Mihai Sora si triumful Anei Pauker

Cat de justificate sunt atacurile in tromba la care, la 103 ani, e supus filosoful si #rezistentul Mihai Sora? Ce se ascunde in spatele lor si a intensitatii lor fara precedent? Ce semnificatie au, pentru romani?

Aveam 30 de ani cand mi-am gasit libertatea, emigrand. N-as fi stiut, poate, cum si de ce trebuie s-o caut, daca n-as fi avut norocul ca, in adolescenta, biografia mea sa se intersecteze cu a unui mentor de exceptie, care si-o pierduse pe a lui, repatriindu-se tot la 30 de ani. Era tatal unui prieten. Se numea Mihai Sora si luminase existenta intunericita de comunism a romanilor si, implicit, a mea, scriind.

Si editand carti. "Ca redactor-sef la ESPLA, Sora a luptat pentru demnitatea culturii romanesti", noteaza, pe drept, V. Tismaneanu, amintind de milioanele de romani formati de lectura unor "Faulkner, Malraux, Camus, Kafka, Proust, Hemigway." In comunism, acesti autori occidentali fusesera publicati in seria "Bibliotecii Pentru Toti", la editura condusa de filosoful roman.

Fiu de preot ortodox, tanarul ganditor publicase, in Franta, in 1947 o carte Despre Dialogul Interior. Si nu oriunde, ci la Gallimard. Avea la Paris o tanara sotie si copii. Refuzase cetatenia franceza din patriotism.

Mai avea si gargauni de stanga in cap, implantati de anii in care onoarea si demnitatea ii dictasera sa se alature nu cu buna stiinta unui regim comunist crapulos, solid instalat la putere, cum au facut milioane de romani dupa 1948, ci partidului comunist francez. Era o formatiune luptand mai eficient in rezistenta antitotalitara, impotriva ocupantului nazist, decat altele.

E un pacat sa fii antifascist? Sa te iei in piept cu totalitarismul? Mesmerizat de aparenta deschidere mimata de Stalin si ai lui in timpul razboiului, tanarul Sora a comis in raport cu regimul comunist greseala pe care au savarsit-o altii cand si-au facut iluzii privind natura revolutiei din decembrie 89, cea cu mare graba confiscata de criptocomunistii iliescisti.

Manat de dor, s-a intors acasa pentru un scurt sejur, crezand ca dezastrul cel mare n-ar fi avut loc. Urmarit de Securitate, ganditorul roman s-a vazut arestat, sechestrat si, partial, obligat, partial convins sa presteze traduceri si reviste ale presei franceze la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker.

De aici la a-l califica drept "membru al cabinetului Pauker", ori complice al terorii staliniste ar trebuie sa fie un drum lung. Sau fara de sfarsit. Caci acuza "apartenentei" la "cabinetul Pauker" e, pur si simplu, un fake-news odios. Un fals ordinar.

E un fals sinistru, menit sa-i distruga reputatia si sa-l faca pe Sora impracticabil ca simbol al libertatii, al rezistentei si al democratiei. Si, mai ales, ca sustinator al partidului de opozitie pe care a avut imprudenta de a semnaliza ca-i este apropiat.

Acest fals sugereaza, in raspar cu adevarul, ca ar fi detinut functii de comanda, dreptul de a adopta decizii si prerogativa executiva a ticalosilor tortionari si asasini ai poporului roman. In fapt, dupa stiinta mea, omul locuia, silit de regim, intr-un subsol sordid fara dreptul de a-si revedea familia in vest, apoi, ca atatia altii, "la comun".

Ca atent observator al scenei politice romanesti nu stiu ca, inainte sau dupa 1990, Mihai Sora sa fi luat parte la vreo actiune politica reprobabila, extremista, totalitara sau, pur si simplu moralmente condamnabila. Ori sa le fi sustinut dupa ce, destul de rapid, s-a dezbarat de iluziile tineretii.

Stiu in schimb ca, atunci cand inca nu se nascusera unii din penibilii sai acuzatori actuali, care-l vitupereaza mai nou cu spume la gura, de pe pozitii in opinia lor "nationaliste", sau "crestine", in fapt ori ipocrite, ori antidemocratice sadea, Mihai Sora era evocat cu uriasa admiratie.

De pilda de scriitori ca Alexandru Ivasiuc. Pentru ce? Pentru curajul de a gazdui, sub regim comunist, atat in epoca in care Paul Goma adera entuziast la PCR cat si in era micii revolutii culturale si a represiunii iscate de ea, de dupa 1971, un cerc de dezbateri filosofice in care Sora cuteza sa sustina pozitii crestine, articuland o gandire nu marxista, ci tomista.

Mai stiu ca dupa 1990, altfel decat colegii sai de cabinet, Mihai Sora a reactionat la barbaria mineriadei din 13-15 iunie, renuntand instantaneu la postul sau de ministru. Atat si ar fi fost de-ajuns sa binemerite de la compatriotii sai, intr-o tara in care mai nimeni nu renunta niciodata, de bunavoie, la vreo functie inalta, fie ea sinecura sau nu.

Ceea ce nu inseamna ca varsta sau meritele l-ar scuti automat de critici. Ca personalitate publica, Mihai Sora e obligat, din pacate, sa le suporte si pe unele din cele mai josnice.

Dar ce i se poate reprosa in mod onest? Ca n-a facut inchisoare, protejat fiind, probabil, de renumele pe care-l dobandise pe merit in Franta? Ne contrariaza ca a turnat un film sponsorizat de o companie mare? Ne deranjeaza ca a profitat de o publicitate?

Atat de mare sa ne fie, ca "oameni de dreapta", oroarea de capitalism? Ne irita ca nu s-a lasat rinocerizat de legionarism si pronazism ca atati alti intelectuali de frunte, de la Eliade la Vulcanescu si de la Vintila Horia si C-tin Noica la Cioran?

Atata ne ajunge prea scurta patura a democratiei? Ne supara ca nu s-a retras in opera, ca alti filosofi mai egoisti decat omul care, la peste 100 de ani, intelege sa continue si in strada lupta pentru democratie?

Sa ne frustreze ca batalia nu e prea grea si pentru el? Ca Sora n-a dezertat si nu s-a retras, in ciuda senectutii si a valorii operei sale, care i-ar fi ingaduit, in opinia unora, demisia si replierea?

In preajma caderii regimului pesedist s-au inmultit "reglarile de conturi" in interiorul elitei culturale romanesti. Si intensitatea lor da de gandit. Iar Sora nu e singura victima. Ca e vorba de conflictul de la GDS, ori de reactiile disproportionate iscate de un filmulet, in cauza nu sunt doar invidia, frustrarea, veleitatile si resentimentele unor directori de constiinta mai mult sau mai putin realizati.

Sau, in proprii ochi, ratati. Are loc si o repozitionare de amploare intr-o scena politica din care cleptocratia dragniota se pregateste sa fie evacuata de alegatori. Pentru dregatorii si demnitati menite sa substituie previzibilul vid de putere se bat ambitiile celor marginalizati si frustrati de partidul-stat.

Spre a-si evidentia propriile merite, unii dintre ei lovesc cu sete in personalitati de renume, cu atat mai antipatice veleitarilor, cu cat sunt mai evident lipsite de vointa parvenirii si de pofta de o glorie vana.

Or, din perspectiva politica si istorica, aceste ciocniri, marcate in fundal si de rivalitatile dintre PNL si USR, nu sunt deloc nevinovate. Caci ele vizeaza anihilarea tocmai a acelor repere etice, fara de care nu exista rezistenta eficienta in fata desertificarilor prin tavalugul autoritar. Sau totalitar.

La trei decenii de la revolutie e cazul sa-ncepem sa ne cucerim nu doar europenitatea. Ci si libertatea, in loc s-o distrugem, de pe pozitii de "dreapta", oferindu-i Anei Pauker triumful tardiv al dezbinarii noastre.

Petre M. Iancu, Deutsche Welle

PNL și PSD așteaptă "clarificări" de la Cătălin Cîrstoiu, "în această săptămână". Când va fi anunțată decizia în privința candidatului la Primăria Capitalei

Preşedintele PNL, Nicolae Ciucă, a afirmat, joi seară, că, în acest moment, Cătălin Cîrstoiu este candidatul alianţei PSD-PNL, dar acesta trebuie să clarifice public toate aspectele care...

PNL ar putea avea propriul candidat în cursa pentru Primăria Capitalei. Cum s-a ajuns la această concluzie

Eventualitatea retragerii lui Cătălin Cîrstoiu din cursa pentru Primăria Bucureşti ar complica lucrurile pentru cei din Alianța PSD-PNL. Nicolae Ciucă, preşedintele PNL, a afirmat, joi...