Inacceptabilul drept de veto al mortii, drama emigrarii si satul unde exista diavol si profeti, dar lipseste Dumnezeu Interviu

Atunci cand unui barbat ii moare tatal, apoi i se naste un fiu, incepe sa accepte altfel greselile si umbrele propriului parinte, dar niciodata moartea nu va deveni familiara si acceptabila, pentru ca e singura lipsita de speranta. Iar speranta este combustibilul nu doar pentru viata unui individ, ci si pentru aceea a unei societati, iar atunci cand politicienii prefera sa vanda frici, nu speranta, oamenii nu mai au nimic de pierdut si tot raul devine posibil.

Jose Luis Peixoto e numit "tanarul Saramago", dar nu te mai gandesti la asta atunci cand ii citesti cartile: puternice, chiar si atunci cand, in romanul de debut, l-a pierdut pe Dumnezeu pe drum si a ramas un sat in care oamenii au nume biblice, profeti si pe diavolul care face si desface. De fapt, e un sat din Portugalia, distrus mai intai de trauma dictaturii lui Salazar, apoi de emigrarea masiva.

Or, portughezii resimt emigrarea din tara cu 300 de zile de soare pe an drept o mare drama nationala. Pentru ca si o tara intra in depresie.

Despre emigrare, calatorii, asemanarea cu parintii nostri si inacceptabilul veto al mortii am vorbit cu scriitorul portughez al momentului. La Festivalul International de Literatura de la Timisoara, Jose Luis Peixoto a citit una dintre cele mai autentice si ravasitoare poezii, pe care o notez aici:

la ora mesei eram cinci: tata, mama, surorile mele si eu. dupa aceea, sora mea mai mare s-a casatorit. dupa aceea, sora mea mai mica

s-a casatorit.

apoi, tata a murit.

Azi

cand ne-asezam la masa, suntem cinci, mai putin sora mea cea mare, care e

la casa ei, mai putin sora mea cea

mica, si ea la casa ei, mai putin

tata, mai putin mama, vaduva.

Fiecare

dintre ei e un loc gol la masa asta la care

mananc singur. dar vor fi mereu aici.

La ora mesei, vom fi intotdeauna cinci.

cat timp unul din noi va fi in viata, vom fi

intotdeauna cinci.

Jose Luis Peixoto, poate fi un om liber intr-o dictatura si sa isi piarda libertatea intr-o tara banala, democratica, unde nu e treaba statului viata lui personala?

Eu nu cred ca libertatea poate fi cuprinsa doar in termenii sistemului social in care traiesti. E foarte usor sa gasesti cazuri de oameni care traiesc in sisteme asa zis libere, dar care traiesc vieti total captive.

Ma gandesc, de pilda, la femeile care suporta violenta domestica, captive in casatoriile lor, ce fel de libertatea mai au acesti oameni, indiferent in ce sistem politic traiesc?

Pe de alta parte, aici sunt de acord, in sisteme in care oamenii nu au libertate, ei incearca sa gaseasca metode de a ramane umani, sa se lupte si sa se adapteze cautand alte metode prin care sa se exprime liber, prin care sa-ti pastreze umanitatea.

In 2012 am scris o carte despre calatoriile pe care le-am facut in Coreea de Nord. Una dintre intrebarile pe care oamenii mi le pun mereu este: sunt oamenii din Coreea de Nord fericiti, acolo? De parca fericirea cuiva ar fi exclusiv o problema de sistem politic. Bineinteles ca oamenii traiesc tot felul de vieti, din cele mai diverse, chiar si in cadrul unui sistem foarte strict, chiar daca nu au posibilitatile pe care le avem noi si care, in tari precum Coreea de Nord, ar fi de neimaginat.

Este multa relativitate cand vorbim despre libertate, in sensul ca eu unul cred ca libertatea este o provocare continua, care cere ca noi sa fim tot timpul constienti si capabili sa ne intrebam daca ne folosim libertatea la adevaratele sale capacitati.

De cele mai multe ori, persoana care are cea mai mare influenta asupra libertatii noastre suntem chiar fiecare dintre noi, noi insine.

Stie omul modern ce sa faca cu libertatea?

Eu cred ca tot ceea ce noi consideram libertate este o cautare permanenta. A vorbi despre libertate e la fel cu a vorbi despre dragoste, de exemplu. Folosim aceste cuvinte pentru a vorbi de lucruri foarte abstracte, cu intelesuri complet diferite pentru oameni diferiti.

Locul asupra caruia noi cadem de acord cand vorbim de conceptul de libertate este in continua schimbare.

Astazi consideram cu totii libertatea drept ceva foarte diferit de felul in care era vazuta acum 200 sau 300 de ani. Mi se pare ca subiectul este fara de sfarsit, vom vorbi la nesfarsit despre libertate, vom scrie poeme si romane despre asta, si niciodata nu vom ajunge la o definitie finala a libertatii.

In epoca moderna trebuie sa fim foarte constienti de asta, apar noi forme de libertate si de lipsa de libertate. Este si o lupta continua de a defini lucrurile astea, deoarece, cand spunem lipsire de libertate, ne gandim indeobste la inchisoare. Dar cate inchisori fara ziduri sunt, de fapt, in jurul nostru?

Nu mai exista in Europa cenzura oficiala, dar ce forme poate lua autocenzura?

Exista autocenzura si exista inca si autocenzura sociala. Exista asa-numitele tabuuri. Chiar si acestea s-au schimbat, in trecut sexul era cel mai mare tabu, dar acum nu mai e asa. Exista si alte lucruri care acum sunt mult mai criticate decat sexul, de catre societate in ansamblu.

Eu cred ca o parte importanta a literaturii este exprimarea, iar tabuurile sunt printre cei mai mari inamici ai libertatii de exprimare.

Aveti tabuuri personale?

Da, si asta este un lucru interesant, deoarece reflectia cea mai dificila este cea care se refera la propria persoana, asta si pentru ca noua ne trebuie distanta, pentru a fi cu adevarat obiectivi.

Suntem prea mult implicati in propriile sentimente si traume, vechi experiente sau ego. Fiecare are propriile tabuuri. Cateodata, si asta daca suntem norocosi sa le identificam - deoarece de regula nu putem -, ajungem sa ne petrecem intreaga viata incercand sa le depasim. Si multi nu reusesc.

Vorbim si despre memorie. In Cimitirul de piane, personajul narator, unul dintre acestea, tatal, contrabalanseaza memoria zilelor rele cu cea a zilelor de demult, a zilelor bune. Cum se formeaza amintirile, ce rol au ele in viata de zi cu zi? Cat de mult le rescriem, de fapt, nu cumva petrecem prea mult timp facand asta?

William Faulkner avea ideea asta, ca trecutul nu a trecut, de fapt, cu totul. Eu interpretez asta prin faptul ca trecutul este inca alaturi de noi atunci cand aflam lucruri noi despre el. Cateodata primim acele informatii care ne schimba cu totul perceptia despre trecut, cateodata ne schimba chiar identitatea, perceptia despre prezent.

Eu spun ca este important sa fim conectati la prezent, sa nu avem perceptii disociate asupra vietii, sa fim conectati la simturile noastre incat sa simtim momentul, prezentul. Insa tot efortul pe care-l facem intorcandu-ne asupra trecutului este, de fapt, pentru a ne spune o poveste despre noi insine.

Dar ne spunem povestea adevarata? Sau mai schimbam pe ici pe colo pentru a ne simti confortabil?

Mi-e teama ca schimbam chiar multe. Trebuie sa ne pastram sceptici cand e vorba de noi insine, de amintirile noastre, de simturile noastre. Insa este important si sa avem un soi de incredere cand vine vorba de convingerile noastre intime, chiar daca stim ca suntem capabili sa le schimbam sau sa le punem la indoiala.

E bine sa fim cateodata si fermi asupra lor, asta ne ajuta sa traim.

Daca as mai avea o duminica, le-as repara pe toate, spune acest personaj. Exista aceasta duminica vreodata?

Asta e o chestiune despre speranta, iar speranta e un lucru fundamental. E foarte important sa gasim cai de a ajunge la speranta.

Foarte recent, in Portugalia, am avut o perioada foarta grea, in timpul ultimei crize economice, cand troika FMI ne-a impus plata unor datorii uriase, ceea ce s-a reflectat in taieri masive la nivelul veniturilor si in scaderea nivelului de trai.

Politicienii s-au jucat cu ceva foarte periculos, deoarece era de-a drepul vizibil ca toata tara isi pierduse de tot speranta. Ca oameni, avem nevoie de speranta, de ideea ca viitorul va fi mai bun decat ce se intampla acum.

Dar nu e, de fapt, mai usor pentru un politician sa controleze fricile, nu sperantele? Se intampla si acum, in Marea Britanie cu Brexit-ul...

Si in alte parti ale lumii. Imigratia, de exemplu, este acum vazuta ca fiind motivul tuturor problemelor. E, intr-adevar, mai usor sa controlezi teama oamenilor, numai ca asta e o bomba care poate foarte usor sa-ti explodeze in fata.

Daca ii faci pe oameni sa-si piarda speranta, ei vor fi disperati, si nu mai au nimic de pierdut. Iar ceea ce pot face oamenii cand isi nu mai au nimic de pierdut poate fi extrem de distructiv.

Si-a recastigat Portugalia speranta?

Da, si este vizibil asta. Portugalia este o tara foarte unita. Asta deoarece este mica si noi spunem deseori ca hotarele noastre sunt cele mai vechi din Europa, deoarece suntem inconjurati doar de ocean si de Spania. Iar pentru noi Spania este oricum tot un fel de ocean. Nu prea stim nimic despre Spania de azi, nu prea se asculta muzica spaniola, nici filme la televizor, mai nimic. Si nici ei nu stiu mare lucru despre noi.

Asa ca noi ne credem un fel de insula si, de aceea, emotiile sunt colective. Adica se intampla ca toata tara sa cada in acelasi timp in depresie sau sa fim cu totii euforici. Se intampla des. Vezi, de pilda, acea mare manifestare publica care la noi e fotbalul: cand castiga echipa nationala, e un fel de sarbatoare nationala. Chiar si cei care jura ca nu se uita la fotbal ies pe strada cu ceilalti si se bucura. Bine, altadata se intampla lucruri care ne arunca in extrema cealalta.

Vazuta din interior, Portugalia pare foarte diversa, cu deosebiri mari nord versus sud, alte accente, alte mancaruri traditionale. Dar vazuta de departe pare extrem de coerenta.

In manualul de geografie al fetei mele scria ca Portugalia este una dintre tarile in care tinerii aleg sa ramana in tara.

Chiar in anii astia, de criza economica, cea mai mare problema la noi a fost emigrarea. La noi e vazuta ca o tragedie. Oamenii nu vor sa plece, dar uneori sunt fortati de conditii economice. E total impotriva culturii noastre.

Am o carte, netradusa in romana, despre imigrantii portughezi din Franta, din anii '60-70. Acum avem multe poezii si cantece despre acea perioada tragica a imigratiei.

Portugalia are vreo 300 de zile de soare pe an. Cand traiesti acolo, nu te gandesti la asta sau nu iti pare mare lucru, dar cand pleci devine de nesuportat sa nu mai fii acolo.

Omul e alcatuit din trecut, apare in acest roman. Il avem pe fiu, adult deja, in care se vad aproape visceral relatiile de familie. Cand va uitati in oglinda, va cautati asemanarile - nu doar cele de suprafata, culoarea ochilor - cu parintii?

Bineinteles, acum am 45 de ani, am doi fii mari, deci am trecut binisor de adolescenta. Sunt capabil sa observ si sa accept asemanarile cu parintii mei si totul e OK.

Pentru mine - iar romanul Cimitirul de piane are mare legatura cu asta - a fost foarte important ca tatal meu a murit cand aveam 20 de ani, iar la un an dupa eu insumi am devenit tata. Pentru mine a fost clar ca a fost o schimbare de roluri fundamentala: ieri eram fiul, acum sunt tatal.

E mai usor sa accepti greselile tatalui, atunci cand tu insuti devii parinte.

Da, dar exista ceva care iti este foarte greu: cand incerci sa lupti cu acele lucruri pe care le stiai ca defecte ale tatalui tau, dar de care devii constient ca le-ai mostenit. Insa avantajul este ca ai constiinta de a fi la momentul in care tu insuti vei trece o mostenire altcuiva, una imbunatatita, capeti constiinta identitatii tale, ceea ce include originea ta, trecutul tau si al celor dinaintea ta.

Si ai bineinteles si ocazia sa faci schimbari si sa trimiti mai departe o versiune imbunatatita.

Aveti un sentiment puternic al familiei.

Cred ca da, si asta pentru ca exista oameni care fac parte din viata noastra, cei care ne-au crescut si ne-au invatat, adica ceea ce vom face si noi cu altii de dupa noi. Importanta lor in viata unui om nu poate fi comparata cu impactul pe care alti oameni il au.

-

In cartea dumneavoastra, tatal, cel care a murit, ii vede pe ceilalti, insa ceilalti nu-l pot vedea. E o mare drama a celor ramasi

Este logica romanului, insa noi putem privi lucrurile si altfel: noi, cei vii, pastram amintirea celor ce s-au dus, avem vii exemplul lor, amintirea lor, sfaturile lor. Ce e sigur e ca nu stie nimeni daca si cum ne mai pot ei vedea.

Ceea ce pentru cei vii poate fi dureros.

Asta e una din problemele cu moartea. Vorbeam mai devreme despre tabuuri, acum moartea e un tabu mai mare decat sexul, in societatile occidentale. Oamenii nu suporta sa le vorbesti despre moarte, pleaca de langa tine daca incepi discutia despre asa ceva.

Oamenii au probleme mari sa vorbeasca deschis despre moarte, deoarece pe de o parte au mari probleme in general sa vorbeasca despre sentimente, iar pe de alta parte exista conceptia asta gresita ca ratiunea si sentimentele trebuie total separate. Sa fim exclusiv sentimentali sau rationali. Nu exista una fara alta de fapt, ambele sunt parti ale fiintei umane.

O mare problema a mortii este ca aduce cu sine discutia despre conditia absolutului. Este coplesitor sa te gandesti ca exista ceva care nu se mai poate intampla. Ca am pierdut pe cineva apropiat si ca nu il vom mai intalni niciodata, ca nu vom mai vorbi cu persoana respectiva, ca s-a dus pentru totdeauna.

Dreptul de veto al mortii.

Asa este, e o interdictie pe care nu o putem depasi. Despre o boala putem spera ca o putem trata, daca suntem saraci, putem spera ca vom castiga la loterie. Macar avem voie sa speram. Dar cu moartea nu e nimic de sperat.

Religia, un subiect foarte interesant, de altminteri, este o forma de a avea de a face cu moartea. Este parte a felului in care privim noi lumea, de fapt, eu cred ca si cel mai mare ateu poate intelege senzatia ca poate exista ceva mai mare decat noi, o ordine superioara a Universului.

Chiar si pentru cei care nu sunt foarte interesati de transcendent, singurul mod in care pot sa depaseasca moartea, suferinta dupa pierderea cuiva, este daca reusesc sa gaseasca un sens in ceea ce s-a intamplat, in moarte.

Dupa mine, singurul mod de a gasi vreun sens in moarte e sa crezi ca lucrurile nu sunt chiar definitiv sfarsite. Ca multe din lucrurile din trecut sunt, de fapt, inca aici si ceea ce s-a intamplat in trecut inca va mai avea ecouri si consecinte.

Si cat traim noi, parintii noi traiesc si ei inca.

Bine spus, cuvintele pe care le-au spus ei si pe care noi le repetam, e ca si cum ei inca ar fi vii si le-ar spune din nou. E un dar pe care ni l-au dat, noi il purtam si-l vom da mai departe.

Ideea ca moartea e doar o trecere intre orice este posibil catre nimic cu desavarsire, eu nu pot fi de acord cu asa ceva. Exista un continuum in constiinta noastra care permite ca lucrurile sa continue sa existe.

Vorbim despre religie, dar in cartea dumneavoastra Nicio privire, exista un sat unde apar profeti, apare si diavolul, dar Dumnezeu nu e nicaieri. Cum poate exista raul in absenta lui Dumnezeu?

Am scris povestea asta cand eram foarte tanar, nu mi-am dat seama cat de puternica se simte absenta lui Dumnezeu acolo. In spaniola au tradus-o Nimeni nu se uita la noi, adica se refereau exact la aceasta absenta a divinitatii.

Cand am scris cartea asta, eram destul de nesigur ca pot termina un roman la 23 de ani, cat aveam atunci. Ma concentram mai mult pe coerenta povestirii, iar unul din scopurile mele era sa descriu acea regiune, care e chiar zona in care m-am nascut eu, asa cum nu o mai descrisese nimeni pana atunci.

Adevarul e ca au fost multe carti despre acea zona, chiar in timpul dictaturii, deoarece e cea mai saraca zona a tarii si toata lumea lucra pamantul.

In timpul dictaturii, toti scriitorii scriau despre zona aceea, in stil neorealist, pentru ca asta era un mod foarte subtil de a protesta fata de dictatura. Se vedeau clar diferentele sociale si alte lucruri.

Eu m-am nascut in 1974 si pot spune ca am devenit constient in anii '80 de ce era in jurul meu. Copilaria mea a fost in perioada anilor '80-90, iar pe atunci regiunea era cea mai deprimanta din toata Portugalia. Dupa revolutia din '74 a existat ceva speranta, oamenii incercau sa se organizeze sa lucreze pamantul, existau sperante, dar toate s-au naruit in anii '90. S-a prabusit totul foarte rapid, iar in anii '80 era din nou o regiune extrem de saraca.

Dupa '86, anul aderarii la Uniunea Europeana, a fost chiar mai rau: pana si agricultura de baza s-a prabusit, Bruxelles-ul platea efectiv pentru a nu mai creste anumite culturi, existau acele cote pe care nu puteai sa le depasesti si uite asa nu s-au mai putut cultiva cereale, graul, de pilda.

Iar pentru o regiune din mijlocul tarii, unde e doar campie, asta a fost catastrofal, iar oamenii au parasit zona indreptandu-se spre coasta, spre orase.

Acum zona este foarte imbatranita, doar oameni in varsta, iar tinerii se feresc sa mai mearga acolo pentru a-si construi o viata. Cam genul asta de atmosfera incercam eu s-o descriu in carte.

Exista aici motivul omului care incearca sa se salveze sa nu devina doar o alta oaie din turma.

Si cat de multe turme sunt in cartea asta... Dar da, asta e paradigma pe care o aveam in minte cand am scris-o. Evident nu era doar despre o situatie foarte specifica, asta se vede din numele simbolice, exista si multe alte simboluri, diavolul si alte personaje fantastice care sunt, de fapt, metafore.

In Maestrul si Margareta a lui Bulgakov, diavolul este fortat sa faca el lucruri bune, deoarece Dumnezeu s-a decis sa nu se mai implice deloc in lumea asta. Asa ca diavolul trebuie sa-si justifice existenta facand lucrurile bune, altminteri cum ai sti care sunt cele rele?

In povestirea mea, diavolul este o alegorie pentru Biserica Catolica, ceea ce e destul de ironic dat fiind locul pe care il ocupa Biserica in societate.

Nu stiu daca in Romania aveti atati de multi oameni care, desi se declara crestini, nu prea trec, de fapt, pe la biserica. La noi asa e, insa chiar si asa, in general, valorile catolice sunt considerate drept structura societatii portugheze.

Este societatea portugheza atat de traditionalista?

Lucrurile s-au mai schimbat cumva, au fost acceptate casatoriile gay, dreptul la avort, ce-i drept, dupa doua referendumuri. Problema cu avortul e mult mai mare in Portugalia si acum decat legaturile homosexuale. Oricum, Biserica a ramas o mare putere, desi acum este mai curand ceea ce se cheama soft power.

Incerc sa evit referirile la Saramago, le auziti prea des, dar trebuie sa intreb, daca tot veni vorba: daca ar mai scrie o data Cain, astazi, l-ar accepta Biserica Catolica? La vremea respectiva a fost un scandal.

In Portugalia e vazut ca un mare dusman al Bisericii. El insusi, nu doar ca a scris doua romane care atacau direct Biserica Catolica, dar in genere nu pierdea nicio ocazie sa provoace Biserica. Asa ca si Biserica a facut tot ce putea sa-l boicoteze.

Eu, unul, am scris la randul meu despre Biserica, am o carte despre Fatima, un subiect foarte important si extrem de sensibil in Portugalia, genul de subiect care divide o societate.

Eu am vrut sa scriu o carte care sa nu fie nici pro, nici anti-Fatima. In Portugalia multi te intreaba: dumneata crezi in ce s-a intamplat la Fatima? Si cu asta gata, esti plasat intr-o tabara.

Or, eu ma opun intrebarii asteia. Si ma explic: pana si cei care cred cred in moduri foarte diferite unii fata de altii. Nu exista un fel specific de a crede. Si cei care nu cred, la fel, au motive diferite. Or, indiferent de ce crezi tu, trebuie sa respecti pe altii, pentru ca e vorba de o problema personala a fiecaruia, vine din modul in care fiecare intelege lumea si judeca lucrurile.

Orice parere as avea eu despre religie, respect credintele religioase. Esti liber sa crezi in extraterestri la fel de bine cum poti crede in Buddha sau in orice altceva. De ce sa impunem ceva altora sau sa-i judecam pe altii, mai ales facand asta cu violenta?

Adica religia nu e ca fotbalul.

Nu e, e o chestiune individuala si foarte intima. Mai ales intima, este o experienta intima. Cand se transfera in sfera sociala, spre exemplu, un subiect precum Fatima, acesta devine un subiect politic. Fatima este un subiect care a fost folosit intens si in perioada dictaturii, pentru ca aceasta era foarte legata de Biserica Catolica.

In Romania, Biserica a fost acuzata ca a cedat prea usor dictaturii

In Portugalia, capul Bisericii de acolo era cel mai bun prieten al lui Salazar. La fel ca si in Spania, pe timpul lui Franco.

Calatoriti mult. Ce e calatoria, e un city break sau din contra?

Eu cred ca orice calatorie trebuie sa inceapa in interior. Trebuie sa fii pregatit si constient de ceea ce faci. Deseori oamenii se misca dintr-un loc in altul fara ca asta sa fie o calatorie. Sau mai e cate unul precum Fernando Pessoa care sta pe loc si descopera tot felul de lucruri despre lume.

De regula oamenii moderni cheltuie multi bani si merg mii de kilometri doar sa descopere ca lucrurile sunt cam cum se asteptau sa fie.

De altminteri, asta e problema cu turismul: toti incearca sa-i dea turistului acele lucruri banale pe care toata lumea se asteapta oricum sa le gaseasca in acel loc. Se pierde total experienta calatoriei.

Sa mergem in Lisabona sau in alta parte din Portugalia?

Sunt experiente total diferite. In general, in Europa, tarile sunt foarte centralizate. Presupun ca si in Romania Bucurestiul are o realitate total diferita de restul tarii. Ideea e ca notiunea de comunitate a evoluat, majoritatea oamenilor crede acum ca un oras mare, cu strazi mari, cu multe cladiri, este mai bun. Pentru multi idealul de comunitate este New York-ul.

Dar nu e asa. Suntem acum in mijlocul unui revolutii tehnologice care, in curand, ne va face sa nu mai percepem corect unele lucruri, precum timpul. Eu zic ca perceptia timpului este un lucru fundamental pentru oameni, pentru felul in care isi ordoneaza viata.

Si mi-e teama ca felul in care toate electronicele astea ne afecteaza ne va face sa ne dam seama ca nu e vorba de nicio evolutie aici. Pur si simplu, ne pierdem libertatea si ne pierdem constiinta.

Ati gasit vreo tara care sa aiba un altfel de simt al timpului?

Capul Verde, de care sunt legat din anii '90. O tara mica, o insula slab populata din Atlantic, vorbitoare si de portugheza, dar care are si limba proprie, si independenta cam din anii '50. Acolo e alt simt al timpului, dar si asta cred ca are de a face cu marimea comunitatii.

Alt exemplu, care tine de perceptie: satul meu, care acum are vreo mie de oameni. Toti imi spun: vai, dar ce localitate mica si solitara! Or, mie mi se pare mare, cum sa fie mica o localitate cu o mie de oameni.

Va ganditi sa va mutati inapoi acolo?

Nu acum, in orice caz. Realitatea de acolo e dura, dupa cum ziceam, dar intr-o zi, cine stie?

Oricum, ce voiam sa spun: in astfel de comunitati, o mie de oameni inseamna o mie de tu. De asta si scriu despre astfel de comunitati, pentru ca acolo stiu pe toata lumea, daca unul moare, imi dau seama imediat.

In Romania avem acest fenomen, al satelor goale, in care raman batranii si copiii mici, ai caror parinti pleaca la munca in strainatate. Ati avut un fenomen similar in Portugalia?

In anii '70. Acum nu. Acum cine pleaca isi ia cu el toata familia, cu copii cu tot. Eu insa cunosc fenomenul, fiind nascut acolo. Stiam multi copii pe care-i cresteau bunicii si-mi amintesc cat de ciudat mi se parea ca niste copii sa-si vada parintii o data pe an.

In ce tara visati sa mergeti?

Undeva in Pacificul de Sud, poate in Australia. Sau in vreo insula mica, din Polinezia Franceza, sau in Tonga, intr-o tara mica.

--

Jose Luis Peixoto s-a nascut in 1974, intr-un sat din sudul Portugaliei, in regiunea numita Alentejo. Este licentiat in limbi si literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Din 2001 s-a dedicat complet scrisului. Este autor de poezie, proza, teatru si critica literara. Scrierile sale au fost recompensate cu numeroase premii, printre care Premio Literario Jose Saramago (2001), Premio Oceanos (2016) si The Best Translation Award-Japan (2019, pentru Galveias).

In 2003, intr-un proiect fara precedent, Peixoto si-a unit fortele cu membrii formatiei Moonspell, lansand, in acelasi timp, un album si un mic roman fantastic. Cele doua opere poarta acelasi titlu, The Antidote, si pornesc de la acelasi concept, conform caruia activitatea umana este supravegheata si condusa de o multime de entitati invizibile. Capitolele romanului semnat de Jose Luis Peixoto poarta aceleasi titluri cu piesele de pe albumul celor de la Moonspell.

In prezent, cartile lui Jose Luis Peixoto sunt traduse in 26 de limbi, la unele dintre cele mai prestigioase edituri din lume. In Romania, i-au aparut, in traducerea Clarisei Lima, la Editura Polirom, romanele Nici o privire (2009) si Cimitirul de piane (2010).

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...