care vor invata cu usurinta, se vor dezvolta si vor progresa chiar si atunci cand noi adultii, cadre didactice si parinti, nu ne facem treaba optim; 20% elevi care vor avea constant nevoie de sprijin si eventual revizuiri curriculare, pentru a parcurge la nivel minimal programa de studiu; si 60% elevi care se vor descurca decent, moderat, la cele mai multe dintre disciplinele teoretice incluse in acest moment in planurile de invatamant.

Cum se face atunci ca un copil cu media 9,57 este situat in procentul de 20% care, conform stiintelor educatiei, ar trebui sa depuna eforturi sustinute pentru a trece clasa?

Raspuns ipotetic: notele, ca si criteriu unic determinant al traseului unui elev intre gimnaziu si liceu; un sistem de evaluare ce vizeaza doar informatie nu si abilitati si aptitudini; absenta aproape generalizata a invatamantului vocational din Romania, ca si completare fireasca (atentie, nu ca alternativa de mana a doua) a invatamantului teoretic; stigmatizarea majora a elevilor care ar putea face marea performanta in domeniu vocational; ignorarea completa a faptului ca elevii sunt diferiti si invata diferit; un sistem de invatamant de tip "patul lui Procust", care nu doar ca pierde mii de elevi cu sansa de a deveni profesionisti competenti intr-o piata a muncii tot mai saraca, printre evaluari nationale, dar le creeaza si celor ce "supravietuiesc" acestor evaluari iluzia ca sunt cu adevarat daruiti pentru studiu academic; o masa critica de cadre didactice fara motivatie si/ sau competenta de a evalua in copilul din fata lor altceva decat abilitatea de a lovi cu reverul memoriei informatiile servite de la catedra.

- Pare ca ne educam copiii intr-o cultura a reusitei obligatorii. Dar sa ne uitam putin la ce anume punem in aceasta reusita. Media la scoala, carnetul cu FB-uri sunt ele reusita? Despre ce fel de reusita vorbim aici?

Nu ne crestem copiii in cultura reusitei, ci in cultura notei ca si criteriu unic de identificare a reusitei, este o diferenta esentiala.

Daca ne-am creste copiii in cultura reusitei, un elev de nota 4 care maine ar lua nota 5 ar sarbatori cu parintii sai si ar fi apreciat de profesorii sai pentru efortul depus si reusita obtinuta. Un elev educat astfel ar fi perfect constient ca are in fata un drum lung si anevoios dar ar invata in acelasi timp ca fiecare pas in fata, cat de mic, este o reusita, ca perseverenta, efortul, exercitiul si disciplina sunt ingredientele esentiale ale reusitei, nu "desteptaciunea"; ca reusita se masoara in progres si schimbare personala - sunt eu astazi mai bun ca mine, cel de ieri? - nu in comparatia sociala cu colegul de banca. Cand ii comparam pe copiii nostri cu colegii lor (sa ne amintim faimoasa intrebare "dar X cat a luat?"), le mutam atentia de pe reusita personala pe reusita altora.

Daca ne-am creste copiii in cultura reusitei, acestia ar sti sa o recunoasca in fiecare comportament prosocial manifestat in clasa, in fiecare ajutor dat unui coleg, in fiecare desen realizat la ora de arte, in fiecare, in fiecare saritura facuta pe terenul de sport, in fiecare scandura traforata in atelierul scolii, in fiecare cantec interpretat in corul clasei ... in orice comportament, activitate, rezultat care ii aduce copilului un plus de cunoastere despre sine si o farama de mandrie personala pentru progresul facut.

Legea educatiei nationale isi defineste idealul educational astfel: "dezvoltarea libera, integrala si armonioasa a individualitatii umane, in formarea personalitatii autonome si in asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru implinirea si dezvoltarea personala, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetateneasca activa in societate, pentru incluziune sociala si pentru angajare pe piata muncii".

Cred ca ar fi o "reusita" admirabila daca copiii nostri ar iesi de pe bancile scolii cu atentie la personalitatea lor cultivata echilibrat si armonios, apti sa ia decizii autonom si responsabil, cu valori sanatoase si diverse, cu impact asupra vietii personale, sociale si profesionale, cu initiativa, spirit civic, toleranti si cu drag de munca. Eu asta inteleg din textul de lege citat.

Copiii nostri ies de pe bancile scolii definindu-se printr-o nota. Asta este un esec. Al nostru - parinti, cadre didactice, decidenti, experti, societate civila. Copiii ajung insa sa creada ca esecul este al lor.

- De unde vine, totusi, aceasta obsesie a reusitei, in acest sens al validarii sociale?

Cred ca mai mult ca oricand societatea este dominata de perfectionism si competitie. Nu ne este suficient sa fim "foarte buni", trebuie sa fim "mai buni" decat cei de langa noi. Discutia nu este insa despre valoare si competenta, despre dezvoltare si progres, ci despre frica.

Mi-e atat de teama ca, daca nu voi fi mai bun, orice ar insemna acest mai bun, decat cel de langa mine, voi ramane in afara lucrurilor care conteaza (orice a insemna asta) - statut, ierarhie, recunoastere profesionala, salariu, promovare. Este cadrul mental in care functioneaza adultii si pe care il transmit si copiilor lor.

Notele bune inseamna medii bune; mediile bune inseamna liceu bun; liceul bun inseamna facultate de prestigiu; facultate prestigioasa inseamna recrutarea intr-o companie de top in care am un venit care imi permite creditul imobiliar, avansarea rapida, venituri suficiente pentru a plati bona care imi va creste copiii - caci ce ar fi un manager fara familie si copii?

Si iata cum un 3 la geografie in clasa a VI a, departe de a fi un indicator al nivelului de cunostinte in legatura cu Subcarpatii Getici, ajunge sa fie un prognostic pentru ratarea in viata.

- Care e antonimul reusitei, in acest sens in care vorbim? Este esecul cel care se opune reusitei sau nu e atat de simplu totul?

Situatia de la care am plecat in analiza noastra ne arata cat de pervertite sunt sensurile sanatoase ale acestor concepte, reusita si esec, cat de putin simplu este totul. Ne putem intreba: ce nu a reusit acest copil? Multi ar spune - nu a reusit sa ia media 10. Ce garantii aduce o medie de 10?

Revenind la psihologia educatiei bazata pe dovezi, in termeni de potential cognitiv, abilitati, capacitate de efort, nivel informational global, intre un copil de 9,57 si un copil de nota 10.00 nu este nicio diferenta. 43 de sutimi, in ecuatia complexa a dezvoltarii umane, este infim, nu genereaza diferente semnificative.

Si cu toate acestea, intre copilul nostru de 9,57 si colegii ei de nota 10.00 exista o diferenta uriasa: unul incepe sa creada despre sine ca nu este in stare, ca nu poate, ca nu merita. Acesta este ESECUL.

Esec este sa ai copii olimpici care cred despre sine ca nu sunt suficient de buni.

Esec este sa ai aproape 250.000 de copii in abandon scolar.

Esec este sa ai absolventi de liceu care iau bacalaureatul si nu stiu sa scrie.

Esec este sa nu ai cadre didactice calificate, curent electric si apa curenta in scolile din mediul rural.

Esec este sa indrumi un copil catre scoala profesionala pentru ca ai decis ca este "prost si nu face fata".

Esec este sa crezi ca un liceu sau altul, "de top" garanteaza binele in viata pentru copilul tau.

Esec este sa incalci an de an legea care spune ca sistemul de educatie, in colaps, are alocat prin lege 6% din PIB si tu, Guvern, dai putin peste 3%.

- Revin la fata care a trecut printr-o criza veritabila pentru ca a ramas in urma clasei, cu media ei de 9.57. E acesta un esec?

Evident este un esec dar al oricui, mai putin al acestui copil. Copilul a respectat toate regulile jocului; a ingurgitat tone de informatie, de care nu va avea nevoie niciodata, le-a intors sistemului in forma dorita, agreata de sistem, cu o corectitudine demna de nota 9,57 doar ca sistemul a spus - nu este suficient de bine.

Un sistem din care - atentie! - ajung sa faca parte si parintii. Pentru ca, din nefericire, alaturi de mii de copii care se definesc prin note stau mii de parinti care isi definesc copiii prin note.

Pentru fiecare copil pentru care scoala nu este locul in care merge pentru a creste si se dezvolta in ritmul propriu si in functie de atuurile si limitele personale, sunt responsabili deopotriva institutii (minister, inspectorat, scoala), cadre didactice si parinti.

- Cum trece un copil peste un astfel de moment? E echipat suficient incat sa stie sa depaseasca si o situatia de esec?

- Este o intrebare grea. Prin natura muncii, ajung sa lucrez cu adolescenti olimpici la nivel national, dar situati pe locurile 2-3, care fac depresie si au convingerea esentiala despre sine ca sunt incapabili, incompetenti, mediocri, superficiali, pentru ca nu au fost in stare sa obtina primul loc la concursurile nationale si internationale.

Vorbim de copii cu inteligenta de nivel superior, cu o capacitate de efort peste medie, cu autocontrol, o disciplina si o etica a muncii de care putini adulti sunt capabili, cu o nevoie puternica de a-i multumi pe adultii importanti din jurul lor (parinti, profesori), dar care, urmare a mesajelor primite din jur, cu precadere de la adulti, ajung sa creada asta despre ei. Sunt copiii pentru care intreaga valoare personala inseamna o nota sau un loc intr-o ierarhie. Cand nota este alta decat 10 iar locul altul decat primul, ei pierd valoarea personala, pierd respectul de sine, pierd iubirea de sine, se opresc din a crede ca merita si ca au sanse. Sunt coplesiti de rusine, neputinta, vor sa renunte si sa se retraga. Exact ca adolescenta din studiul nostru de caz.

Un copil are nevoie sa invete despre sine ca niciodata, nicio nota, nici de 3 nici de 10, nu ii va surprinde vreodata esenta, valoarea speciala, unicitatea. Ca notele, asa cum este conceput acum sistemul nostru de invatamant, spun ceva despre niste informatii punctuale, pe care le avem intr-o formula mai mult sau mai putin completa. Dar nu poate invata singur asta. Trebuie sa ii spuna cineva, cineva important, cu miza in ecuatia increderii si atasamentului. Un parinte. Si apoi, un cadru didactic. Doar daca va fi ajutat sa descopere despre sine cine si ce este dincolo de carnetul sau de note, va trece peste o astfel de situatie. Iar daca lectia este bine invatata, nu va ajunge niciodata intr-o astfel de situatie.

- Atunci esecul are un rol chiar in procesul de invatare.

Eu le spun copiilor cu care lucrez in cabinet sau in clasa: "greseala este prietena noastra; ne bucuram cand ne iese in cale, pentru ca astfel invatam rapid ceva".

Invatam ca avem nevoie sa exersam mai mult; sau sa fim mai atenti; sau sa citim mai mult; sau sa ne odihnim mai bine ca sa ii permitem mintii noastre sa functioneze optim; sau sa fim ajutati sa ne gestionam emotii dificile de frica, furie sau tristete care interfereaza cu invatarea; sau ne descoperim o limita.

Toate acestea, si multe altele, pot fi invatate din greseala. De aceea, greseala nu este niciodata esec. Ci invatare, dezvoltare, progres.

Cine poate sa rupa acest cerc vicios? Cum poate un parinte sa se puna contra paradigmei dominante din sistem?

Schimbarea se produce cand actionam si de jos in sus, si de sus in jos. Sus avem legea educatiei, planurile si programele de invatamant, manualele rupte de psihologia copilului, scolile inalte in care profesorii invata sa devina profesori, curriculum-ul de dezvoltare continua a cadrelor didactice, metodologia de titularizare pe post a unui profesor. Toate sunt viciate in grade diferite. Iar cu adevarat ingrijorator este faptul ca, daca maine ne-ar iesi in cale detinatorul adevarului pedagogic absolut, fie nu l-am vedea, fie nu l-am credita, dupa 28 de ani de experimente/ reforma oarba a sistemului de educatie.

La firul ierbii sunt cadrele didactice, tributare programelor si/sau normelor didactice si/sau salariilor care unora le infraneaza orice avant pedagogic, cu practici pedagogice din cretacic, cu minima curiozitate pentru ce il anima pe copilul digital al anilor 2000.

Tot aici sunt parintii. Aproape toti nemultumiti sau speriati de starea de fapt. Unii cu o frustrare atat de mare incat fug mancand pamantul nu doar de invatamantul traditional, cautandu-l pe cel alternativ, ci si de orice incercare de a-si sprijini copilul sa se adapteze, macar partial, acestui sistem, riscand sa cada in extrema permisivitatii si relaxarii educationale excesive de pe urma careia, la finalul zilei, tot copilul va avea de suferit.

Altii impietriti de firca evaluarilor nationale si fiind dispusi sa faca orice pentru ca acestea sa fie luate de catre copii cu rezultate maxime - ore nesfarsite de teme, meditatii, presiuni si conditionari ale copiilor redusi la rolul de elev care are o farama de valoare doar daca obtine note de 10.

- Este aceasta dilema din filmul "Bacalaureat", al lui Cristian Mungiu, a parintelui de azi, care nu stie ce anume sa il invete pe copil mai degraba - sa isi urmeze propriul traseu, sa isi aclame individualitatea, diferentele sau mai degraba sa il invete sa se descurce cu sistemul, sa se conformeze, sa il fenteze chiar? Cum iese parintele din aceasta dilema? De fapt, exista un raspuns corect?

Nu i-as spune nici conformism, nici fentarea sistemului. Da, copilul are nevoie sa fie ajutat sa isi descopere si apoi sa fie ghidat pe traseul propriu. Doar ca, ne place sau nu, cararea personala trebuie batuta prin jungla sistemului.

Un grad de uniformitate ar exista si in cel mai inovativ si prietenos cu copilul sistem. Pentru ca un grad de uniformitate exista in societate iar cetateanul invata sa armonizeze individualul cu standardul social.

Noi am golit de sensul cel bun un cuvant tare important - medie. L-am transformat in mediocru. Anticii aveau un alt atribut pentru calea "medie" - ii spuneau "aurita". Sa ne intoarcem pe calea aurita a mediei si sa il sprijinim pe copil sa ia din sistem exact ce are nevoie pentru a-i inflori potentialul. Oricare ar fi acela.

Ciolacu susține reforma bugetară și regionalizarea teritorială: ”Să nu mai existe decalaje ca între Timişoara şi Bacău”

Premierul Marcel Ciolacu a declarat joi, 25 aprilie, la Timişoara, că regionalizarea teritorială şi reforma bugetară trebuie făcute, după o analiză şi un studiu exact în fiecare judeţ....

Clotilde Armand ironizează PSD-ul după ce i-a cerut demisia: "Mai stau, să vă scot din minţi că nu mai puteţi fura"

Trimisă în judecată pentru folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, Clotilde Armand, primarărița Sectorului 1 a declarat răspicat că nu va demisiona, aşa cum i-au cerut...