Romania a supravietuit prin trei minuni si acum o asteapta pe a patra - Interviu cu Ion Vianu

Daca ai ceva bani, daca esti surd la politica si insensibil la mizerie si parvenitism descoperi o tara insufletita, cu multe posibilitati bazate pe initiativa privata, dar tot ce tine de domeniul public e prost organizat si deficient. O Romanie la care ramai conectat, chiar si in exil, si pe care Ion Vianu ne cere, in acest interviu pentru Ziare.com, sa o evaluam dupa oameni si fapte, dar sa nu ramanem pasivi in fata abuzului de putere.

Format in Clinica universitara de psihiatrie de la Spitalul "Obregia" din Bucuresti, cadru didactic, Ion Vianu a emigrat in 1977, protestand fata de utilizarea psihiatriei in scopuri politice. In Elvetia si-a practicat specialitatea in mediul privat, mereu activ pe plan international in domeniul apararii drepturilor omului in psihiatrie. A colaborat cu Europa Libera, devenind una dintre vocile exilului.

Romania a supravietuit prin trei evenimente miraculoase, spune Ion Vianu in acest interviu: in 1918 a fost in tabara castigatoare cand pierduse razboiul, ajungand sa cuprinda un maximum de romani intre frontierele ei; a recuperat Transilvania in 1944 (dar nu Basarabia si Bucovina); a depasit comunismul cand multi il socoteau instalat pentru o mie de ani.

"Acum asteptam a patra minune: sa ne desteptam din somnul cel de moarte al pasivitatii. Dar spre deosebire de primele trei minuni, ea nu poate veni decat de la noi. Asa ca nu trebuie sa stam, asteptand-o".

Domnule Ion Vianu, ati plecat din Romania cand Romania era in intunericul comunist si de atunci locuiti in Elvetia. Cum arata, de departe, tara? Ce adauga sau, din contra, ce ia distanta din aceasta imagine a tarii?

Au fost si perioade, ani de zile, in care am locuit in Romania, in special in primul deceniu al secolului actual. Am strabatut Bucurestii - pluralul e obligatoriu -, mi l-am reinsusit. De vreo opt ani revin cel putin de doua ori pe an. Iar cu gandul sunt mereu aici.

Psihologiceste vorbind, este un efort mare sa fii departe de locul unde locuiesti cu sufletul, dar nu se pune problema sa fiu altfel, decat conectat cu tara. Sunt inauntru, pentru ce e mai bine si ce e mai rau.

Cand ajung in tara nu ma simt instrainat, sunt ca pestele in apa. Asta poate sa provina din faptul ca stau la mine in casa, aceea in care m-am nascut. Ma uit pe fereastra, peisajul nu s-a schimbat mai deloc, "acelasi felinar, aceeasi farmacie".

Particip la discutia politica, omniprezenta, obsedanta, chiar daca ma oboseste grozav. De ani de zile nu ma mai uit la televiziune, e o indeletnicire prea toxica, chiar daca printre prezentatori sunt oameni de calitate. Media scrisa, pe internet, ma tine la curent perfect, dar inghit mai putina otrava.

Reveniti des in tara, asadar, scrieti in limba romana, recent, editura Polirom a publicat un minunat volum de memorii. Cum ati regasit, la fiecare reintoarcere, Romania? Cat s-a indepartat de Romania din anii '80, cand ati plecat, si cat s-a apropiat de Vest, unde locuiti?

Da, mi-am pastrat puterea de munca, scriu, scriu. Recent am publicat Intre violenta si compasiune, memoriile unui psihiatru. Sunt curios ce ecou o sa aiba.

Am plecat din Romania in 1977. Daca mi-ar fi spus cineva ca ma voi putea intoarce dupa 12 ani poate nici nu as mai fi plecat, nu merita deranjul. Exilul e un lucru greu... dar exilul a facut din mine un om mai tare, mai experimentat, mi-a largit orizontul.

Cand m-am intors in Romania, in februarie 1990, era inca o mizerie colosala. Rafturile magazinelor erau ocupate exclusiv de conserve de castraveti. Se circula in bezna, noaptea. Dar tara s-a schimbat, putin cate putin.

Bucurestii si-au reluat vocatia oriental-occidentala, un oras stilisticeste situat undeva intre Muenchen si Damasc.

Daca ai ceva bani, daca esti surd la politica si insensibil la mizerie si parvenitism (cam multe!) descoperi o tara insufletita, cu multe posibilitati bazate pe initiativa privata, tot ce tine de domeniul public fiind prost organizat, deficient (nu numai Bucurestii): transporturi, asistenta medicala de baza. Asta coloreaza cam "barbar" un spatiu care are vocatie europeana.

Domina impresia ca edilii si politicienii sunt ocupati cu afacerile lor, nu cu ameliorarea vietii. E bine in diverse case, prin librarii, teatre de buzunar, ceainarii. Ma bucur ca Teatrul National s-a redeschis falnic, dar tot nu avem o sala de concerte pe masura exigentelor.

In fine, astea sunt rasfaturi.

Ma jeneaza teribil saracia, inegalitatile flagrante. Mizeria unora este o manifestare a barbariei altora. Intr-o zi o sa soseasca nota de plata, nu stiu sub ce forma, dar va sosi.

Pe hartie, Romania sarbatoreste 100 de ani de existenta statala in aceleasi granite de dupa Primul Razboi Mondial (mai putin, totusi, Bucovina de Nord si Basarabia) . Nu prea e, insa, atmosfera de sarbatoare in tara. Il intreb pe psihiatrul Ion Vianu ce inseamna incapacitatea asta a bucuriei, a sarbatorii impreuna.

Sarbatorim realizarea unui vis secular, dar in acelasi timp trecem in revista un secol problematic. Romania Mare, rezultata din Al Doilea Razboi Mondial ca prin miracol, nu si-a tinut toate fagaduintele. Nu trebuie culpabilizati romanii, perioada dintre cele doua razboaie a fost instabila pretutindeni in Europa.

De fapt, a fost mai mult un armistitiu intre doua conflicte mondiale. In Romania s-a intamplat, in forme specifice, ceea ce s-a intamplat peste tot in Europa. Criza vechii societati mostenite din secolul 19 a dus la marile miscari de mase, si la urma la comunism si nazism. Desigur, au fost progrese, tara s-a modernizat, dar avansarea totalitarismului a precipitat lucrurile. S-au produs tragedii: sfartecarea tarii, in 1940, masacrele evreilor de la Bucuresti, Iasi, din Transnistria, sprijinul neconditionat acordat de Ion Antonescu lui Hitler... apoi, ce sa mai spun, comunismul, patru decenii.

Au urmat aproape treizeci de ani in care iar s-a facut un salt spre modernizare, dar cu o clasa politica lipsita de patriotism care-si promoveaza interesele personale. Excelenta privata, mizerie publica, iata formula care rezuma Romania de azi. De aceea sarbatoarea e cu gust dulce-amar, fiindca nu serbam numai evenimentul ci ne amintim si de tot secolul, cu umbrele lui prelungi, dar si cu lumini.

Ca sa rezum: Romania a supravietuit prin trei evenimente miraculoase: in 1918 a fost in tabara castigatoare cand pierduse razboiul, ajungand sa cuprinda un maximum de romani intre frontierele ei; a recuperat Transilvania in 1944 (dar nu Basarabia si Bucovina); a depasit comunismul cand multi il socoteau instalat pentru o mie de ani.

Acum asteptam a patra minune: sa ne desteptam din somnul cel de moarte al pasivitatii. Dar spre deosebire de primele trei minuni, ea nu poate veni decat de la noi. Asa ca nu trebuie sa stam, asteptand-o.

Faceti parte dintr-o generatie culturala, o generatie erudita si care este practic generatia de legatura dintre generatia interbelicilor si cea postcomunista. S-a pastrat ceva din mostenirea culturala a interbelicului?

Intelectualii romani care dominau scena intre cele doua razboaie aveau autoritatea unei formatii majore, cu studii prelungite in strainatate, cu o bine intemeiata conceptie despre datoria de a lasa o "opera". Generatia de la 1928, cum i s-a spus, deja a avut raporturi mai problematice cu societatea, multi au devenit legionari, altii comunisti.

Marile succese s-au realizat in exil (Eliade, Ionesco, Cioran), deja aici devenise de nerespirat.

Apoi a urmat generatia lui Doinas si Negoitescu, cea mai sacrificata, a prins din plin teroarea, si-a dat masura tarziu.

In ce ne priveste pe noi, care am iesit din facultati catre 1960, am regasit aceiasi profesori ca generatia precedenta dar mai obositi, amari sau terorizati. Mult ne-am format si singuri, intre noi. Sigur, nu am venit pe un teren gol, acumularea generatiilor anterioare a contat. Cultura fara continuitate nu exista. Dar si la noi a intervenit exilul.. exilul, aceasta mare risipa de energie.

Generatia care intra acum in scena are sanse mari... daca vom moraliza viata publica.

Dar din cea politica? Stim ca interbelicul nu a fost doar o epoca a efervescentei culturale, cat si un teren de experimente politice destul de dure - legionarism, antisemitism, dictatura regala.

Nimic din ce se intampla in Romania nu a fost, nu este, nu va fi strain de dramele succesive ale continentului. Crearea Romaniei Mari a fost fara indoiala punctul culminant al acestei succes story.

De la minusculele principate dinaintea descalecarilor pana la constituirea unei tari europene, mereu am inaintat, chiar cu neajunsurile Istoriei, prezenta a trei imperii la a caror rascruce ne gaseam. Dar Romania Mare, de dupa 1918, s-a dezvoltat intr-o conjunctura internationala defavorabila si a intrat vrand-nevrand in pacea armata ce s-a numit Razboiul civil european (1918-1939; 1945-1991) incadrat de cele doua razboaie mondiale. Am vorbit deja despre asta, mai inainte.

In ce-l priveste pe Carol al II-lea i se pot reprosa multe si in primul rand dezastrul tarii, realmente sfartecata in 1940, felul cum a cedat amenintarii naziste decretand legislatiile antisemite si o dictatura regala, o opereta cu final tragic. Totusi trebuie sa recunoastem ca imprejurarile externe, in particular presiunea conjugata germano-sovietica si neputinta democratiilor occidentale in a ne ajuta ne lasau atat de slabi incat cu greu ar putea fi conceputa o alternativa onorabila. A fost o tragedie, adica o situatie fara iesire... mai bine zis, iesirea nu a fost o solutie ci un cataclism istoric, cizma sovietica si comunismul.

Ati fost apropiat de Regele Mihai in exil. Ati scris recent despre el, intr-un volum publicat la Polirom. Credeti ca Romania a recuperat in memoria sociala figura Regelui Mihai I asa cum a fost ea in istorie, nu cum au scris-o manualele?

Nu pot sa spun ca am facut parte din "Curtea" de la Versoix, dar l-am intalnit de mai multe ori pe Mihai I. Daca ar fi sa-l caracterizez, as spune ca era in el un amestec de simplitate si orgoliu, de sfiala si grandoare. In viata a suferit un sir de ofense pe care le-a suportat cu o forta, cred eu, sustinuta de o autentica smerenie.

Cateva generatii de romani s-au putut identifica cu el: a fost un model ridicat la puterea x a suferintelor si orgoliilor ranite ale romanilor, traite in demnitate.

Dincolo de asta, bine sfatuit, a facut lovitura de la 23 august 1944. Fara ea, si fara sacrificiul a inca 500.000 de baieti de ai nostri nu mai recuperam Ardealul si poate pierdeam intreaga Moldova.

100 de ani de Romania, spunem - e momentul pentru un bilant? Isi fac si natiunile un bilant, asa, ca oamenii?

Unirea Mare nu trebuie sa ne faca sa uitam Unirea Mica; ea a intemeiat marile institutii intr-o societate care pastra multe aspecte feudale. Unirea Mare nu a fost numai un succes national fara precedent. A insemnat si modernizarea tarii, apropierea ei de valorile dar si de pacatele europene, nationalismul toxic in particular.

Romania a devenit o nava mare, greu de carmit, a trecut prin dezastrele amintite, dar a supravietuit.

Acum au mai trecut niste ani, trei sferturi din durata perioadei comuniste! Sa nu crezi, dar asa iese socoteala. Sigur, aceste ultime decenii postcomuniste sunt problematice, nu profitam de oportunitatile care ni se ofera, tara se goleste de oameni valabili. Suntem prea rabdatori, fatalisti chiar. Vai, Centenarul ne prinde intr-o tensiune maxima putin prielnica sarbatorii. Dar sa ridicam paharul!

Cat de valida este, pentru un umanist ca dumneavoastra, o discutie in termeni de "psihologie a poporului roman"? Au fost cateva studii - Ralea, Draghicescu, chiar si Cioran. Putem vorbi despre o psihologie a poporului roman? Daca da, ce asezam in ea? Cum arata profilul psihologic al romanilor, astazi?

Sunt impotriva atitudinilor antiromanesti, acest soi de mazochism care ne face sa spunem ca suntem "ultimul popor", "rebutul navalirilor barbare", etc.

Antiromanismul este egalul cu sens schimbat al nationalismului de cafenea de tip protocronist. Romanii ar trebui judecati dupa fapte, si sunt destul de multi oameni capabili azi. Daca ar fi sa le gasesc romanilor, ca grup, un defect (desi nu-mi plac generalizarile) as spune ca sunt fatalisti, se impaca prea usor cu raul, cu abuzul de putere. Virtutile sunt mai ales private, iar viciile, publice... dar... # Rezist...

E mult zgomot de fond in Romania, multe confiscari ale agendei. Care sunt, astazi, temele esentiale pentru Romania?

As enumera: moralizarea vietii politice (imi pun sperante in noile forte politice care sunt deja sau vor intra in Parlament); lupta contra saraciei; imbunatatirea radicala a prestatiilor publice (educatie, sanatate, transporturi); atragerea unui numar cat mai mare de romani care au dobandit calificari inalte, acasa; intarirea legaturii cu Uniunea europeana, care ne ofera o garantie de dezvoltare.

Fireste, si noi trebuie sa ne implicam activ in constructia europeana: daca proiectul european esueaza vom fi acoperiti de marele val care vine dinspre rasaritul apropiat si extrem. Convingerea mea este ca locul nostru este in Europa. Traim si murim cu Europa. Tema europeana are meritul ca poate intruni un consens la romani. Raman pe din afara cativa pescuitori in ape tulburi.

Va mai ganditi sa va intoarceti de tot in tara? Exista aceasta promisiune a reintoarcerii? De ce anume depinde ea?

La varsta mea nu mai fac proiecte de viata!

Articolul face parte din proiectul Romania din inima pe care Ziare.com il dedica cititorilor cu ocazia Zilei Romaniei. La multi ani!

Primul Congres Forţa Dreptei. Formaţiunea îşi alege conducerea naţională şi îşi prezintă candidaţii

Primul Congres al Forţa Dreptei este organizat, sâmbătă, la Palatul Parlamentului, formaţiunea urmând să îşi aleagă conducerea naţională şi să îşi prezinte candidaţii la alegerile...

Cine câștigă Primăria Capitalei, potrivit celui mai recent sondaj. Candidatul PSD+PNL, la pământ. Prezența la vot, în creștere

România se pregătește de alegeri. Europarlamentarele vor avea loc în aceeași zi cu localele. ARA Public Opinion a realizat o cercetare sociologică în legătură cu evenimentele ce vor avea...