Nu pot sa ma despart de Romania, iubesc satele ei. Parca astepti sa apara Sfanta Vineri din fiecare casa Interviu

Cu fruntea lipita de geamul trenului, uimita sa revada satele Romaniei, cu casele mici si fantani, cu garduri intr-o rana si copaci - pentru ca nu i-am taiat chiar pe toti -, asteptandu-se sa iasa Sfanta Vineri la poarta, asa sa ne-o imaginam pe Nora Iuga, poeta suprarealista care iubeste tara asta inca de pe vremea monarhica si pana azi. Si chiar daca nu-i place literatura cu mesaj social, nimeni nu si-o poate inchipui, ne spune, vreo pesedista.

Trebuie sa faci mereu socoteala, sa stii cati ani are Nora Iuga: e nascuta in 1931, deci astazi, cand a venit la Festivalul International de Literatura de la Timisora cu trenul de la Bucuresti, are 88 de ani.

Umple orice incapere in care intra, isi da razand capul pe spate, asteptand mai intai sa te lasi cucerit. De fapt, isi ia un ragaz sa te iscodeasca, sa stie pe cine are in fata si daca o vei plictisi sau nu.

Apoi, pe parcursul interviului in care simti ca tii pasul cu greu, pentru ca Nora Iuga e mereu in fata, uimita si antrenandu-si creierul, cand iti spune ca avea 15 ani in vremea monarhiei, faci iarasi calculul, pentru ca varsta Norei Iuga dilata anii.

Dar Norei Iuga nu ii plac nici declaratiile de dragoste care ii pun totul pe tava si ii rapesc astfel jocul, banuielile, insinuarile si nici artificiile, bijuteriile de limbaj, asa cum a si intrat in acest interviu, fara o prima intrebare.

Primul cuvant este, asadar, al Norei Iuga.

Nora Iuga: Sunt un om care are capacitatea de a se schimba destul de rapid si de a tine pasul cu vremurile. De asta ma bucur de o recunoastere din partea tineretului, care sustine ca sunt unul dintre oamenii cei mai batrani si in acelasi timp cei mai tineri, chestie care ma bucura peste poate.

Dar in acelasi timp este foarte interesant ca, mai ales in ultima vreme, traind complet singura, in casuta mea interioara, cu creierul meu vorbind tot timpul, mie mi se pare cum casa mea cea veche, cea care am trait in copilarie, devine din ce in ce mai vizibila, mai sensibila. Ma intorc in ea tot mai mult. Acesta este probabil un fenomen ce se petrece pe masura ce inaintezi in varsta.

Se pare ca te cheama trecutul si, cand vorbesc despre asta, am o nostalgie foarte accentuata, pentru ca in loc sa-mi fie teama de izolarea de lumea prezenta, ma simt ca intr-un culcus cald si moale, ca in bratele bunicii care era roza si grasa. Nu pot sa o uit cand ma gandesc la ea, vad doar o forma opulenta, moale, extrem de fina la atins si roz, cum era crema ei de noapte. Si ma simt la adapost.

Niciodata bunica mea din partea mamei nu a fost mai prezenta pentru mine. Culmea, nu parintii, ci aceasta bunica roz si grasa.

Ati avut o relatie apropiata in copilarie?

Nu stiu daca pot spune asta, eram firi cu totul diferite. Era teribil de dulce, de mangaioasa, ma alinta inspaimantator. Daca cineva ar fi cu mine asa si astazi, mi-ar fi imposibil sa fiu in preajma unui asemenea om.

Mie nu-mi place deloc sa fiu alintata, nu-mi place tandretea deloc, nici cand eram indragostita de un barbat nu suportam sa mi se spuna direct complimentele si te-iubesc-ul.

E gol, nu spune nimic. Tacerile, privirile, o atingere intamplatoare de mana, astea spun infinit mai mult. O vedere din strainatate, in care scrii doar "Calde salutari", spune mai mult. Daca cineva este in strainatate si te gandesti la el, fie ca sunteti in cele mai bune relatii, fie ca ati avut un conflict, daca iti trimite o vedere, in care doar se iscaleste, tu iti dai seama ca omul asta s-a gandit la tine, nu trebuie sa-ti spuna baliverne. Nu suport absolut deloc complimentele.

Nici sa faceti?

O, nici atat, niciodata. Bine, imi plac fetele tinere foarte mult, incat imi scapa, cateodata, ceva de genul "Ce frumoasa esti" sau "Ce ochi frumosi ai".

Cand scrieti versuri, le cititi cu voce tare dupa?

Nu trebuie sa le citesc dupa, pentru ca am inceput sa le spun in timp ce le scriu. Pentru ca fiind singura total in casa, eu vorbesc cu voce tare, iar mai nou vorbesc cu voce tare pe strada, nu imi mai este rusine deloc.

Pentru ca astazi povestea asta nu mai e privita ca un semn de ramolisment al batranilor, fiindca am vazut atatia tineri vorbind cu voce tare pe strada, din cauza aparatelor respective, incat mi se pare si mie normal. Lasa-i sa creada ca vorbesc la telefon.

Ati venit la Timisoara cu trenul, nu cu avionul. De altfel, asa calatoriti mereu

Nu pot sa-mi scot din amintire cum, de la varsta de trei ani, parintii mei, care erau artisti - mama balerina, tata muzicant -, faceau turnee prin alte tari si ma luau cu ei, iar toate calatoriile le faceam cu trenul.

Erau niste calatorii interminabile si conditii ingrozitoare, noi nu eram bogati sa mergem cu vagon-lit si mergeam cu clasa a 3-a, cu banci de lemn, din niste sipci galbene ca lamaia, lustruite. Mama imi punea un puiusor sa dorm sau stateam cu capul pe genunchiul ei, si asa calatoream vreo trei zile, pana la Berlin.

Lucrurile astea nu poti sa le uiti, nici privitul pe geam ore in sir - mi-a ramas si acum in minte intrebarea: de ce pomii alearga in sens invers decat trenul?

Va mai uitati pe geam acum, cand calatoriti?

Da. Foarte mult, si sufar cand vad ca aproape nimeni nu se mai uita pe geam. Natura nu mai intereseaza pe nimeni, toti sunt cu telefoane si tablete.

Puteti sa cititi in tren?

Foarte bine, dar pot foarte bine si sa scriu in tren. Am scris mult in tren, mai ales in calatoriile lungi, cand ma intorceam din Germania.

Acum ati venit de la Frankfurt in Bucuresti si din Bucuresti in Timisoara.

Da, dar acum nu am putut sa scriu, nici sa citesc. A fost o calatorie speciala: nu numai ca m-am dus la targul de carte, unde a fost bine, ci si pentru ca am fost cu oameni la care tin foarte mult, eu fac parte dintre cei care il apreciaza imens pe Cartarescu, ne cunoastem de mult timp si chiar ne iubim foarte tare. El ma pomeneste si ma lauda pe unde are ocazia si ma simt bine, de ce sa nu recunosc asta?

Pe Ioana am cunoscut-o mai tarziu, dar pe el il stiu de cand a citit prima data in cenaclu si eu l-am laudat peste poate. El spune intotdeauna ca Nora l-a descoperit.

Dar sa revin: am fost insotita de doua fete, care vor sa faca un film despre mine. Nu mai am memoria cifrelor si a numelor. Bine, in ultima vreme, sunt asaltata de 20-30 de oameni care imi cer autografe, imi dau numerele lor de telefon.

Dumneavoastra aveti un apetit colosal sa vorbiti cu oamenii.

Imi place sa simt simpatia oamenilor, asta ma bucura, pentru ca ma face sa ma simt vie.

V-ar placea sa fiti pe scena?

Nu, nu pot, pentru ca scena este o trambulina care ii face pe artisti, ca si pe acrobati, sa sara si sa fie in plasa multimii. Or, pentru mine, cand scriu, iti spun sincer, nu exista cititori. Nu ma gandesc deloc la cititori, sunt in cea mai adanca si teribila ascunzatoare posibila. In creierul meu.

Imi iubesc creierul foarte mult. Eu nu cred in suflet si atunci mi se pare ca tot ce tine de sentiment e legat si de spirit.

Literatura nu e o scena.

Nu, cu scena relatia e mai frivola. Am asta tot de la parinti, de la mama. Mie imi place sa fac pe nebuna, sa ma dau in spectacol, sa fiu usor frivola. Sunt constienta ca s-ar putea sa nu dea bine la 80 de ani, dar mie imi place sa merg pe drumuri care nu se mai cad la varsta mea, imi plac chestiile mai corporale, mai de seductie.

Imi place sa provoc, sa uimesc, nu ma deranjeaza cand spune cineva: uite cum vorbeste la 80 de ani nebuna asta.

Sunt cabotina, nu imi place sa fiu impecabila. Imi place sa fiu fina, sa fiu doamna.

Am avut un exemplu la Biblioteca de Stat, unde am lucrat foarte mult, unde era o doamna foarte culta si foarte inteligenta, provenea dintr-o familie veche de boieri. Fuma foarte mult, doar tigari nationale, bea votca si vorbea ca un birjar. M-a cucerit, mi-am zis: uite cum poate sa fie cineva nobil, dar care sa se sinchiseasca mai putin.

E un jemanfichism pe care stiu ca-l am. Dar asta se cheama si libertate, iar daca am ajuns aici, zic si eu ca rusul: libertatea este trasatura pe care mi-o iubesc cel mai mult.

Cand nu v-ati simtit libera in viata?

Nu m-am simtit niciodata nelibera, pentru ca libertatea mi se pare ca nu este exterioara. Daca ai libertatea interioara, nu exista nicio catusa care sa te tina. Eu nu am fost inchisa in vreun lagar sa stiu, e drept. Am fost interzisa opt ani de zile, dar nu era vorba de lipsire de libertate.

Ati fost interzisa, culmea, din motive morale.

Pai da, tot din cauza a ce ziceam. Imi place sa ma dau mult mai stricata decat am fost vreodata. Verdictul era formal, dar mi l-au dat in scris: erotism morbid.

Deci stiau ca eros si thanatos merg mana in mana. Cineva ii citise pe greci acolo la cenzura.

Recitind cartea acum, cautand cu atentie erotismul ala morbid, am observat ce-i drept unele lucruri amendabile, care probabil i-au indreptatit la asta, la mentalitatea aceea de atunci. Nu era niciun erotism morbid, asta fusese o inventie, dar existau acolo niste accente impotriva regimului, a acelei captivitati pe care ne-o impunea regimul.

In pofida acestei captivitati, eu imi amintesc ca eram foarte uniti, la serviciu, peste tot, nu existau aceste multe compartimente ideologice si de alta natura. Noi eram uniti, iar acolo sus era dusmanul de moarte.

Si atunci de unde vi s-a tras interdictia?

Cateodata luau numai titlurile cartilor. Volumul de debut se cheama "Vina nu-i a mea", iar cel de-al doilea, pentru care am primit interdictie, se cheama "Captivitatea cercului". Mai apoi am scris "Opinii despre durere". Toate titlurile astea te duc cu gandul la critica.

In plus, in poezii avem strigate de genul "dar cu umbrelele ce facem?" sau fraze de genul "la slujba sunt preoti ce tund pe strada un copil nebarbierit", in limbajul meu suprarealist-oniric, in care am debutat, si, desi mie mi se parea ca nu se intelege nimic, uite ca nu erau toti atat de tampiti la cenzura aia.

Ati debutat tarziu, la peste 30 de ani. Scriati in adolescenta?

Volumul de debut l-am scris in vreo doua luni, nu mai mult. Eram deja casatorita cu un poet. Eu, cand l-am cunoscut pe sotul meu la cenaclul Magda Isanos, insoteam un avocat orb sa-i citesc poeziile. El scria in Braille, altcineva le dactilografia, iar eu i le citeam, deci nu am fost ca scriitor.

Acolo l-am cunoscut pe Ninu, ne-am casatorit foarte curand, apoi a venit si copilul.

Ne-am iubit foarte mult. El nu vorbea, nu-mi facea complimente si asta imi placea. O singura data, intr-o carciuma prin cartierul Tei, - eram foarte saraci, el lucra pe santier pentru ca tatal sau fusese condamnat - nu mai stiu ce bautura ieftina bause, iar dupa ce m-a privit mult timp si a tot tacut, la sfarsit a spus: "As vrea ca basmul sa nu se mai termine niciodata". Alte complimente nu mi-a facut.

Ati inceput sa scrieti versuri pentru a comunica cu el cumva?

Nu imi dau seama, dar in spatele impulsului cred ca era si altceva, era un fel de cursa. Voiam sa-l ajunga, simteam ca-s la fel de buna sau chiar pot sa-l intrec. Era minunat cand in momentul in care venea de la serviciu, el imi citea poeziile lui si eu pe ale mele.

Simteati ca lasa ritmul mai lent, ca va lasa sa il depasiti?

Nu, niciodata, pentru ca pana la moartea lui am avut sentimentul ca a ramas mai bun decat mine. Nu mi-am imaginat niciodata ca un scriitor care nu e vazut deloc de confrati, pentru ca nu se arata in lume, va putea dupa moarte sa fie descoperit, intr-o lume ca a noastra.

Soros m-a ajutat (rade), adica mi-a dat bani sa scot o antologie. A aparut o antologie cu cele cinci carti ale lui, iar toti cei care le-au citit au fost innebuniti. Am mai scos una, a doua antologie, acum vreo trei ani, cu o prefata a lui Negrici, si a avut cronici foarte bune. Au aparut antologii si in strainatate, in care este mentionat foarte bine, alaturi de Nichita Stanescu.

Pe modelul lui Alexandru Dragomir, recuperat postum de filosofie.

Da, asta e ceva teribil, ma bucura foarte mult si imi pare rau ca el nu stie. Dar habar n-am, poate ca stie.

Nora Iuga, a schimbat limba germana ceva in felul in care scrieti?

Nu stiu daca limba germana, dar ceva simt in ultimii doi, trei ani, e foarte pregnant. Cred ca a schimbat ceva, culmea, un curent de azi, ma refer la minimalism, la poezia tinerilor de astazi. Fara sa vreau, desi nu pot sa spun ca citesc mereu genul asta de poezie, ma plictiseste teribil, mi se pare de o banalitate absoluta, dar vreau sa spun ca, iata, totusi, m-am molipsit un pic spre bine.

M-a facut sa tai cat pot, margelutele, podoabele, inelusele, le scot cu brutalitate si imi dau seama cat de mult castiga astfel poezia.

Renuntand la artificii, la bijuterii.

Da. Nu le-am avut prea mult nici inainte, dar acum nu le las deloc, nici urma. Am observat ca taind din orice text literar, il faci mai bun. Taietura este cea mai buna stilizare intr-un text literar. Multul nu e bun.

Eu vad lucrurile asa: daca poetul romantic inainte, in timp ce scria, facea o comparatie intre ceva si un clar de luna, ca de un lucru pe care il vede zilnic si face parte din viata lui, atunci eu nu inteleg de ce nu as avea dreptul sa spun "Lorca" la un moment dat, intr-un vers, pentru ca Lorca mi-e la fel de familiar si face parte din viata mea, ca si clarul de luna.

El nu mai este numele unui scriitor, cu care sa defilez, acolo Lorca face parte din sentimentul meu, din ceea ce simt eu in clipa aceea. El vine nechemat, se potriveste acolo, el vorbeste acolo, in locul meu.

Va jucati nu numai cu un text, nu numai cu trecerile de la poezie la proza, dar si cu stilurile.

Da, asta fac, ma plictisesc ingrozitor, dar mai e ceva. Asa regret si lucrurile care imi placeau foarte mult pe timpul bunicilor - tacamurile, cheile, totul avea o noblete, oamenii erau mult mai preocupati de forma frumoasa, astazi sunt preocupati numai de lucrurile care sunt utile. Poate ai sa razi, dar mie si astazi imi place la nebunie Viena, pentru acele palate teribile.

Daca cineva ar vrea sa va scrie repede o biografie si ar cauta pe Google, ar gasi cateva sintagme repetitive: spirit tanar, ludic si un cuvant des intalnit este acela de seductie. Va place sa fiti seducatoare.

Da, e adevarat, asta imi place, dar nu stiu daca vine dintr-un instinct foarte pronuntat feminin sau din dragostea pentru scena.

Ati dat la teatru, ca prima optiune.

Da, asa e. Totusi, poezia nu este meserie. Daca faci arta, dar alt tip de arta, e altceva - exista arte care au nevoie de instrument. Acelea pot fi considerate meserii, au si o componenta de meserie. Violonistul la Filarmonica sau solistul, pictorul care are nevoie de pensule, de vopsele, aceia au nevoie sa invete de la un maestru. Dar poetul, nu. Pana si balerinul, al carui instrument e propriul lui trup, are nevoie de poante, si acolo exista scena.

Dar ce sa ma inveti ca poet? Cum sa tin pixul in mana?

Cum sa tii cuvantul. Poti invata pe cineva sa dozeze cuvantul? Primiti manuscrise, presupun. Va place sa le primiti? Va irita pe alocuri?

Primesc manuscrise, imi place ca sunt cautata de tineri si ca au incredere in mine, ceea ce inseamna ca ar dori sa scrie ca mine, dar ma si irita putin, pentru ca imi ocupa foarte mult timp. Am insa si descoperiri bune.

Sa stii ca vine un val de poezie noua, cu totul si cu totul altfel, este teribil ce vine. Exista o intoarcere spre experiment, spre avangarda si pe mine asta ma innebuneste total, de vreme ce eu sustin ca poezia cea mai grozava e aceea care nu se intelege. Si cred orbeste in treaba asta.

Asa cum e si cu dragostea: nu pot suporta sa imi spui "te iubesc". Lasa-ma sa banuiesc, chiar daca ma insel, pentru ca asta ma face mult mai fericita.

Pentru ca pretuiti mult creierul si va place sa va jucati cu creierul.

Da, si e poate caraghios la varsta asta. Imi place la nebunie sa gasesc solutii filosofice la explicarea universului si a destinului uman. In studentie citeam filosofie, aveam si un caiet pe care imi notam teorii, dar apoi a venit poezia.

Unde filosfia nu are raspunsuri, apare poezia? Heidegger, ca am vorbit despre Germania, apela deseori la Holderlin.

Da, da, este teribil. Vreau sa iti spun ca am cautat pe unde am putut daca Holderlin a scris in momentul in care i s-a intunecat mintea total, in turnul acela. Ma interesa sa vad ce a scris cand nu mai judeca, acolo il gaseam eu pe poetul adevarat. Si nu am putut sa gasesc, am crezut ca nu a mai scris. Romantismul e destul de fumat si in Germania, daca ei nici pe Rilke nu il mai citesc.

Am cunoscut un domn, cred ca tot intr-un tren spre Germania si, venind vorba despre Holderlin, mi-a spus ca el a scris foarte mult in perioada innoptarii, ca ei asa spun, Umnachtung.

De jur imprejur.

Da, dar um inseamna si rasturnare si atunci e asa, rasturnarea in noapte a mintii.

Ati citit poezie la Timisoara, alaturi de Andrei Codrescu si de Constantin Abaluta

Abaluta are niste lucruri in ultima vreme extraordinare. El imi mai da telefon si imi spune: "Nora, nu esti dispusa sa asculti o poezie?". Cateodata scriu eu. El a fost foarte bolnav.

Plus acel episod al premiului Eminescu acordat si retras, pentru ca nu s-a dus fizic sa il primeasca.

Nu inteleg cum e posibil sa pastreze un asemenea regulament, e mizerabil. Eu nici nu stiu daca el stia de acest regulament, poate s-ar fi dus.

La mine e explicabil, eu sunt de vina pentru ca nu am luat premiul, pentru ca eu l-am refuzat. Cand m-am intors dupa zece ani de Germania, si eram foarte mare acolo, ma numeau ultima poeta suprarealista, am venit cu prestigiul meu si aveam deja 80 de ani.

Cand am vazut ca nu sunt invitata la festivaluri, nu sunt propusa la premiu, m-am enervat si am dat un interviu in Observatorul Cultural, pe trei pagini de revista, care se termina cu urmatoarea intrebare: "Ce v-ati dori cel mai mult?" Si am spus: "Cel mai mult imi doresc sa iau premiul de la Botosani, ca sa-l pot refuza".

Poti sa mori de ras, pentru ca de atunci am fost invitata la festivaluri si mereu au venit poeti cunoscuti, care au toate zarurile, sa imi spuna sa accept premiul de la Botosani. Le-am spus razand tot timpul ca eu nu sunt politician, sa spun ca imi dau demisia si sa nu mi-o dau.

De ce v-ati intors din Germania?

Nu puteam sa ma despart de Romania. Nu pot sa ma despart de Romania, pentru ca, totusi, toata viata mea e aici. Bunicii, parintii - nu ma duc la morminte, nu am cultul mortilor, dar ei au ramas in mine. Cand merg prin Bucuresti, pe strazile pe care am copilarit, simt toata fiinta mea.

Si pe urma imi place Romania, imi place peisajul cand merg cu trenul. Eu nu am vazut o tara mai frumoasa ca Romania. Ma refer la natura, care e exact ca in povestile din copilarie: satele micute, chiar daca acum se construiesc vile.

Si unele nelocuite. Satul meu din copilarie are un amestec apocaliptic parca: case mari, vile neterminate ale celor plecati in afara si alaturi casele mici, bordeie, intrate aproape in pamant, unde mai traiesc cativa batrani ramasi. E deprimant.

E deprimant, pentru ca tu traiesti asta, a fost un acasa al tau.

Eu nu am un acasa rural, dar mai exista sate unde vezi casutele astea mici, unde mai vezi o fantana, unde mai vezi un gard intr-o rana, mai auzi un catel latrand la poarta. Chestia asta ma innebuneste.

Explozia asta de copaci - desi s-au taiat, ei tot au ramas - e ceva teribil. Parca astepti sa apara Sfanta Vineri din fiecare casa.

Iubesc tara asta, e o tara de poveste. Mi-e dor si de cheile la casa.

Uite, am un prieten la care tin foarte mult, imens, poate dincolo de prietenie cumva. E neamt, locuieste in Sibiu si mi-a placut teribil ce scria intr-un roman. Cand am fost plecat in Germania - spunea - am trait un sentiment foarte straniu si am simtit o raceala teribila, pentru ca in momentul in care am vrut sa inchid usa, cand am plecat dintr-o incapere, eu nu am gasit o clanta pe care sa pun mana, ca si cand as da mana cu usa, fiindca plec de acolo.

Sa nu mai poti da mana cu usa, sa iti iei ramas-bun, iti dai seama ce sensibilitate?

Stiu ca nu va place ca opera sa fie militanta, sa aiba un mesaj social. Simtiti ca exista o presiune, o solicitare astazi, ca scriitorii sa aiba un astfel de mesaj?

Nu imi dau seama acum. Era evident in timpul comunismului, dar astazi nu imi dau seama. Desi in textele mele se simte un accent clar, pentru ca sunt un scriitor foarte liber, sunt un om foarte liber, spun exact ce simt si atunci e firesc sa iasa la iveala simpatiile si antipatiile. Nu imi imaginez ca exista cineva care ar putea sa creada ca sunt pesedista sau ca o votez pe Dancila. Se vede clar.

Perioada mea cea mai fericita in Romania a fost cea monarhica, e paradisul pentru mine. Nu o sa uit niciodata, pana la 15 ani am trait in monarhie. Erau chestii care rimau cu modernitate. Noi acum il criticam pe Iohannis - pe care eu il iubesc, foarte tare as vrea sa iasa presedinte, cred ca ne duce pe drumul bun - ba ca se duce pe munte, ba ca merge pe bicicleta, dar asta insemana ca e incapabil? Dimpotriva. Si pe vremea monarhica, erau niste lucruri foarte naturale.

Mihaita, ca asa ii spunea poporul lui Mihai, el avea 18 ani cand eu aveam 8 ani, venea la noi la scoala din cand in cand si asista cand se ridica fanionul inainte de inceperea orelor. Si venea intotdeauna cu masina, cu niste pantaloni bufanti, cum se purtau. Era modern. Toate epocile lor au modernitatea si extravaganta lor.

Cateodata, un trecut destul de indepartat poate sa dea foarte bine mana cu un prezent foarte indraznet. Roata morii se invarteste, sunt convinsa de treaba asta.

Trebuie sa iti spun un lucru: fiind singura si vorbind tot timpul cu creierul meu, imi place sa imi explic singura mersul universului, ce se intampla cu noi dupa moarte - sunt sigura ca ramane ceva care pluteste, nu stiu sub ce forma, dar sunt absolut sigura ca noi ne-am nascut cu aceasta datorie de a cunoaste tot universul si ca trebuie sa colindam o calatorie eterna prin toate constelatiile.

Si atunci eu visez acest lucru si vreau sa iti spun ca de multe ori ma pomenesc ca imi astept moartea cu un soi de bucurie si curiozitate.

Scriu acum o carte despre Sibiu, e un fel de datorie pe care o simt fata de orasul Sibiu, este despre viata mea petrecuta acolo. Se cheama Hipodrom. La un moment dat, imi trebuia Juramantul lui Hipocrate si nu imi vine in minte Hipocrate, nu reusesc sa imi amintesc. In loc de Hipocrate, imi venea Heraclit, cu insistenta, si nu avea nicio legatura.

Acum ma interesa Heraclit si acasa nu am decat niste Lexicoane de la 1880, din astea germane vechi, cu litere gotice si m-a sunat un domn din Arizona si, spunandu-i povestea, mi-a trimis asa, un teanc despre Heraclit.

Am gasit si intr-un dictionar vechi si am inceput sa citesc si vad ce scrie acolo, ca el a negat total existenta unui constructor al universului - din momentul in care acceptam infinitul, nu ne putem imagina ca exista un inceput - si a spus ca acest cosmos a existat dintotdeauna ca un aparat perfect specializat si care se reinventeaza prin el insusi, la perioade precise din timp. Si asa se explica repetitia.

Eu am innebunit, pentru ca era exact imaginea pe care mi-o faceam eu.

Si daca nu ati fi uitat numele lui Hipocrate, nu ati fi ajuns aici.

Exact si nu as fi vazut ce teribila suprapunere exista intre mine si Heraclit. Nu stiam nimic despre el. Vreau sa iti spun ca, de cand eram in facultate, pentru mine legea principala e dialectica, lupta contrariilor.

De asta ma enerveaza cand cineva imi spune: Nu iti dai seama ca suntem incompatibili? Exact asta ne atrage cel mai tare, ca suntem incompatibili!

--

Nora Iuga are pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino, (n. 1931), este poeta, prozatoare si traducatoare. A publicat 16 volume de proza si 12 carti de poezie.

A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Friedrich Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Herta Muller, Ernst Junger, Oskar Pastior, Gunter Grass, Aglaja Veteranyi s.a. In anul 2007 a primit Premiul "Friedrich Gundolf", oferit de Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung, Darmstadt. In anul 2014 are loc premiera documentarului Aici Nora Iuga (Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Romanesc Docuart), regia Vlad Rotaru, producator: un cristian.

Scriitoarea si traducatoarea Nora Iuga a primit din partea ambasadorului Germaniei in Romania, Werner Hans Lauk, Ordinul Crucea de Merit in rang de Cavaler al Republicii Federale Germania, acordat de presedintele Joachim Gauck.

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...